Cuibul din inima ei – despre memorie, aducere aminte și povești care dor până la ultimul cuvânt
Doina Jela este scriitoare, editoare și publicistă, o voce literară identitar conturată în spațiul cultural românesc. Traducătoare din mari scriitori străini, colaboratoare în volume colective despre istoria recentă a României și științe sociale, Doina Jela se remarcă și prin cărți valoroase despre memorie, amintire, pagini de jurnal (Telejurnalul de noapte, Pe cont propriu. Jurnal (1989-1995),Villa Margareta (2015) și Efectul fluturelui (2018), împreună cu care Cuibul din inima ei, alcătuiește o trilogie. Acest ultim titlu a apărut în anul 2023, la Editura Corint, Colecția Corint Fiction, colecție coordonată de Ana Antonescu.
Volumul se constituie într-un roman, o poveste despre trecut și oamenii săi, rădăcini uitate sau redescoperite, despre memorie și „cuiburile din inimile” acestora, toate acestea bazate pe fotografii de familie, fragmente de caiete, povestiri orale. Un exercițiu de aducere aminte, de vindecare, de împăcare cu un trecut, care nu trece până ce nu e în totalitate aflat și înțeles. La marginea mării, într-o Dobroge pierdută, recâștigată și iar pierdută, într-un mozaic de neamuri și rădăcini, amintirile plutesc și se împletesc asemenea brizei, la răsărit.
***
credit foto Mihaela Petre
Cuibul din inima ei, un titlu pe cât de sugestiv, pe atât de enigmatic. Ea este scris în cuprinsul cărții cu litere mari, fiind liantul familiei restrânse sau extinse. Câte cuiburi au loc în sufletul unei femei, unei mame, din lumea așezată de dumneavoastră în carte?
Numărul lor depinde de acel suflet, evident, de cât e el de încăpător, de cald, de sănătos, adică de iubitor. Fiindcă iubirea înseamnă sănătate. Cu siguranță prioritare sunt, ca în inima oricărei femei, cele rezervate copiilor lor, atâția câți sunt. Presupun că nu doar în lumea din cartea mea, una veche, rurală, relativ liniștită comparativ vorbind, orice mamă își iubește copiii, cu excepția acelora care nu au învățat sau nu au fost învățate, sau nu au avut curajul s-o facă. Constant în problema asta, rămâne un singur lucru: oricând și oriunde, copilul are nevoie să știe acest lucru: că are un cuib în inima mamei lui. Din păcate, eu cred că nu poți da mai multă iubire decât ai primit copil fiind. Nu poți, decât conștientizând tu însuți lipsa, neajunsul, și devenind pe parcurs un autodidact în domeniu.
Cartea conturează o lume amestecată, pluriidentitară în Dobrogea secolului al XX-lea, trecută prin Al Doilea Război Balcanic, prin interbelic, prin comunism. Cât de greu le este personajelor să se regăsească identitar în acest mozaic istoric și etnic?
În mod paradoxal, mozaicul identitar și etnic nu este un impediment, ci un stimulent pentru cunoașterea de sine. Identitatea se creează prin comparație, delimitare, confruntare, conflict, uneori. Cunoașterea de celălalt merge concomitent cu cea de sine și la fel se clădește identitatea, înțelegerea propriilor limite și înțelegerea alterității. Xenofobia, cu toate particularitățile ei, este un virus, iar ravagiile pe care le poate face într-o comunitate depind de imunitatea, de capacitatea de apărare a acesteia, nu doar de virulența atacurilor virusului. Iar imunitatea, sănătatea organismului, armonia sa cu sine se obțin prin cunoaștere. Virusul nu va dispărea niciodată, dar putem spera că grupurile sociale, naționale, etnice, vor fi mai imune la el, cândva. Azi lucrurile nu stau așa. Nici în interbelicul românesc s-au stat bine, dar n-au stat atât de rău ca azi, în lume.
Un personaj puternic conturat este bunica Plamena, ilustrată și pe coperta volumului, alături de bunicul patern, Vasili Sepetcidis. O bulgăroaică neclintită, mamă de băieți, trecută prin multe asperități ale vieții. Devine bunica paternă un ideal-tip pentru statutul femeii dobrogene interbelice?
Eram copil când am părăsit Dobrogea, sau mă rog, acea monadă, acel mic eșantion de Dobroge care era satul meu. Ce pot spune este doar ce am reușit eu să înțeleg din bunica mea paternă și apoi să construiesc pornind de la percepția aceasta, pentru ca să fie și mai expresiv pentru cei care vor citi despre real-imaginara mea bunică Plamena. Sigur este însă că există atâtea bunici câți copii există și dată fiind identitatea etnică, aceasta își pune amprenta și pe profilul individual al persoanei. Altfel era pesemne bunica prietenei mele Câimet, țigancă, altfel mama lui Cader, bunică a copiilor ei, alta bunica lui Nelu-Pecu-și-Talae, bulgari-bulgari, alta a lui Behan-și-Orhan – pe care nu am cunoscut-o. Sigur altfel era bunica mea maternă, pe care depărtarea o idealiza pesemne, ca mai duioasă, mai blândă… Dacă devine ceea ce spuneți, sau nu, cred că depinde de puterea de convingere a personajului literar pe care mi l-a inspirat mie. Altuia putea să-i inspire un alt personaj. Unchiul Nicolciu, fiul ei, o diviniza.
credit foto Mihaela Petre
Pornind pe drumul reconstituirii trecutului nostru de familie, există riscul să nu găsim tot ce ne este necesar unei povești complete. Putem ajunge la împăcarea cu trecutul, în absența unor goluri identitare?
