Formele manifeste ale memoriei – Shaping Surfaces la Galeriile Carol

Trăim vremuri în care memoria atârnă greu, atât de greu încât ne trebuie medii artificiale de stocare, alternative la cele naturale, cu capacități din ce în ce mai mari. Am ajuns să ne încurcăm în cloud-uri, deși până nu de mult căutam să facem loc pe birou unui nou hard disk destinat special pentru a stoca informații, fotografii, muzică, filme și tot felul de alte documente care, cine știe, undeva, cândva, vor servi drept mărturii cu privire la ce-am fost. Se prea poate ca într-un viitor nu tocmai îndepărtat să facem portrete umane apelând exclusiv la aceste spații de stocare, să nu mai simțim nevoia să întrebăm contemporanii despre cum l-au cunoscut sau despre cum i-au perceput pe el sau pe ea. E o perspectivă înfricoșătoare pentru mulți dintre noi, îmbucurătoare pentru cei care se grăbesc, nefiresc de tare, să taie orice rădăcină, să rupă orice legătură cu trecutul, să amputeze prezentul îndepărtându-l total de ceea ce-a fost și dându-i astfel o cu totul altă perspectivă. Dacă până acum trecutul cântărea greu în orice formă de construcție – regăseam urme ale trecutului, dovezi ale evoluției etc. în noul produs (și când spun produs înțeleg orice, de la un nou fel de mâncare și până la un nou program informatic), se pare că în viitor va cântări considerabil mai greu prezentul. Un continuu prezent, lipsit total de perspectivă, care denotă o frică scăpată de sub control de trecut, de ceea ce a fost, poate și pentru că mulți au pierdut de mută vreme cheia de decodare a faptelor, întâmplărilor și tuturor celorlalte care compun „trecutele vieți”. Se vorbește din ce în ce mai mult despre vini neasumate, despre orori ale istoriei pe care nu le vrem repetate, dar despre care ne este greu (sau nu vrem să mai) vorbim, despre decăderea din drepturi a credinței (a oricărui tip de credință, dar în special a celei de natură religioasă), așa se face că asistăm la o recrudescență a furiei – atacarurile extrem de violente din biserici, sinagogi sau asupra unor statui sau obiecte de artă care au legătură, fie și simbolică, cu trecutul.

Am meditat la toate acestea în ultimele două zile, declicul fiind vizitarea expoziției de la Galeriile Carol – Shaping Surfaces. O expoziție care mi-a mers direct la suflet, mi-a atins inima, dar mai ales m-a făcut să mă gândesc la consecințele faptelor noastre. O expoziție curatoriată de Raluca Băloiu, care mi-a fost și ghid și căreia îi mulțumesc pentru dialogul extrem de fertil și de pasionant (îmi doresc să tot am astfel de întâlniri, acum mai mult ca nicicând, poate și pentru că pandemia ne obligă la o claustrare despre ale cărei urmări încă nu știm mare lucru). Expoziția a participat la Târgul de artă Vienna Contemporary (24-27 septembrie 2020) și a fost special gândită pentru spațiul expozițional de acolo, de aceea am ales să includ în prezentare fotografia cu panotarea spațiului vienez, așa cum a gândit-o Raluca Băloiu. Pentru că ea este curatoare în adevăratul sens al cuvântului, a gândit expoziția ca un întreg: de la selecția artiștilor invitați, trecând prin îmbinarea operelor acestora (atât de diverse ca stil, materiale, semnificații ș.a.m.d.) și până la materialele de prezentare – un site foarte bine organizat (îmbinarea dintre imaginile sugestive și datele biografice este foarte bine articulată în jurul valorii artistului în cauză) și pliante cu informații foarte atent filtrate, astfel încât să provoace vizitatorul să revină în expoziție sau să caute artistul/artiștii pe viitor.

