,,Apa lacului nu e niciodată dulce’’ de Giulia Caminito

Cronică de Elena Florea

Gaia, asemenea mamei sale, trebuia să reziste, să nu se lase strivită.

Singura lecție pe care Antonia Colombo i-o predă fiicei sale, Gaia, este lecția supraviețuirii. Iar lecția supraviețuirii nu este despre îmbrățișări și gesturi tandre, despre încurajări, validare emoțională, armonie, visuri și temeri împărtășite, ci presupune, aproape întotdeauna, amorțire afectivă, izolare și singurătate, teamă, umilință, resentimente și violență, în ultimă instanță, visuri amânate și/ sau spulberate.

,,De ce se opune mereu? Se ridică precum un dig. De ce nu îmi este apropiată? Ca toate mamele sau măcar ca mama pe care mi-aș dori-o, și nu sărută, nu mângâie, nu îmi piaptănă părul, nu mă liniștește, nu mă încurajează, ci doar judecă și pretinde, lezează prin cuvinte și acuzații și scoate în evidență sfârșitul tuturor visurilor și speranțelor.‘’ (p. 244)

Universul interior al Gaiei, ce gândește și simte aceasta cu adevărat, temerile, nevoile și dorințele sale, tot ce este autentic – și, în consecință, valoros la ea – va rămâne complet necunoscut familiei sale și, cu foarte puține excepții, tuturor oamenilor cu care ea ajunge să intre în contact.

Privilegiul de a-i cunoaște inteligența, sensibilitatea, felul în care vede lumea, adevărata dimensiune a personalității sale în fapt, îl avem doar noi, cititorii.

Practic, pe parcursul întregului roman, este vocea Gaiei cea care ne călăuzește, iar vocea aceasta, ca și părul de culoare roșu aprins al eroinei, sunt inconfundabile, fascinează, au magnetism.

Spre deosebire de mama sa, la care răzvrătirea nu mai este de mult reală – mai degrabă un automatism, un mecanism necesar supraviețuirii -, Gaia este sută la sută autentică, ea luptă cu convingere pentru locul său în lume, pentru a fi văzută și auzită, pentru a fi ca toți ceilalți.

Antonia Colombo, mama eroinei, nu se oprește niciodată pentru a se întreba de ce lumea este strâmbă, de ce ea și familia ei sunt tratați ca niște rebuturi, dar Gaia o face tot timpul și în termeni ce trădează o maturitate și o conștiință pe care cu greu le-am atribui unei persoane atât de tinere.

Dacă mama este doar șoricelul care se străduiește să supraviețuiască în mica cușcă în care a ajuns, Gaia vrea să știe de ce cușca aceea există și, bineînțeles, dorește să evadeze.

Gaia înțelege foarte bine mecanismele sociale care i-au adus, pe ea și pe familia ei, la periferia societății, decodifică singură și mecanismele politice și anticipează obstacolele și prejudecățile cărora va trebui să le facă față cu realismul și luciditatea unui om matur, a unui om matur instruit; spațiile înguste, întunecate și lipsite de perspectivă în care a crescut contrastează puternic, în roman, cu dimensiunea spirituală a eroinei, cu strălucirea intelectului ei îndeosebi.

Cu aceeași luciditate cu care sancționează ipocrizia lumii în care trăiește, Gaia va sancționa și gândirea marcată de prejudecăți a profesorilor universitari, cât și obtuzitatea mamei.

Antonia Colombo este convinsă – ca și mulți dintre noi, de altfel – că doar prin studii te poți ridica deasupra condiției sociale curente, că școala te poate salva.

Dacă trebuie să fi fost adevărat în trecut, prin destinul Gaiei, autoarea italiană pune sub semnul întrebării această convingere atât de comună.

De fapt, prin cruzimea destinului Gaiei, această convingere este demascată: în lumea de astăzi, școala nu mai salvează; să-ți faci iluzii în sensul acesta, precum Antonia Colombo, să le propagi asupra propriilor copii se poate dovedi contraproductiv, chiar periculos.

Antonia Colombo crede cu toată ființa ei în salvarea prin studii și, transformându-se într-un soi de helicopter mom, o aduce pe Gaia în punctul în care studiul devine, pentru ea, o obsesie:

,,Mi-am creat un calendar, pe fiecare zi a săptămânii am notat ceea ce trebuie să recapitulez, de la ceea ce am studiat în primul an până la ultimul, de la babilonieni la Hitler, de la capitala regiunii Molise la legile ADN-ului […] nu trebuie să se strecoare nicio hibă, nicio imperfecțiune , va trebui să știu răspunsul la orice mă vor întreba.’’ (p. 201)

Iar prestația academică a Gaiei este flawless: știe toate răspunsurile, se evidențiază prin eseurile sale, își finalizează studiile cu brio și … așteaptă să- și primească premiul.

