Un deliciu intelectual – „Speranța fără optimism” de Terry Eagleton

Întâlnirea cu această carte a fost una întâmplătoare și, probabil, dacă nu avea să înceapă pandemia filosofia speranței nu m-ar fi interesat. Îndrăznesc să cred că nu a interesat pe mulți, care, la fel ca mine, se aflau în zona călduță a existenței lor. Sunt împăcată oarecum cu faptul că viața nu e o coregrafie cu zâne, vorba lui Andrei Pleșu, mă feresc de ipocrizia optimismului cât pot și privesc extrem de sceptic tot ce ne motivează de la înălțimea tribunelor. Din punctul meu de vedere, optimismul este la fel de „bun” ca pesimismul atât timp cât nu acționează pentru schimbare. Prin urmare, gradul de implicare ar trebui să fie ceea ce ne deosebește și nu cantitatea de entuziasm generată de concentrația de dopamină din fantele noastre sinaptice. Primul cuvânt care îmi vine în asociere cu speranța este credința, în același lanț logic pot continua cu Iisus și Mântuirea, e ceea ce mi se trage din copilărie. Speranța e cumva ceva ce aparține transcendenței, mai puțin cotidianului, ori, pentru mine: „sper să găsesc haina încă la reducere” nu are nimic de a face cu speranța bunicii că Dumnezeu o va lua de pe pământ. Astăzi statutul speranței este problematic, ea nu prea mai e actuală, la modă este fericirea. Subiectul speranței, rezonez cu autorul, „pare să îi atragă pe toți moraliștii înlăcrimați și pe toate majoretele spiritualiste de pe planetă”, prin urmare este rezonabil să ne dorim alte viziuni și cu siguranță, la acest subiect, mai există loc de meditație.

Terry Eagleton este una dintre mințile sclipitoare ale epocii noastre, predă în calitate de visiting professor la University of Oxford, la Cornell University, Duke University, Iowa University, Melbourne University, Yale University și la Trinity College, Dublin. Autor al unor lucrări de un succes fantastic, extraordinar aș zice, ținând cont de faptul că unele sunt scrieri de teorie literară. Succesul se datorează și felului său de a-și aduce la cunoștință ideile îmbinând luciditatea argumentului cu forma ludică de prezentare. Dacă ar fi să etichetez Speranța fără optimism aș spune un deliciu intelectual. Cartea este structurată în patru părți: Banalitatea optimismului, Ce este speranța, Filosofia speranței, Speranța dincolo de speranță; în care, conform promisiunii Baroque books and arts, autorul răspunde la marile întrebări cu grație.

Întorcându-ne la banalitatea optimismului, Terry Eagleton definește optimismul ca pe o atitudine față de lume, un construct natural, nicidecum o virtute nu este o dispoziție pe care omul o dobândește prin reflecție profundă sau prin studiu disciplinat. Ci, pur și simplu o ciudățenie de temperament.

Optimismul redundant, plin de curcubeie agasante face un deserviciu evoluției pentru că mușamalizează starea de fapt a lucrurilor, iar dus la extrem se poate ajunge la un astigmatism moral în care „răul trebuie să fie acceptat sau chiar îmbrățișat”.

Mintea ascuțită a lui Eagleton nu a putut să nu aducă în discuție voioșia optimismului cultivat în scopuri politice. Speranța este un stimulent util politic.

„Speranța ne asigură nivelurile potrivite de neurotransmițători, de hormoni, de limfocite și de alte substanțe critice pentru sănătate. Deficitul de speranță dăunează sănătății tale personale și politice (vezi Hope in the age of anxiety). Se prea poate să existe oameni de știință din California care lucrează la obținerea pastilelor potrivite.”

Deznădejdea poate deveni social perturbatoare, acest lucru pare a fi demonstrat inclusiv de literatura de ficțiune, care devine combustibilul necesar în menținerea iluziei de final fericit. E amuzantă remarca lui Eagleton ca o ficțiune contemporană ca Eseu despre orbire de Saramago să se încheie într-o notă atât de voios transformativă, e aproape la fel de curajos ca o variantă în care Mândrie și prejudecată s-ar încheia cu masacrarea surorilor Bennet.

În mare măsură Speranța fără optimism demonstrează cât de ignoranți suntem în esență, cu cât mai ignoranți cu atât mai tare plângem la Capernaum. Există o durere a lumii la care din fericire nu avem acces, în felul acesta suntem privați de trăirea sentimentului de speranța autentică. Așa cum Mântuirea se află la capătul istoriei, speranța se naște pe culmea deznădejdii și aici o să mă întorc iar la Pleșu: pentru cel căruia nu-i lipsește nimic, problema speranței nu se pune. Erudiția lui Eagleton îl poate fascina pe cititor, în capitolul următor, Ce este speranța îi găsim peToma de Aquino, Kant, John Stuart Mill, Miguel de Unamuno, Alexander Pope, Schopenhauer, Nietzsche, Freud, Jean-Paul Sartre, Gabriel Marcel, Ernst Bloch, Kierkegaard… pe măsura erudiției este frumusețea construcției de fraze:

„În calitatea noastră de ființe amnezice, dăm deoparte vidul speranțelor trecute, ca să alergăm după alte miraje ademenitoare, iar tot acest proces al uitării de sine este numit existența omenească.

Privită în această lumină, speranța este un fetişism al viitorului, care reduce trecutul la un prolog prelungit, iar prezentul, la o simplă și goală așteptare. Prin urmare, există perioade când speranța nu se deosebeşte prea mult de disperare. Ea este cea mai primejdioasă dintre toate nenorocirile care ies din cutia Pandorei, fiindcă speranța ne oprește să ne curmăm viața, deci ne opreşte să curmăm toate celelalte nenorociri care ne torturează. Legenda Pandorei e, în mod interesant, ambiguă cu privire la întrebarea dacă speranța ar fi un agent infecțios, un leac sau, în manieră homeopatică, ambele simultan. Să fie speranța într-o terapie a durerilor noastre chiar parte a lor, întrucât ne împiedică să le păcălim, prin sinucidere? Să urmărească speranța, asemenea maleficei Voințe a lui Schopenhauer, să ne țină în viață doar ca să fim torturați în continuare – aşa cum torționarul toarnă o găleată cu apă peste capul victimei?

Din această perspectivă, speranța este falia din prezent prin care viitorul poate să fie întrezărit, dar, în acelaşi timp, este și ceea ce golește subiectul uman până la neființă.”

Cehov, Sebald, Fitzgerald, Mann, Kafka, Camus, Shakespeare, sunt doar câteva nume care gândesc speranța în literatură și la Eagleton creația artistică stă alături de discursul filozofic iar limbajul este prezentat drept garanție absolută. Atât timp cât există limbajul speranța rămâne posibilă, „adevărata calamitate ar implica extincția cuvântului. Speranța dispare când limbajul este obliterat.”

Sunt sigură că expertiza lui Eagleton va cuceri pe mulți, așa cum m-a cucerit pe mine. Speranța fără optimism poate deveni o lectură revelatoare despre cum poți să cultivi speranța; o lectură la care te poți întoarce, un motiv de bucurie pentru cei ce își tratează un pic mai profund existența.

Speranța fără optimism de Terry Eagleton