„Focul, limbajul, frumusețea, timpul. Cum au depășit oamenii legile firești ale evoluției” de Gaia Vince

Filosoful ucrainean Andrii Baumeister, pe care-l urmăresc cu interes de mult timp, spunea odată, pe canalul său de youtube, despre cărțile de popularizare a științei (vorbea atunci despre Behave a lui Robert Sapolsky) că, în general, informația din ele se repetă și, după ce citești trei – patru cărți, devine plictisitor, e ca și cum le-ai fi citit pe toate. Cu adevărat, asemenea cărți nu-și pot lua prea multe libertăți, așa ca în beletristică, unde limitele sunt determinate doar de imaginația artistică, sau chiar ca în filosofie, unde unele subiecte pot fi dezvoltate fără constrângeri empirice. Cărțile care tratează subiecte științifice însă sunt limitate de cunoașterea acumulată și verificată și de cele câteva legități și concluzii pertinente în cadrul unei anumite paradigme. Oricât de originală n-ar fi ideea pe care vrea să o propună autorul, el e nevoit să pornească de la niște lucruri cunoscute, de la niște cercetări verificate și acceptate, să prezinte, altfel spus, paradigma și dovezile ei, chiar și atunci când vrea să fie cu totul provocator și să o contrazică. Plictiseală, într-adevăr, chiar și pentru autor probabil.

Frumusețea acestor cărți stă în altceva. Bineînțeles că cele mai curioase sunt cele care ajung să dezvolte o ipoteză originală din informații binecunoscute, însă și cele care prezintă doar o perspectivă inedită, prin argumente solide și bine gândite, sunt la fel de intrigante. Dar astfel de cărți sunt revelatorii tocmai dacă ai citit mai mult de trei – patru cărți la un anumit subiect, ca să ai cu ce compara și pentru ca să fii deja inițiat pe cărările acestuia (adică după ce ai însușit lucrurile care s-au tot repetat în acele cărți). Anume așa funcționează și știința, pornind de pe umerii giganților, vorba lui Newton: ipotezele noi nu pot fi complet rupte de tabloul lumii pe care îl întrezărește știința, chiar dacă acest tablou nu va fi niciodată complet și va rămâne mereu vag. Felul în care ideile noi se potrivesc în puzzle-ul lumii este o bună metodă de verificare a ipotezelor pseudoștiințifice.

Unii autori reușesc totuși să dilueze doza inerentă de plictis despre care vorbeam mai sus, prin felul în care își organizează și exprimă gândurile. În aceste cazuri, arhitectura cărții și calea prin care cititorul este adus pe făgașul conceput de autor sunt decisive, chiar dacă acest drum este, la început, bătătorit. Mă gândesc, de exemplu, la cartea lui Jared Diamond, Viruși, arme și oțel, sau la cea mai puțin cunoscută, scrisă de Leonard Shlain, Sex, Time and Power(despre care am vorbit aici) cu a lor ipoteze interesante și reușit expuse.

Sunt însă și autori care au la îndemână o colecție bogată de date și o idee interesantă, din care reușesc totuși să nu scoată o carte magnifică. Așa am văzut eu cartea Focul, limbajul, frumusețea, timpul. Cum au depășit oamenii legile firești ale evoluției, scrisă de Gaia Vince, o carte cu potențial enorm care, după părerea mea, nu a fost gestionat cu suficientă îndemânare.

Ideea centrală, frumoasă și pertinentă, pe care ne-o propune Gaia Vince în cartea sa este cea rezumată de conceptul de Homo Omni, sau Homni, un superorganism care concentrează mințile omenirii și preia conducerea asupra evoluției noastre. Aceasta din urmă, evoluția umană, a avut, pe parcursul a mii de ani, un caracter strict biologic, omul fiind, de-a lungul acestei perioade, copilul naturii – dependent de generozitatea ei și la cheremul capriciilor acesteia. În acești mii de ani, Homo Sapiens a fost o specie printre altele, în aceeași măsură amenințată de dispariție ca și orice altă vietate. La un moment dat însă, cursul evenimentelor a luat o întorsătură neașteptată și omul a cucerit Pământul, în timp ce s-a îndepărtat tot mai mult de natură (bariera față de vitregiile naturii pe care și-a construit-o omul s-ar putea să se întoarcă împotriva sa, dar aceasta e o altă discuție). Nu știm exact când a început această istorie – atunci cînd omul a descoperit focul sau când a construit primul instrument, dar din acel moment, ne spune autoarea, evoluția acestuia a căpătat un caracter complex, determinat nu doar de genele sale, ci și de mediu și de cultură, factori pe care Gaia Vince îi numește triada evoluționistă umană. Această așa-numită triadă mi-a provocat prima confuzie, pentru că mi s-a părut că, prin introducerea acestei noțiuni, autoarea a ținut doar să se delimiteze nițel de clasicul nature-nurture debate, cu toate că argumentele cărții se încadrează anume la acest capitol, chiar dacă vin ca o conciliere a pozițiilor, nu de o parte sau de alta a dezbaterii.

