Gândirea-filosofie

Ca profesor de filosofie, le spun deseori elevilor mei că disciplina pe care o studiază la sfârșitul anilor de liceu – deci în perioada începutului maturizării intelectuale și spirituale – nu are deloc atributul unei „abstracțiuni” ce pune între paranteze realitatea, ci, dimpotrivă, este un exercițiu de gândire ce se pliază realității, uneori chiar suprapunându-se peste aceasta. Noi gândim în interiorul conceptelor filosofiei, ne reprezentăm lumea în modul în care au gândit-o Platon, Descartes, Hegel, Marx. Limbajul filosofiilor, chiar dacă uneori par a fi stranii exerciții de întemeiere a unor noi moduri de comunicare, influențează felul cum interpretăm lumea, maniera de a o reprezenta. Filosofia exprimă astfel un izomorfism, uneori evident, alteori confuz, dintre gândire și lume. Or aceasta este, credem noi, tocmai ceea ce unește diversele perspective filosofice, diferitele moduri de gândire și de utilizare a limbajului. Ceea ce au în comun Republica lui Platon, Metafizica lui Aristotel, Confesiunile lui Augustin, Discursul asupra metodei al lui Descartes, Critica rațiunii pure kantiană ori Fenomenologia spiritului hegeliană, pe lângă evidentele diferențe, este recurența unor modele de gândire, ce impun, într-o mare măsură, modul de a interpreta lumea a generațiilor întregi de oameni. Mai puțin diferență și mai multă repetiție, am putea spune – parafrazând tema uneia dintre cele mai importante lucrări ale lui Gilles Deleuze, Diferență și repetiție (1968). Dacă lumea arată așa cum este, le spun minunaților mei elevi de clasa a XII a, este și pentru că așa a gândit-o Platon, Hegel ori Sartre. De aici și necesitatea lecturii obligatorii a filosofilor care au creat lumea în care trăim.

Putem adăuga scurtei liste de cărți ce au marcat destinul gândirii occidentale și lucrarea lui Gilles Deleuze și Felix Guattari, apărută în 1991, intitulată, simplu și relevant pentru demersul propus de cei doi gânditori, Ce este filosofia?. Considerată a fi o bornă pentru nașterea post-modernismului filosofic, cartea nu este un tratat de filosofie în sensul clasic al cuvântului și nici nu are cum să fie, atât timp cât perspectiva filosofică este radical diferită față de abordările clasice ale rosturilor și sensurilor iubirii de înțelepciune. Lucrarea este mai bine spus o meta-filosofie, o gîndire-filosofie ce își testează limitele și deconstruiește concepte și atitudini. Așa cum știm, și oarecum paradoxal, deconstrucția filosofiei este o reconstrucție, pe ruinele tradiției, a unei noi gândiri filosofice. Moartea filosofiei înseamnă, în primul rând, moartea subiectului filosofic, a filosofiei înțeleasă ca „experiență de cunoaștere”. Gândirea devine noul personaj, iar auto-referențialitatea, gândirea-ca-gândire, dar și gândirea-negânditoare sunt noile figuri ale filosofiei. Eu-ul cugetător este depășit și înlocuit cu identitatea-alteritatea gândirii, ce se surprinde pe sine în plin proces al reflecției. Dar, așa cum vom vedea și la finalul recenziei noastre, gândirea nu își este sieși suficientă, întrucât are nevoie de un fundament din afara ei pentru a putea reflecta. Acest fundament este, de fapt, lipsa oricărui fundament, acel „nu” ca limită absolută, constitutiv oricărui act reflexiv.

