Când Quine și Ullian au gândit cursul – acum mai bine de 40 de ani – teoria cunoașterii, filosofia științei și etica erau bine delimitate, teoriile și conceptele promovate intrau relativ ușor într-un circuit internațional al validării. La acel moment mai erau multe de descoperit, iar teoriile și descoperirile au început să se înmulțească de atunci încoace cu viteze uneori foarte accelerate, ceea ce le face greu de cuprins în compendii sau tratate teoretice. Cu toate acestea, statutul cercetătorului, al omului de știință, al teoreticianului și/sau al filosofului erau incontestabil asimilate valorii, oamenii care aveau astfel de preocupări erau valoroși pentru societate, contribuiau într-un fel anume la „mai binele“ comunității. În acest context, W.V. Quine și J.S. Ullian au gândit cursul pentru cei care studiau literatura engleză ca și cum ar fi trebuit să explice unui novice care este, de fapt, diferența dintre cunoașterea științifică și cunoașterea comună. Așa se explică și succesul cursului, căci varianta despre care facem vorbire aici este una mult revizuită față de cea inițială și care a ajuns să fie cel unul dintre cele mai bune cursuri de introducere în filosofia științei sau epistemologie. Succesul cărții a crescut odată cu numărul contestatarilor, adică al celor care cred, dar nu cercetează, al celor care merg la ghicitoare sau care citesc horoscopul zilei cu o religiozitate demnă de cauze mai bune. E un paradox explicabil, dar nu despre asta ne propunem să vorbim aici, ci despre cum ne raportăm astăzi la studiul celor doi profesori universitari (Ullian i-a fost student lui Quine și ambii au predat la Harvard).
„Ceea ce face ca o propoziţie să fie o propoziţie de observaţie nu este genul de eveniment sau de situaţie pe care le descrie, ci modul cum le descrie. Astfel, îl pot vedea pe decanul facultăţii de drept expediindu-i prin poștă un mandat fetei sale din Belgia, cu ocazia zilei ei de naștere. O astfel de formulare nu este o propoziţie de observaţie. În schimb, dacă descriu același eveniment, spunând că am văzut un bărbat voinic, cu faţă lată, mustaţă sură, ochelari fără rame, cu o pălărie Homburg și baston, introdu- când un mic obiect subţire, plat, alb și mic în fanta unei cutii poștale, atunci aceasta este o propoziţie de observaţie. Ceea ce face din ea o propoziţie de observaţie este faptul că orice alt martor va fi obligat să fie de acord cu mine asupra tuturor aspectelor relatate, presupunând doar că înţelege limbajul meu. Martorul nu ar fi obligat să accepte că este decanul, pe care s-ar putea să nici nu-l cunoască și nici nu ne așteptăm să știe ceva despre mandat sau despre o fată în Belgia.“ (Observația, p 39)
A avea o opinie înseamnă a avea o certitudine, ori la asta se ajunge foarte greu, uneori după ani de studiu intens(iv). Pentru mulți nu este o fericire să ai certitudini, pentru că odată ce ai intrat în posesia unei astfel de „fericiri“ te vezi nevoit să pornești în căutarea alteia, sau… să îndoiala începe să-și facă simțită prezența. De aceea, mulți teoreticieni preferă drumul, căutarea, căutarea dovezilor, confruntarea surselor (cu cât mai diverse, cu atât mai bine), iar nu puțini preferă deseori să stârnească și opoziția. A te pune în locul celuilalt sau a căuta și un alt unghi de abordare al problemei sunt atitudini deloc străine unui filosof al cunoașterii. Din tot acest proces câștigăm orizont! Mutăm azimutul puțin mai departe decât este la momentul de față, ne consolidăm domeniile de interes și construim temelii din ce în ce mai greu de dărâmat; mă refer la fundamentele diverselor teorii, desigur. Astăzi echipele de cercetare sunt interdisciplinare, studiile se fac la comandă (costurile de cercetare sunt foarte mari, ceea ce face ca în echipa de cercetare un loc important să-l ocupe strategul financiar, cel care trebuie să facă rost de finanțări), ia rezultatele obținute trebuie să fie utile, să aibă aplicabilitate multiplă. De aceea, este foarte greu să faci performanță, să te remarci prin ceva într-un domeniu de cercetare, dar și când ai făcut-o înseamnă că deja ai demonstrat că posezi solide cunoștințe de ordin teoretic.
„Unele instanţe ale cunoașterii comune, precum ultimele două, le putem verifica din nou, fiind nevoie, în cazul celei dintâi, numai de puţină matematică, iar în cazul celei de-a doua, de câteva ustensile. Altele nu sunt atât de lesne de reverificat, dar în cazul lor putem consulta o autoritate. Ceea ce se pretează la reverificare poate că merită o încredere deosebită, dat fiind că o astfel de opinie a rezistat unui risc mai mare de infirmare. Astfel, în acele cazuri în care noi înșine suntem într-o poziţie precară în ceea ce privește verificarea, acceptarea constantă de către cei care se află într-o poziţie mai bună ne-ar putea servi drept criteriu.
