Labiș. Jurnalul pierdut. Lupta cu inerția

Motto: „Sunt îndrăgostit. E-un curcubeu deasupra lumii sufletului meu.”

La 3 ani, copilul se întoarce de la scăldat alături de tatăl său. Abia acasă constată părinții că băiatul băgase ambele picioare pe un singur crac al pantalonului și mersese așa tot drumul.

Imaginea îi rămâne poetului în minte cu rezonanța ei simbolică – împiedicat, constrâns la un spațiu neîncăpător, N. Labiș se simte permanent, așa cum rezultă din Jurnalul pierdut. Politica lui nu se potrivește cu politica vremii. Nici cu impostura care îngăduie promovarea în poziții de putere pe tot felul de criterii, în afară de talent. I se reproșează că este imoral, vicios, scandalagiu, e denunțat, e considerat „element dușmănos”. Dar că ar fi lipsit de talent nu are nimeni curajul să spună:

„Mi-am dat seama ce vor. Uniformizare. Dar asta nu e cu putință. Mai bine mor decât în rând cu ei, vorbind aceeași limbă stâlcită, împopoțonată cu penurie de idei.” (p. 56)

Jurnalul pierdut pune în evidență, la modul ideal, portretul interior al unui tânăr din categoria rară a creativilor. Paradoxal, mediul literar în care ajunge îl ajută și îl încurcă în același timp. Îi hrănește temerile, provocându-i o anxietate severă, îl predispune la reacții radicale, de apărare a conștiinței sale de om tânăr, vulnerabil prin idealism:

„Este menirea poetului să spună adevărul? Eu cred că da. Cu ce costuri? Asta n-o mai știu. Este adevărul în sine poezie? Nu. Dar știu că fără de adevăr poetul e doar o paiață, indiferent de cât de talentat ar fi. Orice talent trebuie pus în slujba adevărului pentru a nu-l irosi. Aceasta este concepția mea.” (p. 60)

Studiile lui Nicolae Labiș încep cu mari promisiuni și sfârșesc cu mari dezamăgiri. Este primit în 1952 la Școala de Literatură și de Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. Aici se simte protejat de „tovarășul Sadoveanu”. Insistenta marelui prozator de a-l convinge să devină membru de partid duce la ruperea relațiilor dintre ei. De altfel, pe măsură ce Labiș capătă conștiința propriei valori, este deranjat de ideea mentoratului. Cu câteva excepții, mulți dintre profesorii de la „școala de oripilatură” sunt semidocți sau chiar agramați. Nu-i poate admira. Se fac exmatriculări din motive inventate sau ridicole – legături sentimentale compromițătoare, acuzații (inventate) de viol, deținerea de cărți interzise, frecventarea lui Arghezi etc.

„Mi-am dat seama, cam greu, că în afară de o mână de oameni, tovarășii care ne predau sunt niște imbecili. Mi-a trebuit ceva vreme să mă conving de aceasta, dar nu mai ai cum să nu le observi penibilele greșeli, dezacordurile gramaticale, lexicul agramat, prostiile și confuzia. Eu știu mai multă carte ca mulți dintre ei, acești profesori excelează în obtuzități, accese tiranice, simplisme prezentate ca dogme și rigori egalizatoare împinse până la absurd. Înțeleg rigiditatea unei școli, dar nu înțeleg rigiditatea gândirii, mai ales pentru unii ce-ar trebui să fie următoarea generație de scriitori. Mi-am prezentat deschis gândurile, m-au numit recalcitrant și am fost amenințat cu chemarea în fața biroului UTM și o analiză publică a ideilor mele damnabile în fața adunării generale a școlii.” (pp. 26-27)

Încheierea acestei perioade este marcată prin versuri ironic-amare. O școală de literatură în care L. Blaga, T. Arghezi și I. Barbu sunt interziși i se pare tânărului Labiș un spațiu inchizitorial. Lumea nu era deloc așa cum i se spusese că ar fi sau cum și-o închipuise pe când avea speranțele întregi:

„Gorun dintre Mălini, merg drept pe drum,

În mine cresc cartușele dum-dum…

Dar ai să dai amarnic socoteală

C-ai apucat să treci prin Școală,

Pe-altaru-i jertfă au căzut crunt iezii

Ce-au îndrăznit a îl vedea pe-Arghezi.”

(p. 88)

Scrie poemul Moartea căprioarei dintr-o răsuflare, după ce îl purtase ani întregi în minte. Copilăria îi este marcată de imaginea pădurilor Bucovinei, dar și de anii de secetă și de război.