Încă de la început, autorii își delimitează clar ideile în raport cu filosofiile tradiționale. Astfel, pentru Deleuze și Guattari, filosofia nu este nici contemplare, nici iubire de înțelepciune, nici comunicare și cu atât mai puțin reflecție, „chiar dacă a putut să creadă că este când una, când alta” (p.11). Filosofia este arta de a forma, a inventa și a confecționa concepte (p.6) De aici pornește aventura noii „tehnici de gândire”, dacă am putea să numim așa demersul filosofic. Este un truism să spui că „filosoful se pricepe la concepte”. Dacă un Wittgenstein găsea în această „pricepere” o vină filosofiei, care depășeste, prin limbajul conceptual, limitele a ceea ce se poate spune în mod clar, dinamitând astfel întregul spațiu vital al gândirii filosofice, Deleuze vede în îndeletnicirea principală a filosofului un act de creație asemănător artei. De altfel, multe din trimiterile celor doi autori ai cărții sunt către domeniul artelor, tocmai pentru a sublinia apropierea demersurilor celor două discipline. În esență, filosoful trasează linii, „desenează” planuri de imanență, creează „personaje conceptuale”, gândește deseori în imagini și prin intermediul senzațiilor. Știm de altfel că pentru Deleuze gândirea nu se rezumă la reflexivitate. Așa cum afirmă și în Nietzche et la philosophie (1962), în Proust et les signes (1964) și mai ales în Cinema (1992-1993), se poate gândi și prin imagini, functiv și a-categorial. Gândirea este o dinamo-geneză, o mișcare permanentă ce se desfășoară în orizontul devenirii, un punct de fixare ce se schimbă în permanență. „A gândi înseamnă a gândi prin concepte, prin funcții sau prin senzații” (p.234). Se sublinează astfel că „a gândi” nu este un eveniment exclusiv filosofic, atât timp cât cinemaul inventează gândirea-cinema (prin filmele lui Godard), ori picturile lui Pollock întemeiază noi valorizări ale „gîndirii perceptive”. Cu toate acestea, gândirea prin concepte este cu totul diferită de artă. Aceasta din urmă conservă un „bloc de senzații”, fiind în cele din urmă o creație de afecte, în timp ce filosofia deteritorializează gândirea prin intermediul conceptului, o aventurează dincolo de reflecție și de cogito. Conceptul „este o chestiune de articulare, de decupare și de suprapunere” (p. 21), este un „tot fragmentat”.

Istoria filosofiei poate fi înțeleasă, de altfel, ca o istorie a devenirii conceptului. Cele trei vârste ale conceptului sunt: enciclopedia, pedagogia și formarea profesională. Ultima fațetă a conceptului corespunde etapei actuale de evoluție, odată cu transformarea acestuia în eveniment. În era marketingului, noul personaj conceptual este prezentatorul-expozant, comerciantul sau artistul designer. Simulacrul a devenit adevăratul concept, în măsura în care, cum bine știm din lucrările anterioare ale filosofului francez, aparența, copia copiei ia locul modelului și a copiei.

Heterogeneza gândirii de care aminteam ar fi suficientă pentru a postula schimbarea de paradigmă propusă de cei doi autori ai lucrării Ce este filosofia? Însă există și alte atitudini față de filosofie, ce pornesc de la această îndeletnicire a gândirii de a crea concepte. Din modul în care este înțeles conceptul, ca produs al gândirii filosofice, rezultă noua filosofie post-modernistă. „Nu există cer pentru concepte”, ar putea fi considerat un moto al post-structuralismului. În orice caz, antitradiționalismul gândirii lui Deleuze și Guattari este evident în această afirmație. Noua atitudine filosofică se poate constitui pornind de la critica platonismului, filosofia dominantă, alături de cartezianism, în cadrul gândirii occidentale. Schimbarea de paradigmă este evidentă în critica universaliilor: „universaliile nu explică nimic, ci trebuie ele însele explicate” (p. 11), dar și în construcția unei noi sintaxe filosofice, bazate pe „concepte ale imanenței”: corporalitate, teritorialitate, hecceitate, survol, prospecțiune ș.a. Astfel, filosofia se îndepărtează de tradiție și chiar de modernitatea „târzie”; nu mai este nici „cunoaștere de sine”, nici „a învăța să gândești”, nici o mirare în fața miracolului existenței: „toate aceste determinări – și multe altele – ale filosofiei formează niște atitudini interesante, chiar dacă obositoare pe termen lung, dar ele nu constituie o ocupație bine definită, o activitate precisă, chiar și dintr-un punct de vedere pedagogic” (p. 12).

