„Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului.” (Gabriela Gheorghișor)
Editura Polirom vă oferă un fragment din Linia Kármán de Andreea Răsuceanu, roman apărut în colecția „Fiction Ltd” a Editurii Polirom.
Romanul va fi lansat marți, 31 octombrie 2023, începând cu ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bdul Regina Elisabeta nr. 38, București).
Alături de autoare, vor vorbi: Carmen Mușat, Daniela Zeca, Florina Pârjol
Va modera: Nadine Vlădescu
„O intelectuală aflată într-o stare posttraumatică și o adolescentă desțărată pornesc într-o excursie spre rădăcini. Călătoria e, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece «Linia Kármán» fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán e un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea. Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului.” (Gabriela Gheorghișor)
„Ultimul volum al trilogiei satului C., Linia Kármán, e o poveste fascinantă, în care trecutul se amestecă permanent în prezentul narațiunii. Frecventele suprapuneri temporale, discontinuitatea cronologică, jocul cu perspectivele narative, alternarea vitezelor cu care curge textul fac din trilogia Andreei Răsuceanu una dintre cele mai subtile și convingătoare aventuri narative contemporane. Oamenii și locurile – care se recompun treptat, din perspective multiple – dobândesc, în paginile cărții, dimensiuni mitice, într-un melanj original de realism și lirism. Linia Kármán e un roman intens, impecabil scris, cu personaje vii, ale căror povești de viață continuă să te urmărească și după ce lectura s-a încheiat.” (Carmen Mușat)
Andreea RĂSUCEANU este prozatoare și critic literar. Cărțile ei au primit numeroase premii importante și nominalizări și au fost traduse în spaniolă, franceză și bulgară. Este autoarea romanului Vântul, duhul, suflarea (2020), pentru care a primit Premiul Academiei Române pentru proză (2022), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021), premiul Scriitorul lunii februarie (Gala Scriitorii Anului, 2021), Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, și nominalizări la Premiile revistei Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” și Premiul Național de Proză Ziarul de Iași. Romanul s-a aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2022) și a apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias (2022), și în bulgară, la ICU Publishing (2023). O formă de viață necunoscută (2018, 2022) a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu (2019) și premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România, și a fost nominalizat la toate premiile literare din România. A apărut în Franța, la editura Nouvel Attila-Seuil (2023). A debutat cu volumul Cele două Mântulese (2009). În 2013 a apărut Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Premiul Tânărul critic al anului 2013, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România și Premiile revistei Observator cultural; apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias, în 2022). A continuat studiile de geocritică cu Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) și Dicționar de locuri literare bucureștene (coautor, 2019), pentru care a primit Premiul AgențiadeCarte.ro, secțiunea eseu, publicistică, memorialistică.
FRAGMENT
„Galaţiul era aşa cum îl descriseseră cei de pe vas. Erau două oraşe într‑unul, cu străzile răspândite de‑a lungul apei şi sus, pe deal, unde erau şi casele mai mari şi mai frumoase. Acoperişurile lor lăsau deseori să se vadă turlele câte unei biserici albe. Printre case sosea spre port o uliţă lungă, sinuoasă, făcută din buşteni scufundaţi în noroaiele primăverii. Era singura pavată din oraş, în rest, carele cu grâne care veneau spre port pentru a fi încărcate pe vase înotau în praful înalt, care acoperea totul vara, transformându‑se în restul anului într‑o mlaştină vie. Chiar şi consulul, guvernatorul şi celelalte notabilităţi ale oraşului care se bucurau de frumoasa panoramă de pe deal, având acolo case albe cu grădini pline de pomi fructiferi, se amestecau în timpul zilei în mulţimea trăsurilor şi carelor înţepenite în mijlocul drumului, pe străzi înguste, mânate de surugii care biciuiau fără milă cai neputincioşi. Mai târziu aveau să cunoască şi restul: bordeiele de lut pe jumătate îngropate în pământ, unde câte o familie întreagă dormea pe jos, pe rogojini şi zdrenţe, câmpia plină de căruţe încărcate cu grâu, uliţele înguste pe unde abia puteau trece doi oameni unul pe lângă altul.
În port, vapoare sub diferite pavilioane erau ancorate foarte aproape de mal, semn că apa era adâncă la ţărm. Un vas britanic tocmai încărca cereale, piei şi seu. O vânzoleală de marinari, cărăuşi, soldaţi şi funcţionari le‑a amintit de Stambulul părăsit cu puţină vreme în urmă, la o scară mult mai mică, portul era la fel de animat.
