Pisica şi oraşul

Motto: „Muşchii de pe spatele pisicii s-au încordat şi au prins viaţă. Dintr-odată, se săturase să o privească pe fata care vorbea cu omul cu cap violet. Treaba ei aici era terminată; văzuse destul. S-a ridicat şi a sărit leneş pe acoperişul vecin, apoi s-a îndepărtat păşind încet peste acoperişuri, în lumina dimineţii. Pierdută din nou, în oraş.” Nick Bradley

Ce ştii despre Japonia?!

Ai impresia că este un spaţiu atipic, despre care, oricât de multe ai afla, se dovedeşte mereu că tot un ţinut enigmatic rămâne. Nu te poţi decide dacă modernitatea prevalează asupra tradiţiei, dacă însingurarea este o alegere sau o constrângere socială, dacă, vorba lui Alecsandri şi a călătorului francez care descoperea Valahia la Balta Albă, este „evropinească” sau nu. Cu aşa de mulţi scriitori japonezi care şi-a făcut studiile în Europa şi cu atât de mulţi europeni care scriu despre Ţara Soarelui Răsare, e interesant să o vedem şi aşa, „evropineşte”. Am câteva repere.

Ryūnosuke Akutagawa, cel care împrumută numele său celui mai important premiu din lumea literară japoneză, este, în volumul de povestiri Paravanul-Iad și alte povestiri, deopotrivă fascinat de tradiţie şi de modernitate, de tandreţe şi de orori. Ryūnosuke Akutagawa a studiat literatura engleză la Universitatea Imperială din Tokyo (1913-1916).

În Grădina de piatră, 1926, un fel de jurnal de călătorie (mai mult spirituală) în Japonia (apoi în China), Nikos Kazantzakis surprinde imaginea unui teritoriu al ordinii şi al secretelor de nedivulgat străinilor. O piatră mişcată de la locul ei, în grădina tradiţională din mijlocul oraşului modern, strică armonia lumii.

Absolvent al Facultăţii de Medicină din Tokyo în 1948, acelaşi an în care publică Femeia nisipurilor, Kobo Abe reflectă în proza lui rafinamentul unei literaturi în care elementele fantastice capătă dimensiune psihologică. Să ştii să aştepţi este una dintre cele mai preţuite virtuţi în codul de onoare al japonezilor.

De la Haruki Murakami, meloman şi cunoscător al culturii franceze, fie că vorbim despre proză scurtă, fie că ne raportăm la roman, înţelegem că Japonia este o ţară a tăcerii şi a singurătăţii. Personajele (iubitoare de pisici vorbitoare) străbat drumuri lungi de la o prefectură la alta, mai lungi sunt însă drumurile pe care apucă propriile gânduri. Continuă să-mi placă cel mai mult Kafka pe malul mării, 2002, pentru dimensiunea suprarealistă a unor secvenţe.

Amélie Nothomb, scriitoare belgiană de limba franceză, îşi petrece primii trei ani de viaţă în Japonia, sursa de inspiraţie a romanului Uimire şi cutremur, care primeşte în 1999 Grand Prix du roman de l’Académie française. Uimire şi cutremur este formula de adresare către Împărat.

Memoriile unui motan călător, 2012, romanul lui Hiro Arikawa, are în subsidiar poveşti de familie – copiii trăiesc, în grija bunicilor, despărţiţi de părinţi, prietenii şi colegii de şcoală sunt departe, deşi rămân aproape. Hiro Arikawa are propria trupă de teatru.

Kazuo Ishiguro, scriitor britanic de origine japoneză, este deţinător, din 2017, al Premiului Nobel. Să nu mă părăseşti şi Rămăşiţele zilei sunt printre cele mai cunoscute romane ale sale – atmosferă, documentare, tensiune psihologică şi tentaţia distopiei.

Arcaşul fără arc (2020), cartea lui Ştefan Liiceanu, completază, în manieră succint-sapienţială, desenul unui spaţiu cultural în care contează văzutele, dar, mai ales, nevăzutele – tot ce poţi citi pe chipul unui om, tot ce descifrezi dincolo de voce, înţelegerea celorlalţi presupunând o înţeleaptă (şi tipic japoneză) întoarcere către sine.

În fine, Nick Bradley s-a născut în Germania (1982) şi a copilărit în Marea Britanie, unde îşi face şi studiile, preocupat fiind de domeniul literaturii engleze. Ajunge în Japonia printr-un program educativ, Japan Exchange and Teaching, şi, deşi venise pentru un an, rămâne zece – aşa cum aflăm din nota de prezentare a Editurii Humanitas Fiction.

De cât timp ai nevoie ca să înţelegi o ţară ca Japonia?! Poate că îţi ajung minutele necesare parcurgerii unei benzi desenate. Pisica şi oraşul are pagini care propun nu doar lectura textului, ci şi lectura imaginii şi este, în felul acesata, şi un roman grafic.