În schimb, definiția filosofiei ca o modalitate de cunoaștere prin intermediul conceptelor poate conduce la o nouă educație filosofică. Sau, cel puțin, construcția de concepte poate da un sens nou filosofiei și o utilitate practică. Doar din perspectiva „botezării conceptului” de către filosofi, se poate crea o limbă a filosofiei, o sintaxă și o semantică ce oferă persistență și mai ales autonomie demersului filosofic: „Botezarea conceptului cere un gust propriu-zis filosofic care procedează cu violență sau insinuare, constituind în interiorul limbii o limbă a filosofiei, nu numai un vocabular, ci și o sintaxă care poate atinge sublimul sau o mare frumusețe. Or, chiar dacă sunt datate, semnate și botezate, conceptele au felul lor de a nu muri, fiind totuși supuse unor contrângeri de primenire, de înlocuire, de mutație și transformare ce îi dau filosofiei o istorie și o geografie frământate, în care fiecare moment și loc se păstrează, dar în timp, și trec, dar în afara timpului”. (p. 13)

Conceptul este deci eveniment și nu esență. „A degaja întotdeauna un eveniment din lucruri și ființe” reprezintă sarcina filosofiei. Evenimentul se confundă cu starea de lucruri în care se încarnează, asupra căreia se orientează filosofia. Filosofia are orizont, nu însă și verticalitate, dacă este să folosim coordonatele carteziene ale temporalității. Orizontul filosofiei este planul de imanență, un concept deosebit de important în țesătura ideilor din lucrare. Filosofia construiește concepte și trasează planuri – și prin aceasta se aseamănă cu arta. Planul de imanență este negânditul care precede conceptul și care originează filosofia. El nu preexistă filosofiei, în sensul de a o preceda temporal, ci există în interiorul filosofiei, o încadrează pe aceasta. Filosoful survolează în interiorul unui plan de imanență și, de fiecare dată, îl trasează. Straturile suprapuse ale planului de imanență constituie stilul filosofiei, orizontul evenimentelor, ce trimite către un nerostit.

Pe planul de imanență este pus în joc conceptul. Acesta nu se deduce direct din plan, ci are nevoie de personajele conceptuale pentru a apărea în scenă. În ideea deghizării conceptelor în personaje, ca figuri ale gândirii ce pun în scenă evenimentele, îl regăsim pe Deleuze, dar și pe Guattari, ca excelenți creatori de imagini conceptuale. Personajul conceptual exprimă mișcarea gândirii în interiorul planului de imanență. El este heteronomul filosofului. Ca exemple de personaje conceptuale, avem Idiotul (atât cel cusanian, cât și subiectul romanului omonim al lui Dostoievski), Zarathustra, Diogene, Cristos, Socrate. Ele nu sunt tipuri psihologice și se deosebesc și de „categoria” personajelor istorice. Ceea ce interesează în legătură cu prezența lor nu este atât „realitatea” ontologică pe care o reprezintă, cât imaginea gândirii pusă în scenă în fiecare caz. Fiecare dintre aceste personaje se înscriu în niște tipologii ale conceptelor-în-devenire, ca mișcări în spațiu-timp ale gândirii. Astfel, Idiotul este un personaj-conceptual patic, pentru că poate să înregistreze mutații, să dobândească noi sensuri. Există însă și personaje relaționale (Prietenul), dinamice (Zarathustra) – care urcă, înaintează, dansează, coboară, juridice – Conștiința kantiană sau Justiția grecilor ori existențiale: sclavul Diogene sau principele Empedocle. Toate acestea sunt „posibilități de viață”, „moduri existențiale” inventate de filosofi. Imaginea personajului-conceptual, plimbându-se pe planul de imanență, creat și supravegheat de filosof este una ce trimite, prin plasticitatea ei, către o altă artă a imanenței, ce „desfășoară” timpul în praful devenirii, și anume cinematografia. Mai degrabă însă, imaginea personajului-conceptual este o „transcendență” inversată, o religie a imanenței, întrucât instaurează categorii filosofice specifice lumii acesteia: Interesantul, Remarcabilul, Importantul.