Dar revin la interesanta idee a cărții: din momentul în care cei trei (sau doi) factori ce determină evoluția umană s-au împletit, am pornit pe drumul creării unui supraorganism pe care îl transformăm și care ne transformă: Homo Omni. Acest supraorganism ar acumula tezaurul cultural uman pe care, prin globalizare, l-ar redistribui în beneficiul speciei, și totodată ar fi bazinul unde se produce, pe aceeași cale a globalizării, omogenizarea biologică a speciei (dar trebuie neapărat să citiți și contraargumentele lui Dorian Furtună din cartea Mozaicul Uman, aduse împotriva acestei idei de omogenizare a speciei). Ei bine, în așa fel am ajuns să fim o specie a căror indivizi gestionează cu succes instrumente complexe, despre a căror construcție nu au nici cea mai vagă idee, sau îndeplinesc acțiuni a căror impact se produce în altă parte a lumii și de a căror legături nu sunt întotdeauna conștienți. Se cheamă că, prin acțiunile noastre specializate, hrănim mintea comună a umanității, alimentându-ne în același timp din aceasta, prin utilizarea beneficiilor oferite de progresul tehnico-științific.

Și unde vin, în această ecuație, focul, limbajul, frumusețea și timpul, menționate în titlu, vă veți întreba. Fără îndoială, acestea sunt revoluțiile care au ghidat evoluția umană. Gestionarea focului ne-a făcut dieta mai ușor asimilabilă și ne-a modificat biologia, ne-a apărat de prădători și, mai târziu, ne-a sprijinit progresul tehnologic. Transmiterea mesajelor verbale ne-a adus în meniul cultural învățarea activă și eficientă și a înlesnit propagarea inovațiilor în cadrul speciei. Predilecția oamenilor de a inventa o valoare pentru obiectele care nu constituie o necesitate biologică a dus la construirea identității noastre, la redefinirea mediului în care trăim, dar mai ales a creat noi căi comerciale, care ne-au îmbunătățit transferul de cunoștințe. Sincronizarea cu un program temporal și planificarea pentru perioade îndepărtate din viitor, precum și evidența evenimentelor din trecut sunt activități specific umane care ne influențează evoluția.

Aceste revoluții sunt piese importante în istoria speciei noastre care, conform autoarei, se îndreaptă spre supraorganismul Homni, iar cartea e structurată în patru părți ce corespund fiecăreia dintre ele. Însăși Homni e definit abia în ultimul capitol, intenția fiind probabil aceea de a acumula o tensiune cognitivă în cititor care să fie recompensată de conceptul propus la final, în care își va găsi albia potrivită. Doar că cititorul poate anticipa ideea, fără să-și dea seama că aceasta este chiar finalitatea cărții, căci prin aluziile la ea, atașate porționat la istoria speciei reflectată prin prisma celor patru revoluții cognitive (care sunt în sine superinteresante ca subiect), ideea își pierde din vigoare și devine oarecum fantomatică. Cartea e, de fapt, un conglomerat de subiecte extrem de interesante, luate fiecare în parte, care se eclipsează una pe alta și, împreună, umbresc ideea centrală.

Fără îndoială, cartea are calitățile ei. În primul rând, ideea în sine e pertinentă și merită atenție. Cum am mai spus, fiecare subiect în parte e interesant, respectiv fiecare din cele patru părți ale cărții, luată separat, e interesantă și informativă (partea despre limbaj chiar m-a captivat de-a binelea), iar sinteza pe care o oferă Gaia Vice poate deschide drumul spre noi lecturi. În fine, faptul că autoarea e orientată spre o viziune științifică asupra realității, dar nu e încremenită în prezentarea strict științifică a lumii și plătește tributul de respect moștenirii spirituale a omenirii, e dovada unei firi flexibile, curioase și deschise spre nou. În fond, nici nu putea să fie altfel atunci când scrii o carte despre natură și cultură, dar l-am menționat doar pentru că, după mine, această atitudine a autoarei se simte în atmosfera cărții și asta e partea care i-a reușit cel mai bine.

Focul, limbajul, frumusețea, timpul. Cum au depășit oamenii legile firești ale evoluției de Gaia Vince