Urmează înscrierea la Facultatea de Litere, direct în anul III, cu echivalarea unor cursuri. Va fi exmatriculat sub pretextul nefrecventării cursurilor. Este totuși fericit că poate lucra în redacția unor gazete literare. Momentul cel mai important pentru afirmarea lui ca poet este publicarea la Editura Tineretului a volumului Primele iubiri în 1956 – în același an îi apăruse și Puiul de cerb, o carte pentru copii. Debutul îi este umbrit de vestea că următorul volum, Lupta cu inertia, îi fusese masacrat de cenzură.

Scriere răbdătoare, jurnalul este o formă de organizare a gândurilor și de acomodare cu diverse stări de spirit. În același timp, orice jurnal este și portretul unei epoci. La fel ca în cazul corespondenței, jurnalul creează sentimentul pătrunderii într-un spațiu al intimității, fiind o șansă de a înțelege realitatea în datele ei subiective. Deși despre anii ’50 este vorba în carte, multe subiecte sunt actuale.

Întâi, condiția socială precară a creatorului. Plătit prost, tânărul autor de literatură este pus în situația de a face compromisuri umilitoare pentru a-și câștiga existența. Cu demnitatea știrbită, prins în menghina unor conjuncturi compromițătoare, intelectualul epocii devine propagandist, „papagalul unei epoci”. Soluții subversive există, dar funcționează parțial. Dumitru Micu își ține cursul de literatură înfierând poezia lui Arghezi, însă folosește atât de multe citate, aduse cu generozitate în discuție, încât efectul este invers, nu denigrator, ci de prețuire a valorilor interbelicului.

I se plătesc, prost, dar i se plătesc poeziile publicate. Mai bine câștigă Labiș de pe urma reportajelor, pe care le realizează fără plăcere, rătăcind prin diverse locuri ale țării. Nu are o locuință permanentă. Nu are o masă a lui, la care să scrie dimineața, așa cum își propune, impunându-și un fel de rutină salvatoare.

Ca orice om cu adevărat talentat, nu se îndoiește de valorea operei sale. Îndoielile sunt ale celorlalți, colegii de breaslă, pe care-i simte, stând la aceeași masă a sărbătorii, ca fiind străini de idealurile sale, meschini, invidioși, capabili, din orgoliu, de orice faptă măruntă. Trădările prietenilor îl surprind. E prevenit în privința lui Mihai Beniuc, însă atacul lui Mărgărit din România liberă îl simte ca pe o mare nedreptate venită din partea unui om pe care-l considerase prieten.

Nu e membru de partid. Refuză să devină susținătorul unei ideologii uniformizante în care nu crede. De aceea nici nu beneficiază de avantajele celor înregimentați în Uniunea Scriitorilor, grupare de asemenea politizată. Întâlnirea cu Nichita Stănescu, considerat un poet foarte bun încă înainte de a debuta, nu îl impresionează decât în măsura în care în poveste apare și Doina Ciurea, de care Labiș este încă îndrăgostit.

Există la un moment dat în paginile acestui jurnal o referire la ritmul în care citea Labiș, alert, înghițind rafturi întregi (30 de volume lunar) din marea literatură a lumii. Învățase să citească la 5 ani, la 6 citea deja Anna Karenina. Prietenii se miră și îl privesc neîncrezători, ca și cum ar fi necesare justificări, ca și când ar minți. Felul în care Labiș citește arată curiozitatea lui intelectuală și dorința de a arde etapele, dintr-un fel de premoniție neexprimată – pentru el, timpul are altă valoare, timpul lui nu e răbdător.

Semnele rele sunt contabilizate și devin materie a unui coșmar recurent.

Dacă lovești o cucuvea e semn rău, ai să mori.

Dacă găsești un albatros ucis pe malul mării, la Eforie, e semn rău, nu căuta un taxidermist. Un albatros împăiat e înspăimântător, este aproape baudelairian.

Dacă ți se arată în palmă motive de îngrijorare e semn rău, o pasăre cu clonț de rubin stă la pândă.

Dacă în casa părinților pătrunde un fulger globular e semn rău. Nu mai ajungi viu acasă.

Reconstituit cu grijă, Jurnalul pierdut este un document de viață personală, absolut autentic, cu toată doza sa de ficțiune. Este genul de carte care te ajută să înțelegi cum funcționează un tip de mentalitate devastator pentru tot ce este valoros, adevărat, aparte.

Dacă ar fi avut timp să scrie și proză, Labiș ar fi avut toate calitățile necesare, în primul rând un suflu epic care pătrunde, freatic, și în versurile sale, 9095 dintre ele publicate (nu cele scrise!), despre „lupta cu inerția”. Și asta înțeleg, mai presus de toate, din Jurnalul excelent recompus, la granița fragilă dintre documentare și închipuire, de către alt poet-prozator remarcabil.