Despre spațiul Galeriilor Carol ar merita să vorbim separat, pentru că este unul cu adevărat special, dar acum nu fac referire decât la felul cum a regândit expoziția Raluca Băloiu, astfel încât și pereții au devenit parte din expoziție. Casele vechi vorbesc, au memorie, zidurile lor au fost martore la nu știu câte aventuri urbane și, implicit, umane. De aceea o expoziție ca Shaping Surfaces, dedicată memoriei, nu cred să-și găsească loc mai bun ca acesta. Circuitul expozițional începe odată cu deschiderea ușii, când ochii îți rămân agățați de Their footprints on the snow, 2017-2019, lucrarea lui Andrei Bălan. Tălpile disproporționat de mari în raport cu tibiile nefiresc de lungi și subțiri denotă o nevoie acută de păstrare a contactului cu pământului, de ancorare în trecut, dar și straturile multiple de suferințe, de chinuri prelungi la care a fost supus corpul în totalitatea sa. Incizii în material, așezări de straturi de materie din care răzbate chinul, soclul „împachetat” în ziare Scânteia. Da, este vorba despre una dintre victimele închisorii de la Pitești, așa se face că în expoziție se regăsește și corpul împuținat de suferință ale lui Mircea Vulcănescu, aflat într-o poziție hristică, care impune contemplare, meditație. N-ai cum să nu te cutremuri când vezi sculptura aceasta, după cum n-ai cum să nu rămâi impresionat când vezi capul nefiresc de mic strivit de o talpă uriașă, care face parte dintr-un corp masiv, greoi. Torționarul este în plină acțiune, își face treaba metodic, strivește orice urmă de viață cu o pasiune demnă de cauze mult mai nobile. Lemnul, metalul și alte materiale, mai puțin vizibile se contopesc – buretele spongios acoperit cu ceară, iată o conbinație care denotă cât de bine simte artistul materialele și cât de multă semnificație le acrodă prin și cu ajutorul procesului de creație – în statuile lui Andrei Bălan într-un fel unic. Forța vizuală a acestor obiecte le transformă în martorii tăcuți ai unei istorii despre care nu se vorbește pe cât ar trebui. Și frații Șușman și Mircea Vulcănescu și toți ceilalți care au murit doar pentru că au făcut opoziție regimului comunist, au murit pentru ca noi să fim liberi, pentru ca noi să avem dreptul la memorie.

Aproape în antiteză cu aceste sculpturi ale durerii metamorfozată în contorsiuni ale memoriei se află lucrarea lui Ionuț Barău – Déjà vu. Întinsă pe un peret întreg și încă puțin din ceilalți doi pereți ai camerei, născută din materiale contemporane și „colorată” cu vopseluri acrilice. Deșeul devine parte dintr-o memorie incomodă, ceva de care vrem să scăpăm, un reziduu de care trebuie să ne descotorosim, dar habar n-avem cum s-o facem, așa că… deșeurile invadează și ultimul colț de natură. Un artist pe cât de tânăr (cel mai tânăr participant la Shaping Surfaces), pe atât de matur în abordare. Furios pe alocuri, reușește să nu se lase furat de mirajul culorilor puternice și să introducă privitorul într-un spațiu unde oniricul devine corp comun cu memoria ca apă vie).

Între torționarul lui Andrei Bălan și peisajul idilic al lui Ionuț Barău se află fotografiile vechi recuperate de Alin Carpen. Memories devin sub lentilele speciale detalii semnificative ale unui trecut nu prea îndepărtat, dar cu toate acestea aproape imposibil de asumat. Așezarea acolo, direct pe podea, între lucrările celorlalți doi expozanți nu este deloc întâmplătoare. Ca să vezi bine chipurile femeilor trebuie să te apleci, să stai chiar și în genunchi și să te miști în stânga și dreapta, ca să poți vedea fiecare chip în parte. E un efort de decriptare a trecutului, care obligă vizitatorul la o (re)culegere de informații și o (re)așezare a acestora în noi contexte. Redimensionarea trecutului are loc astfel într-un mod cât se poate de firesc, doar așa ne putem uita la lucrarea de mari dimensiuni de pe pereții galeriei. Amintirile devin din ce în ce mai puțin importante, ocupă din ce în ce mai puțin loc în memoria noastră, dar cu toate acestea ele sunt acolo, fac parte din noi, din codul nostru genetic.