,,Mă gândesc la mine, la sfârșitul întregului parcurs de studii, la tot ceea ce știu că mă așteaptă, la tot ceea ce este evident că mi se va întâmpla […]. Nu am făcut nicio muncă peste vară, spre deosebire de prietenele mele, nu am pus bani deoparte cu care să mă pot elibera de răsuflarea maternă, m-am concentrat doar asupra examenelor și cărților, ani de-a rândul luni și ore de- a rândul am urmat cu atenție firul roșu cu care m-am trezit între degete […] și iată- mă acum ieșită în fine din labirint, ținând capul Minotaurului în mână și privesc în jurul meu: sunt pregătită, îmi pun platoșa de erou, trebuie să mă observe cineva, trebuie să îmi pregătească și mie cineva un colțișor pe lumea asta, trebuie să îmi găsească și mie cineva un locșor potrivit strălucirii mele, actelor mele de vitejie și duelurilor mele câștigate.’’ (p. 238)

Va reuși însă Gaia să se ridice deasupra condiției sociale a familiei sale? Nu. În ultimă instanță, tot banii sunt cei care hotărăsc; totul a fost un miraj.

Autoarea italiană merge chiar mai departe arătând că orizontul și acuitatea pe care le imprimă unei persoane studiul, învățătura, vor spori gradul de inadecvare socială a persoanei deziluzionate, iar când totul se suprapune unui fond sufletesc precum cel al eroinei în discuție, consecințele pot fi tragice.

Apa lacului nu e niciodată dulce funcționează minunat ca roman social, ca roman al relațiilor de familie (îndeosebi ca analiză a complexei relații mamă- fiică), ca studiu psihologic al adolescenței, cu stările și provocările ce o definesc dintotdeauna, cât și cu cele adăugate de vremurile în care trăim, ca roman al formării, dar cucerește definitiv prin cele două personaje feminine: Antonia Colombo și, mai ales, Gaia.

Apa lacului nu e niciodată dulce e un univers al femeilor; personajele masculine sunt reduse ca număr, slab conturate – de regulă, prin ochii altcuiva, nu prin ceea ce ele însele întreprind – și, în mare parte, rămân în fundal.

Marile confruntări, cele care generează tensiuni și schimbări în universul conturat de roman, au femei drept actori (Gaia, Antonia, Elena, Carlotta, Iris), iar personajele Giuliei Caminito sunt credibile, bine conturate din prima; revenirile nu par aș găsi rostul.

,,Viața tuturor începe cu o femeie, la fel și a mea; o femeie cu păr roșu care intră într-o încăpere și este îmbrăcată într-un deux-pièce de in, l-a scos special din dulap cu acest prilej, și-l cumpărase de la o tarabă din Porta Portese, taraba aia bună cu haine de firmă ieftine, nu alea de câteva lire, ci alea deasupra cărora scrie DIFERITE PREȚURI.

Femeia e mama mea și are o valijoară de piele neagră, pe care o ține strâns în mâna stângă, și-a ondulat singură părul, a folosit bigudiuri și fixativ, și-a umflat bretonul cu peria, are ochi verzui- gălbui și poartă tocuri joase ca ale fetițelor la ritualul confirmației; când intră ea, camera devine neîncăpătoare […] Se apropie mișcându-și șoldurile și înaintea ei ajunge parfumul cu care își acoperise mirosul de linte gătită pentru prânz.’’ (p. 5)

Coordonatele principale ale vieții Antoniei Colombo, străduința de a păstra aparențele, obsesia pentru economie, tendința de a domina, se află, toate, în acest prim portret al său, pasaj ce deschide, de fapt, romanul.

Portretele fizice și morale de care beneficiază, în roman, prin intermediul Gaiei, Antonia, nu sunt deloc măgulitoare, ba dimpotrivă ; este mult sarcasm acolo, batjocură chiar pe alocuri, completă detașare emoțională.

Pentru un cititor cu viziuni mai conservatoare, felul în care această tânără își judecă mama, îi ironizează mărginirea, îi disprețuiește viața și o respinge ca model ar putea fi, deopotrivă, șocant și odios.

Dar Antonia este, într-adevăr, doar mama care nu ascultă, care nu mângâie și nu încurajează, veșnic indisponibilă din punct de vedere emoțional, mama care doar ordonă, pretinde și exilează.

Nevoile emoționale ale Gaiei – și, se poate deduce, și ale fraților săi – nu sunt niciodată luate în seamă, iar atunci când Antonia îl exilează pe Mariano, fratele mai mare, la bunica maternă, rupând astfel brusc și iremediabil legăturile frățești, Gaia se descoperă complet abandonată.

Spre finalul romanului, Gaia, acum o tânără cu studii universitare, o persoană în pragul maturității așadar, este, emoțional vorbind, tot copilul care tânjește după afectivitate.