PS: Nu pot să nu mă gândesc că la fel murise Antonio Gaudí, la Barcelona, lovit de un tramvai. Unul este accidentat mortal în iunie 1926, la 74 de ani, celălalt, în decembrie 1956, la 21 de ani. Amândoi purtaseră cu ei toată viața locurile natale.

Despre autor, iată câteva date din prezentarea editurii:

Cosmin Perţa (n. 1982, Maramureş) este poet, prozator şi eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Şi-a continuat studiile în literatură la Universitatea din Bucureşti, cu un master în literatură contemporană, obţinând titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică europeană. A publicat volume de eseuri, romane, povestiri şi poezie. În 2012 a obţinut premiul Tânărul prozator al anului. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi, iar romanele sale sunt traduse sau în curs de traducere în mai multe ţări. În prezent este lector de literatură la Universitatea Hyperion din București.

Las mai jos alte fragmente din Labiș. Jurnalul pierdut:

„În urmă cu trei ani am făcut un desen. Un pârâu, brazi oglindindu-se în unde, două siluete omenești, o pușcă și undeva într-un colt, ca un abur, o căprioară ce-și conduce puiul la izvor. Port desenul acela cu mine peste tot. E o amintire, una pe care am vrut să o uit, umbrele-acelea eram eu și tata. Dar mă obsedează din nou. Cred că va trebui să scriu o poemă, să spun toată povestea, poate așa pot scăpa de povara aceasta. Am făcut o schiță, dar încă nu se aranjează cum trebuie cuvintele, încă e prea crud momentul în minte și prea dureros.” (p. 20)

„În timpul acesta am fost la Teatrul Național, pe gratis, împreună cu ceilalți scriitori. Sala e minunată, una din cele mai frumoase din Balcani. Tavanul și cortina pictate feeric. Aur mult pe sus, o lumină plăcută și caldă, iar băncile tot atât de frumoase. Conferința s-a ținut în sala Bibliotecii Centrale. N-are niciun geam ca să pătrundă soarele, ci doar tavanul uriaș e din sticlă mată, vopsită și desenată cu negru. Seara nu se aprind becuri care să-ți strice ochii, ci lumina intră prin crăpături, albă și curată ca ziua. Și am văzut teiul lui Eminescu, legat cu fier ca să nu se rupă.” (p. 9)

„După ce termin școala asta voi avea o șansă adevărată de a deveni un scriitor cu renume. Și poate din scrisul meu îmi voi putea întreține și familia, cum fac și tovarășul Sadoveanu, și alții. Dar voi locui tot într-o casă modestă, vreau să am un dulău mare să păzească ograda și să fie toți ai mei lângă mine. Familia și prietenii. Mama să ne facă mâncărurile ei cu gusturile acelea rupte din rai și să deschidă ușa prietenilor când vor veni la mine, să ne ospețim. Doar dușmanilor ușa mea nu le va fi niciodată deschisă, cum lor nici sufletul nu mi-l voi deschide.” (p. 13)

„Așa deci, tovarășe? Te temi că sunt concurentul tău la nemurire? Fii fără grijă, literatura e atât de mare, că vom avea cu toții loc în ea. Și vom mai vedea noi.” (p. 48)

,,Eram un tânăr fără de orizont, dar cu un țel clar.” (p. 10)

„La ieșirea de la Capșa însă, m-am împiedicat și mi-am luxat glezna. De două zile umblu cu un baston dăruit de prietenul meu anticar, Radu Sterescu. Îmi dă un aer aristocratic și îl port cu importanța cuvenită, măsurându-mi pașii și corectându-mi postura. Îmi place eleganța asta.” (pp. 149-150)

„Am făcut azi o poză cu Margareta. Margareta e tot mai frumoasă, înflorește pe zi ce trece. Pe mine nu mă mai recunosc. Privesc undeva în gol, încruntat, de parcă văd ultimele zile ale lumii apropiindu-se implacabil. Nu am făcut-o studiat, nu mă gândeam la nimic. Ăsta sunt. I-am stricat poza Margaretei, sfârșeala mea îi ademenește nemeritat frumusețea. Uneori mă simt ca un albatros ajuns deasupra Triunghiului Bermudelor, cu aripi obosite și dezorientate.” (p. 147)

„Tată, trimite-mi trei metri cubi de ozon, mă sufoc!” (p. 168)

„Joc șah cu pescarul antrenor la lumina tulbure a lămpii, în cherhana. Trebuie să fie foarte târziu; dacă pescarii din jur n-ar vorbi între ei, cu glas scăzut, întunericul ar sfârâi monoton în timpane…” (p. 139)

Labiș. Jurnalul pierdut de Cosmin Perţa