Odată coborâţi de pe vas, au fost îndrumaţi către lazaret. Acesta era de fapt o adunătură de case cu ferestre mici, acoperite de gratii, despărţite de maidane pe care creşteau tufe de buruiană deja uscată, călcată în picioare de cai şi de oameni. În cea mai mare dintre ele era dispensarul, unde îi aşteptau un medic şi un dragoman, care le‑a vorbit în italieneşte. Au trebuit să‑şi scoată hainele de drum şi să‑şi arate corpurile goale, pe care privirea semiabsentă a medicului n‑a observat nici un semn de boală, apoi să îmbrace straiele afumate. Mirosea a fructe de ienupăr arse şi a alte plante medicinale, acoperite de duhoarea de sulf care emana din tot, oameni şi case. Când au ieşit, sub pomii din care începuseră să cadă primele frunze arse de soarele verii cineva întinsese un covor gros, ale cărui culori nu se mai distingeau sub stratul de praf. Pe el stăteau câţiva copii numai în cămăşuţele subţiri de pânză. Iovana a simţit că i se strânge inima, văzându‑le pielea învineţită de vântul înserării, dar nu s‑a îndreptat spre ei, ci spre odaia în care urmau să‑şi petreacă zilele următoare. Mică şi albă, curată, doar întunericul ei o înfricoşa, pentru că îi amintea de zilele de pe vapor, cu cerul negru de deasupra.
Mai târziu, Mutul s‑a trezit în liniştea nopţii tulburate doar de lătratul câinilor undeva în depărtare şi de strigătele de veghe pe care paznicii le schimbau dincolo de gardul de lemn. Când le auziseră prima dată, tresăriseră amândoi, sunau sinistru în adâncimea nopţii. S‑a gândit la tot ce li se întâmplase în ultimele zile, la drumul anevoios, la furtuna cu soare, când valurile aproape înghiţiseră corabia, la cinovnicii puşi pe căpătuială, la felul cum le fuseseră cercetate lucrurile în amănunt şi duse apoi la afumătoare. Fuseseră înştiinţaţi că, pentru bunuri sau bani nedeclaraţi, numărul zilelor de carantină avea să se dubleze şi Mutul înţelesese că în spatele tuturor formalităţilor stătea altceva sau altcineva, care voia să ştie în amănunt cine erau cei care intrau în oraş. De fapt, cum vorbeau oamenii în timpul drumului pe apă, scopul cordonului sanitar care se întindea de‑a lungul Dunării era controlul vigilent al tuturor mişcărilor de mărfuri şi de oameni. Modul celor puternici de a‑şi împărţi lumea între ei, profitând de epidemiile care bântuiau în aceeaşi măsură ţările mici, neînsemnate, ca şi marile imperii, la fel de neputincioase în faţa bolii. Mai devreme, când ieşise sub cerul vineţiu să fumeze ultima ţigară a zilei, cineva îi zisese că la control descoperiseră doi scopiţi, cu bani mulţi ascunşi sub o scândură a podelei, şi acum nenorociţii mai aveau încă pe‑atât zile de stat în lazaret, iar banii fuseseră luaţi la afumătoare. Se rugau să‑i vadă pe toţi înapoi, dar încă nu se întâmplase asta.
În faţa zilelor din lazaret, care s‑au dovedit, până la urmă, lungi şi chinuitoare, frica de boala de care s‑ar fi putut molipsi pe malurile Bosforului sau pe puntea vasului le‑a intrat treptat în vise. Într‑o noapte, Mutul a simţit trecându‑i peste laba piciorului un animal mic, a simţit înţepătura ghearelor mărunte, asprimea blănii, pielea rece a cozii lungi, i‑a întâlnit ochii care au lucit pentru o clipă în întuneric. Un şobolan, aici, printre odăile albe înecate în fumul gros care nu ieşea niciodată din pereţi şi podelele curăţate cu leşie, cine ştie cum ajunsese de pe puntea vreunei corăbii, de la vechea schelă de lemn pe care zăceau burţile putrezite ale bărcilor. La lumina pâlpâitoare a lumânării nu găsise însă nici urmă de rozătoare, doar liniştea întunecată a nopţii pătrunsese neliniştitor în toate ungherele.”
