Despre „Europa și capitalismul. Pentru o redeschidere a viitorului“ de Diego Fusaro

Cartea filosofului Diego Fusaro este o cugetare nealiniată la discursul dominant contemporan al Puterii, fapt care a făcut întreaga Europă cultă, bogată și conducătoare să se scandalizeze. Probabil că nu este unicul care are această perspectivă, însă e printre puținii care au argumentat-o din punct de vedere filosofic. Fusaro folosește des cuvinte contondente în legătură cu ordinea socială: nedreptăți obscene, masacru de clasă în loc de luptă de clasă dar în sens invers, de sus în jos, exploatare, orgiile capitalismului, sclavie etc. Acești termeni ne sugerează un grad ridicat de revoltă al autorului însă nu lasă neargumentată temeinic nicio afirmație.

Concret.

Descrie starea generală depresivă și indivizii resemnați în fața fatalității capitaliste – adică nu ai ce face în fața realității Pieței din toate domeniile: trăim după cerere și ofertă de parcă e dată de Dumnezeu personal și nu mai avem ce-i face. De fapt, acest sentiment al sfârșitului istoriei îl trăim toți, chiar nu ne mai închipuim ce ar putea să urmeze după atâta amar de libertate care ne-a fost dată tuturor și efectiv nu mai avem ce să pretindem în plus. Spre exemplu, putem circula nestingheriți fără viză, avem acces la piața globală a muncii, la practicarea oricărei religii, oricărei orientări sexuale (sau de gen, că nici nu mai știu care și cum), avem voie să cumpărăm tot ce se produce în draci și avem, în mod special, dreptul să ne exprimăm liber gândurile.

Avem voie toate acestea, spune autorul, dar în lesă, într-o vastă cușcă de fier. De aceea, probabil, deși ne sufocă atâtea libertăți și egalități, zice Fusaro, suntem profund depresivi. Omul trăiește cu sentimentul că asta e, lumea și orânduirea aceasta este imperfectă dar nu mai ai ce-i face, nu mai poate fi îmbunătățită fiindcă, accentuează vocile Puterii: așa ne cere Piața, așa ne impune UE, partenerul strategic, într-un cuvânt, așa dictează Puterea Banului.

Italianul explică pe limba filosofilor în ce fel această idee este insuflată publicului, cum că starea actuală, cu tot cu crize financiare și economice, cu sentimentul fatalității din sufletul fiecărui sclav al globalismului este una naturală și nu determinată de devenirea istorică:

„…în ultimii douăzeci de ani, strategia capitalului a constat în îndepărtarea forțată a sensului unei posibile corecții ale justiției, în așa fel încât contradicțiile și suferința să poată fi trăite în mod pasiv ca și condiții naturale și fiziologice, fără a trezi fanteziile de nedorit ale transformării.”

Drept contraargument, împotriva acestei idei, aduce însăși istoria – tot ceea ce s-a construit, toate revoluțiile, schimbările de orânduire socială, politicile economice – au fost realizate de om și stă tot în puterea lui să decidă și să răstoarne ceea ce nu-i convine. Noua Ordine Economică nu este un dat de la Dumnezeu cu care trebuie să ne împăcăm și să ne resemnăm în fața lui.

(Înțelepciunea populară, transmisă din gură în gură de țăranii analfabeți, a sintetizat mult mai colorat și extrem de simplu ideea: omul le face, omul le desface, eu te-am făcut, eu te omor, nicio minune nu ține mai mult de trei zile, ulciorul nu merge mult la apă… – adică nimic nu e veșnic și stă în puterea omului să-și schimbe viața cum vrea. Ideile filosofului italian nu sunt noi. El doar le redescoperă și le demonstrează pe cale filosofică, ceea ce este un fapt oarecum absurd, fiindcă în subconștientul colectiv această convingere există, sau cel puțin exista, până de curând.)

Spre disperarea tuturor speriaților de totalitarism (!!!), îl aduce des în discuție pe Marx, Hegel și Fichte și spune despre regimurile comuniste, în special URSS și China, cu toate neajunsurile lor, că demonstrează posibilitatea altui tip de societate funcțională în afara capitalismului. E de la sine înțeles că în interiorul unei orânduiri de orice tip, contradicțiile nu vor dispărea niciodată și propune, în loc de proiectul unei societăți perfecte, un proiect mereu perfectibil, mereu în adaptare, căci istoria și vremurile nu stau pe loc. Ceea ce pare absolut rezonabil.

De fapt, pe parcursul extinsului eseu, Fusaro demonstrează fără echivoc faptul că toate lucrurile au devenit marfă lipsită de simbol și semnificație, oamenii sunt mărfuri-instrument, constrânși să muncească în condiții pe care nu le pot negocia – adică se prostituează în cel mai nedemn mod. În acest sens declară, fără a cruța spiritele gingașe, că este vremea „prostituției absolute”.

Politicul, reprezentantul voinței populare, este „impotent” în fața Pieței și invocă voința acesteia ca pe Dumnezeu: publicului i se cere să facă sacrificii, să îndure, să strângă cureaua, să aștepte cu speranță să se regleze economia, de parcă aceasta ar fi vremea în sensul de meteo și nu se poate bate nimeni cu ea. Ceea ce este fals, argumentează Diego Fusaro:

„Când șansa unei victorii sau chiar a unei înfrângeri în timpul unei lupte active este de la început redusă la zero, orice posibil conflict se stinge.”