În general, facem din ce ingrediente avem ce facem, nu? Tatăl meu, om fără nicio veleitate de scriitor, la curent cu ale mele, mi-a atras atenția și n-am uitat, că nu trebuie să spui într-o scriere tot ce știi. Așa este: trebuie să lași și cititorului niște goluri de umplut.
La un moment dat, faceți diferența între istorie cu i mic și Istorie cu I mare. Unde este locul memoriei și rememorării între cele două extreme?
Locul memoriei, de fapt rostul ei este să umble ca o suveică între cele două, să le lege, să penduleze și să arunce între ele ancore, să vadă legături și corespondențe. Istoria mică se desfășoară sub cerul, cupola, capacul celei mari, sub care uneori dă în clocot, sau se înăbușă. Acel cer este în unele perioade fericite senin, în altele doar întunecat, dar în altele cad din el bombe. Secolul XX le-a cunoscut pe toate, iar secolul XXI se pare că înregistrează puține momente și puține locuri liniștite.
Regăsirea rădăcinilor, înfrunzirea completă a arborelui genealogic, întregește, conturează identitatea unui individ?
Sigur! Fără memorie suntem niște frunze în vânt. Nu știm ce suntem, cine suntem. Nu știm unde mergem, dacă nu știm de unde venim. Nu știm nici măcar de ce suntem. Trebuie să ne inventăm scopuri și e greu să trăiești inventându-ți mereu alte și alte scopuri.
Unchiul Nicolae Sepecidis (Nicolciu) lasă posterității un Caiet în care își rememorează, pagină cu pagină, copilăria, tinerețea, viața. Dedică rânduri prețioase părinților săi, pe cât de diferiți pe atât de armonios legați unul de celălalt. Scopul este neuitarea, insistența de a se ști despre o lume apusă, din care el a făcut parte. Cum ne antrenăm memoria întru neuitare?
Dumneavoastră puneți niște atât de frumoase esențiale și profunde întrebări, încât cred că știți sau întrezăriți parțial și multe răspunsuri. Memoria nu însemnă neuitare…. uitarea este inevitabilă, memoria este selectivă, este uneori și „înșelătoare ca femeia”, cum zice un personaj al meu și nici nu mai știu care. Cred că ne antrenăm memoria pur și simplu făcând efortul de a ne aminti, și – mai ales, o noțiune la care țin extrem de mult, ca și la autorul care mi-a inspirat-o Julian Barnes, de a verifica amintirea. Este foarte important, cât încă ne mai sunt în viață martorii copilăriei, tinereții, să ne confruntăm între noi amintirile. O bună parte din cartea mea este o despre obsesia acurateței amintirilor, de confruntare a memoriilor…. Ca o paranteză, din punctul acesta de vedere, în special în producția de jurnale și memorii propriu-zise, există oameni care țin mai mult la adevăr decât la propria imagine și există oameni pentru care lucrurile stau invers. Îi prefer, de departe, pe primii… Când e vorba însă de ficțiune, lucrurile se complică… Atunci când este riguroasă însă, memoria este utilă nu doar ca exercițiu al creierului, ca luptă cu viitoarele boli ale acestuia care ni-l șterg și ni-l netezesc fără milă. Memoria este importantă ca hrană a sufletului, iar asta la orice vârstă.
Spune-ți povestea până ce nu mai doare este un îndemn valoros al narațiunii. Un capăt al poveștii, un imbold de a începe cumva, de undeva, de a vindeca o rană afectivă adâncită. Putem epuiza vreodată, în decursul existenței noastre, poveștile care ne dor?
Sigur că da. Depinde de durere. Expulzezi fătul ca să nu moară el, dar și ca să nu mori tu, și ca să nu te mai doară, nu? În măsura în care durerea este extrem de mare încerci să vezi ce e acolo… Există însă și dureri de nevindecat, să nu ne culcăm pe o ureche. Depresiile, sinuciderile. Literatura nu este atotputernică. Ea nu este atotvindecătoare. Facem doar ce putem.
La final, mă voi lega tot de titlul cărții, care este, fără îndoială, axa, busola romanului. De unde și cum ne strângem paiele pentru cuib?
Cred că a mai venit o dată vorba despre asta în dialogul nostru, pentru care vă mulțumesc, fiindcă este o reală plăcere.
Găsim, dacă avem noroc, modelul lui în „cuibul din inima Ei/a Lui”, gata pregătit nu numai să ne primească, dar și să ne învețe cum să-l facem pe al nostru. Un personaj spune acolo că „treaba copilului este să fie iubit” iar naratoarea, care este și nu este cea de pe copertă, spun o banalitate, spune: „treaba copilului este să iubească”. Dovadă că eu-ul de acolo nu este în totalitate persoana care vă răspunde acum la întrebări, este convingerea mea că dacă nu am învățat la timp, pentru că n-a avut cine să ne învețe, sau fiindcă ne-am născut noi proști, sau soi rău, trebuie să învățăm singuri ca autodidacți. Așa că ne strângem paiele pentru cuib de oriunde le găsim. Inclusiv, sper, din această carte a mea.