De cealaltă parte a galeriei, în camerele care dau la stradă, cu ferestrele acelea care încadrează într-un fel atipic obiectele de artă, regăsim obiecte ale prezentului – pisica care nu vrea să cadă decât în picioare – dar nu cade, ci se află într-un echilibru precar, învârtindu-se în jurul propriului ax – și care se află într-o mișcare perpetuă, exilată într-un colț al camerei în care pulsațiile vieții animă pereții! Blana (artifcială, să ne înțelegem) de pisică, colorată în tonuri de roz sau de gri respiră, pare că-și ia ultima gură de aer direct din perete! De fapt, ea soarbe din memoria vieții trecute, astfel încât să poată da naștere unei noi vieți; n-ai cum să nu rămâi fixat pe mamela pisicii, care iese în evidență cu fiecare „respirație”.

Alexandru Micloș este autorul acestei miniserii de lucrări, care se completează cum nu se poate mai firesc cu ceea ce există în sala alăturată: un covor negru, dintr-un material obținut printr-o tehnologie foarte avansată, care nu lasă loc de interpretări prea multe: Water’s memory de Alexandru Papuc. Era imposibil ca imuabilul memoriei să nu fie cuprins într-o expoziție dedicată acesteia. Pe cât de hipnotică este lucrarea lui Alexandru Papuc, pe atât de statică, de greoaie este cea a lui Alin Carpen, Assan’s Mill. O moară trecută prin două incendii devastatoare și din al cărei corp suferind au fost recuperate bucățile de lemn ars care alcăuitesc opera de artă a lui Alin Carpen. Straturi de memorie, care aduc în prim plan ideea de stratificare, dar și pe aceea de decantare – ce rămâne după noi, suntem conștienți de consecințele faptelor noastre, lăsăm drept amintire frumusețea ascunsă în fapte mărunte sau oroarea manifestă în acte de vandalism? Într-o completare firească vin micii monștri, așezați pe o oglindă, direct pe podea. Ei par născuți direct din valurile apei și sunt pe atât de contorsionați, pe cât de întortocheate ne sunt gândurile. E greu să nu te apleci și să stai în genunchi ca să prinzi cât mai mult din gândurile încremenite în teracotă vopsită în culori metalice. Statuile acestea mi-au adus aminte de armata de teracotă – deloc întâmplătoare asocierea, dar despre asta altădată.

Expoziția n-ar fi fost completă fără fotografiile lui Tudor Rantzos, mă refer la seria Mecanomorf. Corpuri metalice aflate într-o profundă suferință (pentru că și-au pierdut utilitatea), încărcate de straturi de memorie extrem de fidelă (metalul nu-și pierde forma atât de repede ca celelalte elemente naturale), protejate de folii de plastic negre. Privite din anumite unghiuri, toate aceste mașinării uriașe devin Iisuși răstigniți, sfinți aflați la rugăciune (stau cu genunchii ușor îndoiți și cu capurile plecate). Cum să nu te înfiori când îți dai seama cât de nefirească este toate această încremenire, cât de forțată și împotriva oricărui firesc? La vieților minerilor prea puțin s-au gândit artiștii, și cu atât mai puțin în acest fel!

O expoziție în care nimic nu este așezat la întâmplare, cu o logică discursivă aparte a spațiului expozițional, în care dialogul obiectelor și al instalațiilor cu spațiul în sine naște noi și noi interpretări. Este protestul Ralucăi Băloiu față de nepăsarea contemporanilor vizavi de trecut. Nu poți trece cu vederea peste toate cele ce au fost, nu poți abandona toate suferințele trecutului la groapa istoriei și să spui senin „Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat!”. Cred că nu întâmplător am ajuns să văd expoziția într-un debut de noiembrie pandemic (dacă mi-este permisă această exprimare ad-hoc), când oamenii caută febril soluții la o problemă cu care omenirea s-a mai confruntat de-a lungul istoriei, dar despre care se pare că au uitat prea repede. Acum, mai mult ca niciodată uitatul peste umăr la ceea ce a fost capătă valoare de simbol, iar convertirea propriilor amintiri în surse de viitoare experiențe depinde numai de noi.