Ultimii copii din Tokio. Ziua În Care le Cerem Iertare Copiilor

Motto: „Yoshiro se văzu nevoit să recunoască până la urmă că ceea ce îl învățase pe nepotul său fusese greșit.” Yoko Tawada

Viitorul nu mai poate fi anticipat. Nimic din ce se petrece în Japonia nu are precedent. Schimbările climatice și culturale fac inutile experiențele pe baza cărora se puteau cândva realiza predicții. Despre viitor, adulții nu mai știu ce să le spună copiilor.

Mumei nu se jucase niciodată pe o câmpie adevărată (nu mai exista o câmpie adevărată), dar își putea închipui cum arată una. Din Tokio dispăruseră animalele. Nu se putea ști niciodată ce lege încalci, dată fiind modificarea lor permanentă. Doar precauția, ea însăși o lege, te scutea de neplăceri. Pensionarea la 60 de ani pare, având în vedere perspectiva unei existențe nelimitate, lipsită de sens. Ziua În Care le Cerem Iertare Copiilor devine sărbătoare națională.

Toshiro crezuse toată viața că cea mai bună investiție este în imobiliare, însă exact terenurile scumpe ale metropolei își pierd valoarea atunci când sunt declarate Zone în care localnicii vor fi expuși la multiple pericole în caz de locuire îndelungată. Relația de învățare se dă peste cap – de la minunatul Mumei, Toshiro învață tot timpul. În schimb, el nu-l poate învăța pe copil nimic despre viitor:

„Pe Mumei nu-l putea învăța absolut nimic despre viața ce urma. De câte ori îi treceau prin cap astfel de gânduri, Yoshiro își plângea de milă și își freca zdravăn ochii cu pumnii.” (p. 54)

Mersul strâmb al societății îi dă lui Yoshiro înțelepciunea de a se conforma, cel puțin aparent, situației. Ia lucrurile așa cum vin, fără să protesteze. Tot ce știa și credea că trebuie transmis mai departe, altor generații, ca un fel de zestre, idei și valori, se dovedește greșit. Într-o societate care evoluează imprevizibil, lucrurile învățate de-a lungul vremii nu le mai folosesc oamenilor la nimic.

Yoshiro așteptase, cândva, cu nerăbdare ziua în care să-l învețe pe Tomo, nepotul său, cum să conducă o mașină. Nu-și imaginase, deși era scriitor, că nu vor mai exista mașini. Deloc. Tomo își escrocase bunicul – furase toți banii dintr-un cont. Erau banii necesari pentru absolvirea unei scoli de meserii care, credea Yoshiro, i-ar fi asigurat tânărului un trai decent. Când, o lună mai târziu, băncile au intrat în faliment, Yoshiro l-a iertat pe Tomo – cel puțin banii lui folosiseră la ceva.

Clienții băncilor apar plini de mânie să ceară explicații. Sunt întâmpinați de funcționari care stau cu capul plecat și își cer iertare, exprimându-și regretul profund față de situația creată. Adevărul în legătură cu acești sorry-men este imposibil de stabilit, iar ziarele nu se mai ocupă de mult cu aflarea lui. Presa vehiculează chestiuni minore care să-i țină pe oameni tot timpul ocupați:

„Mânia oamenilor se domoli văzându-i pe angajații băncilor cum își cereau scuze cu capetele plecate, copleșiți de huiduieli, suportând arșița zilei, udați de rafalele ploii de seară sau pișcați de țânțari, iar oamenii se întorseseră la casele lor. Cu toate astea, conform unui articol publicat ulterior în ziar, bărbații erau așa-numiții sorry-men, angajați part-timecu un salariu derizoriu pe oră doar pentru a sta cu capul plecat în fața clienților.” (p. 55)

Mai mult, Yoshiro înțelege câtă ipocrizie este în spatele reclamei pe care și-o făcuseră școlile care ofereau diverse calificări. Părinții plăteau prețul școlarizării, achitau fericiți taxele, convinși că valoarea propriului copil a crescut prin investiția în educație. Se dovedise apoi că fie nu existau locurile de muncă promise, fie erau plătite la limita subzistenței.

În viața lui foarte lungă, Yoshiro constată că lumea, cu evoluția ei stranie, este mereu surprinzătoare. După uimire, vine acomodarea. Soluțiile de supraviețuire nu sunt colective.

Ultimii copii din Tokio este însă și un minunat roman despre educația născută din iubire. Venind pe lume fără șanse prea mari de supraviețuire, Mumei este o făptură extrem de fragilă și de ambiguă.