Un astfel de criteriu este însă failibil. Îndelungata și remarcabila istorie a teoriilor cu privire la mișcarea de revoluţie a Soarelui în jurul Pământului ne poate servi drept memento dojenitor. Dacă ceva a fost socotit vreo- dată a fi cunoaștere comună, atunci concepţia geocentrică a fost așa la vremea ei. Şi a avut o lungă carieră, secole de-a lungul cărora i s-au adus ajustări de un fel sau altul, dar n-a fost niciodată înlăturată. În cazul acesta, atitudinea conservatoare faţă de o opinie, o atitudine în general utilă, a fost o piedică. Şi nici nu putem face aces- tei opinii eronate imputarea că era sprijinită pe cercetări insuficiente; la vremea respectivă, părea să fie bine susţinută atât de pilonul experienţei, cât și de cel filosofic. Ideea că o substanţă denumită eter umplea tot spaţiul juca un rol fundamental în fizica de acum o sută de ani; dar și această idee a fost abandonată. Şi cine se îndoiește că a fost o vreme când toată lumea credea că transportul aerian pentru fiinţe atât de prost înzestrate pentru așa ceva cum sunt oamenii nu era posibil decât în închipuire?“ (Mărturia, pp 86-87)
Quine a fost matematician la bază – e important amănuntul acesta, pentru că mulți au ajuns să se întrebe la ce bun să studiezi atâta matematică, dar să nu uităm că aproape toate teoriile și descoperirile științifice se validează printr-un calcul matematic sau printr-o demonstrație matematică. Pentru el convingerile personale, deci subiective și greu de dezrădăcinat, au fost subiect de cercetare: cum apar și cum se dezvoltă, de ce sunt atât de greu de convins oamenii foarte siguri pe ei și, nu în ultimul rând, de ce nu e bine să fii foarte sigur de ceea ce știi? Împreună cu Ullian au construit una dintre cele mai bune introduceri în filosofia cunoașterii, un excelent manual, care poate servi drept model și astăzi, la atâția zeci de ani de la prima lui utilizare. Pe cât de sintetic, pe atât de detaliat: pe cât de multe conceptele de bază enumerate, pe atât de bine explicate și, mai ales, însoțite de exemple excelent alese; pe cât de diverse abordările și conexiunile cu toate marile domenii de cercetare, pe atât de aplicate și nonconformiste exemplele ilustrative ( nu e puțin lucru să pomenești de Alice a lui Lewis Carroll și să mai și citezi din poveste fără să divaghezi de la subiect e ceva cu adevărat de luat în seamă!).
„O ipoteză, dacă este reușită, este o stradă cu două sensuri, unul spre înapoi, pentru a explica trecutul, celălalt spre înainte, pentru a prezice viitorul. Ceea ce încercăm să facem prin elaborarea de ipoteze este să explicăm unele evenimente, care altfel ar fi lipsite de explicaţie, inventând o poveste plauzibilă, o descriere sau istorie plauzibile ale porţiunilor relevante ale lumii. Ce anume contează în favoarea unei ipoteze nu este ușor de spus. Putem reţine cinci virtuţi pe care le poate avea, în diferite grade, o ipoteză.“ (Ipoteza, p 96)
Remarcabile la acest studiu sunt: documentarea riguroasă, argumentarea solidă și excelent articulată, limbaj tehnic accesibil (se folosește terminologia de specialitate, dar este explicată foarte bine), sinteza uluitoare (studii serioase și istorii de secole povestite pe scurt), fluența discursului (care nu are deloc de-a face cu academismul acela scorțos, care te face să fugi mâncând pământul).
Capitolele care mi-au plăcut foarte mult: Observația; Mărturia (pe acesta îl recomand scepticilor, negaționiștilor și conspiraționiștilor, deopotrivă); Ipoteza; Confirmarea și infirmarea. A nu se înțelege că celelalte sunt mai puțin atractive sau cu vicii de construcție!
„Construim pe ceea ce știm pentru a învăţa mai mult. Făcând aceasta, este maximizată probabilitatea de a găsi o ipoteză care funcţionează și care se potrivește cu tot ceea ce acceptăm. În felul acesta este servită virtutea întâi, conservatoris- mul. Şi, din moment ce utilizarea a ceea ce știm deja poate ușura presiunea ce se exercită asupra ipotezei căutate, per- miţându-i să fie o ipoteză modestă, a doua virtute poate fi servită la fel de bine.“ (Confirmarea și infirmarea, p 139)
Așa cum a afirmat și Mircea Dumitru, traducătorul în limba română al cărții, o astfel de carte este utilă pentru că contribuie în mod decisiv la fundamentarea unei culturi generale solide. O carte care limpezește foarte mult, care vine să facă ordine și să ajute la decelarea principalului de secundar, a ceea ce trebuie să dureze față de ceea ce are o importanță conjucturală. O recomand și eu oricărui tânăr dornic să găsească răspunsuri la întrebări vitale, dar și maturilor care se simt invadați de superficialitate și de teorii pseudoștiințifice. O lectură deloc facilă, dar care nu provoacă dureri de cap, ori asta, să recunoaștem, ni se întâmplă foarte rar în viață!
Țesătura opiniilor de W.V. Quine și J.S. Ullian
Editura: Polirom
Colecția: Filosofie contemporană
Traducerea: Mircea Dumitru
Anul apariției: 2021
Nr. de pagini: 208
ISBN: 978-973-46-8388-8
Cartea poate fi cumpărată de aici.