,,Eu mă uit la tot dezastrul din jur ca și cum ar fi zăpada care s-a așternut peste noi, aerul e rece, panorama este orbitoare, frate-meu este un munte, iar eu o lăcustă, aș vrea, pentru o clipă, să mă îmbrățișeze, dar el nu face acest lucru și nici eu nu îi cer să îl facă’’

Deși nu o face în mod fățiș, Apa lacului nu este niciodată dulce trage un semnal de alarmă în legătură cu efectele devastatoare pe care le poate avea un anume stil de parenting asupra dezvoltării copiilor.

Intențiile Antoniei Colombo trebuie să fi fost dintre cele mai bune și, deși îi putem acorda circumstanțe atenuante, realitatea rămâne: Antonia și-a abuzat emoțional copiii, cu efecte pe care, deși nu sunt explicit prezentate în cazul fiecăruia, este relativ ușor să le intuim.

Există numeroase motive pentru care ,,Apa lacului nu este niciodată dulce’’ poate deveni cartea favorită a cuiva; pe mine, m-a cucerit stilul deopotrivă poetic și sarcastic, vocea inegală, neuniformă a eroinei, în măsură să îi redea perfect umorile.

Adevărul este că, pe cât de greu este să anticipăm care va fi următoarea mișcare a Gaiei, pe atât de greu este să intuim ce turnură va lua fraza (sau pasajul) care tocmai a început pentru că, dacă ai experimentat puțin din stilul Caminito, ești conștient că ar putea fi orice direcție; stilul autoarei este marcat de numeroase ruperi de ritm, construcții eliptice, alăturări lexicale proaspete, paradoxale chiar și, ca cititor, ai deseori senzația că se improvizează sub ochii tăi.

De asemenea, nu de puține ori, am avut sentimentul că citesc intrări din jurnalul Gaiei, ceea ce, evident, adaugă senzației de autenticitate.

Pentru a descrie aspecte cotidiene, banale se folosesc metafore și asocieri greu de uitat.

De fapt, ceea ce face recognoscibil stilul Giuliei Caminito este, cred eu, fix această abilitate de a folosi limba în mod creativ; deși vorbește despre probleme cumva comune tuturor adolescenților, Gaia o face într-un mod ieșit din comun, irepetabil, este amprenta ei acolo, e un mod de exprimare unic, „ca și cum ar fi chinuită de ceva”, opinau profesorii săi.

,,Eu și Mariano am urmat-o, micuți și cotropiți de nedumerire și descurajare, am așteptat în stație primul autobuz care nu mai venea, și am așteptat, și am așteptat, în timp ce Antonia se plimba fără astâmpăr și părea că nu ne vede, gândurile i se amestecau într-o vâltoare, se agățau de o sfoară, erau așternuturile întinse în vânt.’’ (p. 114)

,,Trebuie să mă grăbesc cu zahărul pudră, trebuie să nu mă mai gândesc la altceva, trebuie să ajung până la sfârșit, să salvez Crăciunul și pe noi toți.’’ (p. 160)

În casă este un bărbat inert precum statuia, marmura, gresia, stâlpul ușii, gărdulețul de piatră ce împrejmuiește clădirea, și e o femeie cu treburi până peste cap care strânge, mută, lustruiește, aranjează, lipește, pune otravă, care dă cu mătura apa din casă când este inundată de ploile prea abundente. (p. 11)

,,Ușa face țac, fratele meu pleacă, peste noi cade cortina răzbunărilor și depărtărilor.’’ (p.77)

,,Eu năpârlesc precum șarpele la soare, mă lepăd de inocență ca de o piele moartă, dar ea rămâne egală cu sine însăși, de parcă ae fi sculptată în marmura maternității sale.’’ (p. 226)

,,Termină cu picioarele alea, l-a pus la punct mama și a mers să vorbească cu infirmierele și cu doctorii, dispărând în spatele unei uși, lăsându-ne așa, noi patru pe marginea prăpastiei, pe punctul de a ne arunca.’’ (p. 115)

,,Când stăm întinse pe șezlongurile în dungi ale acelui club de navigație, sorbind din oranjadă, îi povestesc câte ceva despre mine, despre casa mea sufocantă și dăunătoare, o casă care roade toate lucrurile și toate persoanele, o casă asasină….’’ (p.220)

,,Mama și cu mine luăm autobuzul și două metrouri până la Valle Aurelia, de acolo un tren regional pe o linie redeschisă de curând, iar mie mi se pare că fac o călătorie galactică și că pantalonașii mei din frotir roz sunt un costum de astronaut, iar pălărioara strâmbă, o cască prin care văd stelele.’’ (p. 27)

Apa lacului nu e niciodată dulce de Giulia Caminito