De Mumei are grijă un străbunic de peste o sută de ani. Copilul nu asimilează calciul, ca toți din generația lui. Dinții de lapte îi cad prea ușor. În schimb, Mumei are o fire senină și poate să ghicească gândurile celui de lângă el, e un mind reader. Nepotul și străbunicul merg la dentist, care întreabă:

„— Ție îți place laptele?

Fără să ezite, copilul răspunse:

— Prefer râmele.” (p. 31)

O generație capătă, nu se știe exact de ce, privilegiul (sau blestemul) nemuririi. Yoshiro ajunge la 115 ani, poate încă să alerge în parc, alături de câinele de companie împrumutat (există un astfel de serviciu social!) și se mișcă infinit mai ușor decât strănepotul său. Mumei a împlinit 15 ani, are multe calități, dar și o fragilitate fizică înspăimântătoare.

„Yoshiro se gândea că nu era oricum cazul ca generația lui să-și sărbătorească longevitatea. Se bucura că trăiește, dar era ceva normal pentru cei în vârstă, așa că nu trebuia să facă mult tam-tam în legătură cu asta. Când rata mortalității era atât de ridicată în rândul copiilor, nu era mai potrivit să celebreze fiecare zi căreia îi supraviețuiau? Ar fi sărbătorit ziua lui Mumei nu în fiecare an, ci în fiecare anotimp. Ar fi sărbătorit fiecare iarnă din care Mumei ieșea fără degerături și fiecare toamnă pe care o întâmpina fără să fie răpus de letargia verii. De fiecare dată când anotimpurile se schimbau, corpul arunca ce era învechit în el și se revitaliza. Yoshiro se simțea întinerit primăvara, dar pentru Mumei fiecare anotimp venea cu noi provocări, ca o luptă împotriva unui adversar necruțător.” (p. 125)

Viața lungă și fără sens a lui Yoshiro se schimbă în bine din momentul nașterii lui Mumei. Se și complică, fiindcă Mumei e greu de hrănit, greu de ținut în viață. Însă Yoshiro izbutește mereu să facă rost, de exemplu, de o portocală și să îi asigure strănepotului energia pentru încă o zi.

Distopiile prezintă, pe lângă cea mai rea lume cu putință, și impactul, de obicei negativ, al tehnologiei asupra vieții cotidiene. Nu se întâmplă așa în cazul acestui roman.

Yoko Tawada își ia prin surprindere cititorul descriind o lume izolată, cu funcționare aberantă, în care teama de tehnologie și, mai rău, de electricitate provoacă reacții bizare la nivel social. Apar studii cărora nu le cere nimeni un temei științific despre impactul negativ al electricității asupra succesului școlar. Copiii care învață în fața televizorului nu dau randament, învață greu și nu-și rezolvă temele la timp. E valabil și dacă în casă funcționează mașina de spălat. În privința telefonului este în vigoare o altă interdicție legată de politica de izolare a țării. În anumite situații, rudele aflate la ceva distanță pot primi totuși cărți poștale, aprobate de cenzură. Urmarea este că oamenii se lipsesc treptat de televizoare, telefoane și mașini de spălat. Se lipsesc și de locuințe permanente. De lucrurile pe care nu le folosesc timp de șase luni.

În societatea în care trăiește Yoshiro mijloacele de constrângere sunt, ca în orice dictatură, inepuizabile. Nu există noțiunea de opoziție. Există doar câteva amintiri, de pe vremea când în Japonia veneau turiști, existau legături cu străinii, se putea călători dintr-un loc în altul. Izolarea totală – nu doar a țării, ci și a regiunilor – este considerată necesară pentru a ține departe răul venit din exterior. Acest rău nu este clar definit, este un concept rămas la stadiul de generalitate, folosit ca mijloc de manipulare.

Un profesor îndrăzneț le spune copiilor că s-a produs o desprindere a țării de restul lumii din cauze care nu sunt naturale, tsunami sau cutremur. Natura ar fi rezolvat în timp aceste probleme. Dar ele, se insistă, nu sunt provocate de cauze naturale. Nu poți să nu te întrebi care este totuși natura acestor probleme. Totul este (și se spune că este) contaminat, de la alimente, la apă și sol.

Ca în Orwell, un Big Brother există, în ciuda aparentei absențe a tehnologiei. Un ochi imens este ațintit asupra fiecărui detaliu care nu slujește planului general. Limbajul este, de asemenea, supravegheat atent. Unele cuvinte sunt eliminate, altele devin adevărate capcane, fiindcă trădează vârsta, mentalitatea, ieșirea din linie. Multe pasaje din carte sunt o reflecție asupra cuvintelor.