Două lucruri mi s-au părut amuzante în tot absurdul lor.

Primul este că s-a distras atenția de la diferențele și inegalitățile sociale „obscene”, de la contradicțiile de clasă practic, și s-au adus în scenă, în mod artificial, unele noi, absolut ridicole și false: au apărut mișcări antifasciste și anticomuniste în lipsa desăvârșită a fascismului și a comunismului; au apărut Grete ecologiste, luptători pentru drepturile minorităților de toate speciile, minorități despre care trei sferturi de planetă nici nu știa că există, cu ce se ocupă și nu aveau nimic împotriva lor, în consecință. Dar odată cu scornirea acestor contradicții sociale au făcut să apară realmente conflicte lipsite de sens, conflicte care îi încurcă pe adepții părților să conștientizeze propria precaritate socială, economică și afectivă în care sunt condamnați să trăiască de către manipulatorii lor. În loc să folosească aceste resurse la planificarea unui viitor, să se concentreze pe posibilitatea înfăptuirii unor transformări sociale, oamenii, tinerii, în mod special, pleacă după fente.

Al doilea lucru, care m-a inspirat chiar, a fost afirmația că această Ordine Economică se screme să se cocoațe de-adevăratelea pe scaunul lui Dumnezeu.

În primul rând, voi aduce în atenție faptul că și filosoful italian a afirmat hotărât că superstiția științifică este aliatul și complicele marelui Capitalism – medicina și atitudinea pe care o oferă în fața morții (promite viață aproape veșnică).

Așadar, paralela despre care vorbeam și pe care aș fi completat-o eu puțin în locul autorului: Ordinea Economică s-a impus ca religie monoteistă exact după cum urmează: omul arhaic își construia Lumea (satul, casa) după modelul exemplar al Creatorului; muncea pământul, se alimenta, se odihnea, sărbătorea, făcea sacrificii și inclusiv sex după cum era lăsat de Dumnezeul său. Toate amănuntele vieții umane erau reglementate de Cărți Sfinte iar cei care îndrăzneau să nu se conformeze erau marginalizați și chiar pedepsiți.

Cum se manifestă noua religie Capitalistă? Oare nu-și face omul localitatea, casa și n-o mobilează după modelul exemplar al Propovăduitorului de gusturi, trenduri și modă – publicitatea? Din sculare în culcare, nimeni nu se abate de la niciun ritual sau regulă: spălatul și dezinfectatul cu produse impuse de Cartea Sfântă a publicității, se machiază cu produse la modă, se îmbracă și se încalță cu colecția de anul ACESTA și mănâncă micul dejun așa cum i se sugerează în publicitate (nu știu care iaurt, cereale sau șuncă și ouă, ca la americani (a fost o invenție), beau cafeaua care este la modă și o prepară la ultimul tip de cafetieră. Apoi, la birou, au ritualuri corporatiste de la care nu se pot eschiva sau vor fi marginalizați. Copiii lor poartă haine la modă, au gadgeturi la modă, fac școli la modă, petrec timpul liber așa cum „e modern”, vorbesc limba universală a capitalismului și corporațiilor: engleza. Cine iese din aceste tipare este pur și simplu un neom, un neterminat care va fi marginalizat cu dispreț.

Un aspect interesant este că se imită și centralitatea arhaică a omului care se poziționa întotdeauna în centrul Lumii, cât mai aproape de Dumnezeu. Acum centralitatea este una iluzorie, cultivată de maculatura de dezvoltare personală care întărește individualismul feroce și dă un fals sentiment de importanță personală căruia omul simplu i-a găsit o vorbă de duh, mai mult decât potrivită: cine-s eu în fața mea, singur în oglindă! Acest comportament orb, conformist și consumist, cu tot cu ritualuri, seamănă ca două picături de apă cu o religie monoteistă doar că în pagubă, nu cu beneficii.

Fusaro, ca un filosof tânăr ce este, vede salvarea în Utopie. Dar nu în acea Utopie la care vă gândiți ci la ruperea gratiilor cuștii, ieșitul din peștera tenebrelor, la recuperarea idealurilor, a culturii, a viselor și conceperea unei noi posibilități de ordine socială:

„Pentru ca revoluțiile să devină posibile trebuie să îndeplinim o revoluție culturală, o reînnoire a viziunii asupra lumii, abandonând mistica necesității și fatalismului, adică ideologia puterii.”

Starea actuală nu este un dat natural, este rezultatul devenirii istorice a societății și trebuie privită ca atare – ca un moment care trebuie să treacă, unul care trebuie supus transformărilor, conform voinței noastre, căci totul este și a fost mereu în puterea noastră în acest sens. Anume în tineri, în modelarea minților lor într-o manieră critică, vede el salvarea, fiindcă starea revoluționară le este caracteristică în mod natural.

E foarte optimist, ca orice teoretician dar nu sugerează cam în ce fel s-ar putea realiza această reorientare psihică sănătoasă a clasei muncitoare și a tinerilor în mod special, aflați într-o stare de înrobire obscenă. Nu știu cine ar putea să-și asume un asemenea demers educațional întrucât clasa politică la nivel mondial, cea care ar trebuie să facă politici publice (pentru public, cum ar veni) în educație, este demult și în întregime vândută Capitalului și îl slujește, așa cum a demonstrat pe parcursul întregului volum.

Europa și capitalismul. Pentru o redeschidere a viitorului de Diego Fusaro