O pisică trece, neverosimil, de colo-colo. Ai zice că e o fantasmă, totuşi pare cât se poate de adevărată. E mereu aceeaşi. E pisica oraşului. Dacă te ţii după această pisică, iei metroul, rămâi un timp într-un hotel cu camere-celulă, apoi ajungi şi la o secţie de poliţie, câteva ore, şi, fiindcă nu te revendică nimeni, n-ai familie (ai avut cândva), ai tăi sunt departe, nici de frate nu mai ştii nimic, nici de copii, prin urmare, fiindcă nu te revendică nimeni, eşti plasat într-un loc în care nu vrei să ajungi, dar nu ai încotro. E locul în care pierzi ultimul şi cel mai de preţ dar, libertatea. Asta se întâmplă în povestirea Cuvinte căzute.

În Tatuajul, prima povestire din volum, tânăra Naomi îi cere unui artist, lui Kentaro, să îi tatueze pe spate oraşul, cu toate locurile, clădirile şi străzile cunoscute, un oraş însă fără oameni. Artistul a adăugat în desen, fără să-i ceară acordul, o pisică, pe care a aşezat-o lângă statuia câinelui Hachiko. A făcut asta din orgoliu. Nu-i plăcea să i se spună ce să facă. Doar că pisica, odată desenată, prinde viaţă şi, în mod inexplicabil, circulă solitară prin cartierele oraşului:

„Acul îi tremura în mână, dar s-a adunat. Poate că nu-şi mai amintea exact locul în care pusese iniţial pisica. Cu siguranţă că asta era explicaţia. A ignorat pisica şi a început să lucreze din nou, colorând modelul cu roşu şi alb al Turnului din Tokyo.

Dar la următoarea şedinţă, înainte să se apuce de lucru, a căutat din nou pisica pe străzile de lângă gara Hamamatsucho şi n-a găsit-o. Apoi, când punea culoare în copacii din parcul Inokashira din Kichijoji, a zărit-o stând la pândă lângă lacul din mijlocul parcului.

Se deplasa, fără îndoială.

Kentaro a început să se teamă de şedinţele cu Naomi. Nu putea începe lucrul înainte de a găsi pisica, şi uneori pierdea chiar şi o oră râcâind oraşul în căutarea ei până când să se apuce de treabă cu acele şi cu cerneala. Asta îi încetinea lucrul la tatuaj şi totul începuse să-i ia mai mult decât planificase. Naomi nu comenta niciodată legat de cât de mult dura, iar treptat, şedinţele au început să devină epuizante, în timp ce pe el îl bântuia năluca pisicii. O visa cutreierând prin oraş, iar nopţile îi erau pline de coşmaruri şi insomnii, transpirând îngrozit în lupta lui de a găsi pisica înşelătoare. Nu mă poţi prinde, îi arunca ea în zeflemea, clipind spre el din ochii ei verzi. Bătrân idiot. Nu poţi, nu poţi. Voia s-a prindă de ceafă, s-o scuture, s-o sfârtece, s-o smulgă din arta lui – arta lui, oraşul lui şi, mai ales, a lui Naomi.” (p. 21)

Finalul povestirii este surprinzător. Artistul se lasă pradă unei obsesii. Pisica nu vine niciodată întâmplător, e semnul apropierii unei crize. La fel se întâmplă şi în Trofalaxie, un termen referitor la schimbul de hrană din interiorul unei comunităţi. Otrăvind o singură furnică, se gândeşte protagonistul povestirii, o să omoare toate furnicile care îi invadaseră apartamentul, tocmai pentru că furnicile se hrănesc una pe cealaltă. Personajul dezvoltă fobii şi obsesii. Are o stare de irascibilitate permanentă, acutizată de insomnie. Un timp, comportamentul lui poate fi considerat la limita normalităţii, deşi bărbatul nu face eforturi (nici nu poate) să îşi ascundă maniile şi agresivitatea. Într-un fel de jurnal de existenţă, personajul se descrie cu fidelitate, nu disimulează, este autentic în toată bizareria sa, în postările online, în convingerile sale. Prin natura repetitivă a gesturilor, simte el însuşi că a devenit un robot, asemenea acelora cu care lucrează la fabrica de maşini. Dar lui îi plac roboţii, nu-i plac oamenii:

„Mă trezesc în dimineaţa următoare cu o stare mizerabilă. Blestemata aia de pisică iar a urlat toată noaptea la fereastra mea. A urlat şi-a urlat toată noaptea şi nici când am deschis geamul şi am slobozit un zbierăt în aerul fierbinte de vară, mâţa aia afurisită tot n-a încetat cu miorlăitul. Am ţipat şi-am răcnit până n-am mai putut, dar nu s-a oprit. Şi apoi, un vecin a avut tupeul să-mi strige ceva de genul: Taci din gură, idiotule!

Îţi vine să crezi? O lasă pe mâţă să miorlăie şi să urle toată noaptea, dar pe urmă îmi spune mie să tac. Cât tupeu!