„De ceva timp, copiii fără părinți nu mai erau numiți orfani. Fusese creată o sintagmă nouă, dokuritsu jido, copii independenți, dar cuvântul independent, dokuritsu, îl neliniștea pe Yoshiro de câte ori îl rostea.” (p. 107)

„Nu-și putea începe dimineața așa; mai întâi trebuia să-l ducă pe Mumei la școală. Simțea că în cuvântul școală încă stăruia o vagă speranță.” (p. 57)

Despre autor, editura oferă câteva informații:

Yoko Tawada (n. 1960, Tokio), una dintre cele mai cunoscute scriitoare japoneze contemporane, a studiat literatura rusă la Universitatea Waseda, mutându-se în Germania la vârsta de douăzeci şi doi de ani. A debutat în 1991, cu nuvela Călcâie pierdute, distinsă cu Premiul Gunzo, şi a început în scurt timp să publice şi în germană. Operele sale investighează adesea inadecvarea la sistemele culturale, legitimitatea ideologiilor politice şi a sistemelor sociale, dar şi posibilităţile creatoare ale intersecţiilor lingvistice. A primit unele dintre cele mai importante premii literare din Japonia şi Germania, precum Premiul Akutagawa (1992), Premiul Tanizaki (2003), Medalia Goethe (2005) şi Premiul Kleist (2016).

Las mai jos alte fragmente din roman:

„În tinerețe răspundea imediat, plin de el, de câte ori cineva îl întreaba despre compozitorul, designerul sau vinul preferat. Era convins că are gusturi bune și irosea timp și bani pentru a colecționa obiecte ce demonstrau asta. Acum nici nu i-ar fi trecut prin gând să mai construiască acea casă izolată, numită individualitate, ale cărei cărămizi erau gusturile proprii.” (p. 9)

„Pentru noile sărbători naționale, spre deosebire de Ziua de Naștere a Împăratului, atât ziua, cât și numele erau alese prin referendum democratic. Mai întâi se strângeau idei prin solicitarea contribuției cetățenilor. Apăruseră tot felul de sugestii. Cineva propuse: Ziua Oceanelor ne provoacă să medităm asupra poluării oceanelor, dar ar fi bine să organizăm și Ziua Râurilor, omagiind și apele curgătoare ce au pătimit teribil, din cele mai vechi timpuri, din cauza apelor reziduale deversate de fabrici. Altcineva spuse: dacă avem Ziua Roșie, nu ar fi bine să avem și Ziua Verde? Ziua Culturii era prea abstractă ca să-i mulțumească pe cetățeni, așa că aceștia au votat în număr covârșitor pentru alegerea unor zile specifice: Ziua Cărții, Ziua Cântecului, Ziua Instrumentelor Muzicale, Ziua Filmului, Ziua Arhitecturii. Ziua Bătrânilor și Ziua Copiilor își schimbaseră numele, devenind Ziua Tot Înainte, Bătrâni! și Ziua În Care le Cerem Iertare Copiilor. Pentru ca Ziua Educației Fizice să nu-i întristeze pe copiii care nu puteau crește, trezindu-le gânduri despre propriul corp, ea deveni Ziua Corpului. Ziua Mulțumirii pentru Munca Prestată deveni Ziua Este Suficient Doar Să Trăim!, pentru a nu-i răni pe tinerii care nu puteau munci…” (p. 60)

„Se lepădă de mândrie ca și când ar fi dezbrăcat o jachetă.” (p. 56)

„Avea oarecare simpatie față de poliția acum privatizată, dar aceasta nu echivala cu încrederea. Activitatea principală a poliției era acum organizarea spectacolelor de fanfară.” (p. 104)

„Era interzis să cânți mai mult de patruzeci de secunde dintr-o melodie într-o limbă străină și nu era permisă nici publicarea romanelor traduse.” (p. 65)

„Am auzit că, dacă pereții erau foarte subțiri, îți puteai auzi vecinii ronțăind biscuiți de orez. Și nu doar biscuiți. Oamenii de atunci, care spărgeau în dinți migdale prăjite sau sfâșiau pastrama uscată, erau ca niște veverițe sau niște lei. Probabil că eu și străbunicul nu am fi ajuns pe aceeași pagină într-un atlas zoologic.” (p. 135)

„Nu îi era nimănui clar dacă cei din generația lui Yoshiro trebuie să trăiască veșnic, dar pentru moment era cert că le fusese răpită propria moarte.” (p. 124)

Ultimii copii din Tokio de Yoko Tawada