Dacă este duminică, este… Poezie (I)

Din nota biografică semnată tot de George State, aflăm că după declanșarea primului război mondial, în iulie 1914, „Trakl intră voluntar în armată, iar în august pleacă pe frontul din Galiția. Unitatea sa participă în septembrie la marea bătălie de la Grodek. După luptă trebuie să îngrijească singur nouăzeci de suferinzi. Prăbușit psihic, încearcă să se împuște, dar este dezarmat de camarazi. În octombrie vrea să fugă din spitalul garnizoanei din Cracovia, este prins și izolat în secția de psihiatrie. Aici își scrie ultimele poeme – „Tânguire” și „Grodek” – esență și culmi ale liricii sale. I le va citi (și trimite) lui Ludwig von Ficker, când acesta, aflând de chinul poetului, vine la Cracovia și îi promite scăpare din infernul războiului.

La 3 noiembrie 1914 Trakl s-a sinucis, moartea survenind în urma unei supradoze de cocaină. „Sebastian în vis” va apărea în 1915.”

Așadar, într-un fel, rândurile acestea (ale cronicarului) sunt (și) despre neputința cuvintelor de a salva, deloc meschin, viața aceasta, dar și despre promisiunea lor de a asigura… „veșnicia”, cu tot „talazul” său „de gheață”. Într-un fel, avant la lettre, pardon, avant d’horreur, Trakl a sugerat că după un fel de Auschwitz, nu se prea mai poate scrie… dacă nu poți deveni un supra-om (sau unul care refuză să fie de o luciditate înspăimântătoare prin ispitele judecării continue a Răului… omenesc), care să poată trece peste orori greu de imaginat, de descris! Între Zeul Regretelor și Zeul Uitării, Sensibilitatea umană poate alege… greșit sau nu!

Tânguire:

„Somn și moarte, vulturii mohorâți

Vâjâie toată noaptea-n juru-acestui cap:

Efigia de aur a omului

S-o devoreze talazul de gheață

Al veșniciei. De recife cumplite

Se zdrobește trupul cel purpuriu

Și se tânguie glasu-ntunecat

Deasupra mării.

Soră a zbuciumatei melancolii,

Uite, se scufundă o luntre tremurătoare

Sub Stele,

Sub chipul tăcut al nopții.”

Poate că atenția ne va fi atrasă în primul și în primul rând de acel „glas întunecat” opus/ complementar „tânguirii sălbatice” a războinicilor muribunzi din Grodek:

„Seara pădurile-ntomnate răsună

De arme ucigașe, câmpiile de aur

Și iezerele-albastre, soarele se rostogolește

Mai mohorât pe deasupra; noaptea cuprinde

Războinicii muribunzi, tânguirea sălbatică

A gurilor sfărmate-ale lor.

Norii roșii în care-un zeu înfuriat locuiește

Adună însă-amuțiți, în valea cu sălcii,

Sângele vărsat, răcoarea selenară;

Toate drumurile dau în neagră putrezire.

Sub crengile de aur ale nopții și stelelor

Se leagănă umbra surorii prin dumbrava tăcută,

Salutând spiritele eroilor, capetele-nsângerate;

Și-ncet prin trestii răsună flautele sumbre-ale toamnei.

O, jelire mai mândră! voi altare de bronz,

Flacăra arzătoare a spiritului hrănește azi o teribilă durere,

Nepoții nenăscuți!”

Să fie „glasul”… acestui „zeu înfuriat”, care mai poate doar să se tânguie, furia fiindu-i doar durere?

Heidegger, comentându-l pe Trakl, scria, printre altele:

„Orice mare poet nu scrie decât pornind de la un unic Poem. Măreția sa se măsoară după gradul în care el îi este încredințat acestui Unic, în așa fel încât el are putința să-și mențină rostirea sa poetică în stare pură în acest Unic.

Acest Poem al poetului rămâne neexprimat. Nici una dintre creațiile poetice luate separat și nici ansamblul lor nu spun tot. Cu toate acestea, fiecare creație poetică în parte vorbește pornind de la întregul acelui unic Poem și îl rostește pe acesta de fiecare dat.(…) Dialogul autentic cu Poemul unui poet nu este decât cel care se desfășoară într-o manieră poetică: dialogul poetic dintre poeți. (…) Dialogul care se naște între gândire și creația poetică tinde să scoată la iveală esența limbii, pentru ca muritorii să învețe din nou să locuiască în limbă.”

Aur (deloc cel al vulgului), sânge și putrezire, Veșnicie și Nenaștere, cuvinte, idei care, parțial prometeic („vulturii mohorâți”), țes dansul cu desprinderea, despărțirea (de natura umanului), hotărârea de a-, (în) Lumina „Flăcării arzătoare a Spiritului”: două poeme care, evident, nu spun totul, dar oare chiar reflectă bogăția (sau sărăcia) finalului?

În „Primăvara sufletului” Trakl avea versul „Ceva străin e sufletul pe-acest pământ”, sufletul mai fiind la el, în diverse formule, nu neapărat oximoronice, „ceva” „întunecat”, „livid”, „singuratic”, „muritor”, „vlăguit”, „bolnav”, „omenesc”, „mort”, „tăcut”…

În „Tânguire” și „Grodek” ce este sufletul? Mai este? Sufletul scrie sau, tăcut fiind, cum dictează?

Să fie sufletul… doar ceea ce Dumnezeu poate ierta, dincolo de toate celelalte definiții prea umane, omenești; efigii de năruit? Sau „toate drumurile dau în neagră putrezire”?

În anul 2014, la o sută de ani după sinuciderea lui Trakl, Edward O.Wilson se întreba la începutul cărții „Sensul existenței umane”:

„Vor poeții și artiștii să caute și în lumea reală, aflată dincolo de cuprinsul viselor obișnuite, dimensiuni, adâncimi și sensuri încă neexplorate? I-ar interesa poate să afle adevărul despre ceea ce Nietzsche numea, în „Omenesc, prea omenesc”, culorile curcubeului care înrămează cunoașterea și imaginația? Iată unde e de găsit sensul.”

Fără a deschide vreo polemică (chiar ar fi culmea!), toți poeții și artiștii (care nu au fost impostori, dar atunci deja nu mai sunt așa ceva, adică artiști și poeți) au căutat în… lumile reale și vor mai căuta, cât timp ispita sau certitudinea unei alte căutări, ca în cazul lui Trakl, nu va fi mai puternică, sinuciderea putând fi considerată, într-un fel, un ultim poem (câteodată anti-calofil, mai exact anti-calofilism de promenadă, festivist controlat ideologic).

Poate că și Poezia în sine este o formă de sinucidere prelungită, poartă deschisă spre alternative ale Rațiunii și Frumuseții (tot… în sine), dialog (forțând nota, și dialogul este tot o formă de… sinucidere), viață-moarte și ce nu mai poate fi Poezia…

Din labirintul și haosul Poeziei în căutarea armoniei, sensului, esențelor, certitudinilor, versetele pot fi un răspuns, dar mai ales întrebare. Azi, Trakl, cu un început de „Pătimire” (varianta a treia, și „Grodek”-ul transcris fiind a doua variantă!):

„Când Orfeu își atinge-argintiu lira,

Jelind o mortăciune în grădina-nserată,

Cine ești tu, ființă-n repaus, sub copacii înalți?”

Notă: Fragmentele din Heidegger sunt preluate din „Originea operei de artă”, textul „Limba în poem”, pp.326-327, Humanitas, 2011, traducere de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu.

Grodek de Georg Trakl