Cu toate acestea, am reuşit să-l prind pe cel de 5:02 ce pleca din gara Kichijoji spre Muntele Takao, cu cafeaua fierbinte cumpărată de la magazin şi cu nişte onigiri pentru prânz. A trebuit să strig la cretinul de vietnamez care lucra la magazin şi care nu mi-a dat pungi separate pentru produsele calde şi pentru cele reci – unde o să ajungă ţara asta? Magazinele sunt împânzite de idioţi străini! În fine. Acum încep una dintre părţile mele preferate ale zilei. Ajung la gară şi aştept răbdător trenul. Fac o fotografie unui anunţ stupid şi o încarc în conversaţie:

Re: Fată prostă

Lao Tzu616: Dacă fata e aşa de proastă încât să-şi scape pălăria pe şine, poate că ar trebui să se arunce şi ea de pe peron. Idioţi.

Îmi iubesc slujba. Şi sunt mândru de ea.

Ştiu că multora dintre cei care lucrează la fabrica auto nu le place acolo, dar n-am înţeles niciodată de ce. Iubesc maşinile, iubesc roboţii. Îmi place să pot să-mi folosesc muşchii. Forţa îmi este preţuită de şefi şi sunt vestit în fabrică pentru că pot duce la bun sfârşit, de unul singur, un proces gândit pentru doi oameni.

Ador natura repetitivă a ciclurilor.

Lucrez la Sudură, unde scânteile zboară peste tot şi unde se fac caroseriile albe ale maşinilor. Ridic părţile grele de pe cărucioare, le pun pe dispozitivul de fixare, ce ţine toate elementele în poziţia în care urmează să fie sudate, apoi apăs. Acolo, ei îşi fac treaba, cu braţele lor puternice, nepământene, răsucindu-se şi rotindu-se în jurul caroseriei, suflând încet scântei de viaţă în maşină. La fiecare douăzeci de secunde se naşte o maşină, şi totul începe cu mine.

Când văd maşinile şi taxiurile pe care le-am făcut mergând pe străzile din Tokyo, simt cum mă năpădeşte un val de mândrie. Mândria de a fi creat ceva, de a fi jucat un rol în facerea a ceva real. Ceva ce poate fi atins.

Toţi idioţii ăştia care lucrează în oraş cu foile lor de calcul n-ar înţelege niciodată acest sentiment. Şi asta e păcat. Mai fac o poză şi încarc:

Re: Lepădăturile de şoferi de taxi nerecunoscători

Lao Tzu616: Eu am construit AMBELE automobile. Iar şoferii, ce fac? Se apleacă afară din maşini şi stau la taclale, când ar trebui să muncească! Unul din ei era un grăsan care vorbea ca un ţărănoi.” (pp. 231-232)

E îngrozitor să intri în mintea unui sociopat. Protagonistul citeşte în tratatul lui Sun Tzu, un chinez pe care îl consideră deştept, că „Arta supremă a războiului este să îl îngenunchezi pe duşman fără luptă”. El e în permanent război cu furnicile, cu taximetriştii, cu străinii care vând în magazinele japoneze, e în război cu sine. Îşi loveşte capul cu pumnii şi oamenii din jur îl privesc ca pe un ciudat. Bărbatul vede privirile acestea, dar nu le atribuie nicio semnificaţie. Corpul a devenit maşină. E concediat când un robot sfâşie „corpul alb” al unei caroserii. Se dovedeşte că furnicile sunt în creier, în mintea unui om care înnebuneşte. Multe dintre povestirile acestea au în prim-plan sociopaţi. Oricum, pare să spună acest gen de proză, e aproape imposibil să stabileşti o limită între normalitate şi anormalitate.

Japonia lui Nick Bradley nu este mai puţin magică decât cea a lui Haruki Murakami. Naraţiunea se dovedeşte, mai curând, o schemă existenţială, care nu are un conţinut clar, dar este, cum ştim din convenţia literară, o reconstituire de fapte, întâlniri, evenimente, după tiparul cauză-efect. În fond, ceea ce îi reuşeşte acestui autor, care nu este japonez prin naştere, este integrarea într-o tradiţie a scriiturii de mare calitate, intenţie pusă în evidenţă de la început, în pagina despre O pisică albastră:

O pisică albastră

De Hagiwara Sakutaro (1923)

traducere de Nick Bradley

Un lucru bun – să fii îndrăgostit de-acest oraş.

Să-i iubeşti clădirile – un lucru bun.

Şi toate acele femei binevoitoare,

Şi toate acele vieţi nobile

Trecând pe străzile-i aglomerate

Străjuite, de-o parte şi de alta, de cireşi

Din ale căror ramuri ciripesc vrăbii fără număr.

Ah! Doar o făptură poate dormi în noaptea acestui vast oraş –

E umbra unei singure pisici albastre,

Umbra unei pisici ce spune trista poveste a omenirii,

Umbra albastră a fericirii după care tânjesc.

Alerg fără-ncetare după orice umbră.

Tokyo. Am crezut că mi-l doresc chiar şi într-o zi cu zloată.

Dar ia priveşte – cerşetorul acela zgribulit de pe străduţa lăturalnică

Sprijinit de zid – oare ce vis visează?