Din acest punct se deschide și raportul filosofiei cu adevărul. Contrar poziței lui Heidegger, pentru care filosofia este o survenire a Adevărului, pentru Deleuze și Guattari filosofia nu depășeste stadiul de opinie. Mai bine spus, ea se află în permanență în căutarea opiniei originare, „Ur-doxa”; este, în acest sens, o „geofilosofie”, întrucât instaurează un nou raport de imanență, între teritoriu și pământ. Astfel, filosofia este o deteritorializare a gândirii, în măsura în care planul de imanență a gândirii se întâlnește cu societatea grecească, unde își are originea. Deteritorializarea filosofiei grecești este urmată de o reteritorializare pe concept. Istoria devenirii conceptului este o istorie a reteritorializărilor succesive a filosofiei pe „pământul” unei națiuni: „În trinitatea Întemeiere-Construire-Locuire, francezii construiesc, germanii întemeiază, însă englezii locuiesc” (p. 125). Teritoriul devine locul fertilizării filosofiei, a renașterii permanente a conceptului: „Pe scurt, filosofia se reteritorializează de trei ori: o dată în trecut la greci, o dată în prezent pe statul democratic și încă o dată pe noul popor și noul pământ”. (p. 131)

Filosofia constructivistă lucrează cu trei elemente: a crea (concepte), a trasa (planuri de imanență), a inventa (personaje conceptuale). Triada filosofică se asociază unui alt ansamblu triadic, al celor trei „prospecte” funcționale ale gândirii: propoziția științifică (știința), propoziția de fapt (logica) și opinia (filosofia). Ar fi interesant să construim, pornind de la premisele autorilor lucrării, figuri ale gândirii triadice. Credem că astfel am putea să sintetizăm foarte eficient tezele cărții, realizate ca o succesiune de triade unite între ele prin intermediul componentelor filosofiei: planul de imanență, personajul-conceptual și conceptul propriu-zis. Și ipoteza cărții se bazează pe o treime: „din fraze sau din echivalentele lor, filosofia scoate concepte (care nu se confundă cu niște idei generale sau abstracte), în vreme ce știința scoate prospecte (propoziții care nu se confundă cu niște judecăți), iar arta scoate percepte și afecte (care nici ele nu se confundă cu niște percepții sau cu niște sentimente) (s.n.B.S)”. (p. 31) Triadele converg către gîndirea unificatoare, care le desfășoară pe fiecare în trei planuri: planul de imanență, specific filosofiei, planul de compoziției al artei și planul de referință științific. Gândirea însă este o funcție a creierului („creierul gândește și nu omul”). Arta, știința și filosofia se luptă fiecare cu haosul, încercând să introducă ordinea prin simțuri, cunoaștere și conceptualizare, fiind astfel niște haoide. Odinea trimite însă mereu către un haos primordial, ca fundament de negândit, de ne-simțit, de ne-cunoscut al celor trei domenii ale realității. Haosmosul instaurat de concept încheie excelentul eseu filosofic al celor doi gânditori, plasându-ne în țesătura unui limbaj aluziv, voit ironic, decontructiv(ist).

Ce este filosofia? este un exercițiu de gândire incomod, ce ne învață nu atât ceea ce se poate gândi, cât, mai ales, ceea ce este de negândit, negânditul însuși, aflat în spatele a ceea ce spunem. „O gândire-negânditoare” însoțește în permanență filosofia, arta și știința. Învățând să o privim, reușim să înțelegem că cele trei împart, în cele din urmă, aceeași umbră și constituie astfel fundamentul de nerostit, indecidabil, al gândirii înseși. Revenirea la nu-ul indecidabil este un exercițiu permanent de fondare-refondare, un proces al gândirii ce se regăsește pe sine: „ (…) fiecare disciplină distinctă se află, în felul ei, în traport cu un negativ (…) Planul filosofiei este pre-filosofic atât timp cât îl privim în el însuși, independent de conceptele care vin să-l ocupe, însă non-filosofia se află acolo unde planul înfruntă haosul. Filosofia are nevoie de non-filosofie care s-o înglobeze (…), are nevoie de o înțelegere ne-filosofică așa cum arta are nevoie de non-artă, iar știința de non-știință (subl.a). Ele nu au nevoie de acestea ca de un început ori ca de un țel ultim în care ar fi chemate să dispară împlinindu-se, ci în fiecare clipă a devenirii ori a dezvoltării lor”. (p. 258). Altfel spus, răspunsul la întrebarea pusă de Deleuze-Guattari, aflată pe frontispiciul noului templu post-modernist își găsește răspunsul doar în absența căutării unui răspuns filosofic. Paradoxal, ocolul prin filosofie conduce în afara ei, dar în interiorul unei gândiri multimodale, ce se joacă pe sine în permanență. Dincolo de aceasta nu este nimic…

Ce este filosofia? de Gilles Deleuze și Felix Guattari