„Mozaicul Uman. Evoluția omului și originea raselor” de Dorian Furtună

„Avantajul de care se bucură în realitate adevărul constă în aceea că, atunci când o opinie este adevărată, ea poate fi înăbușită o dată, de două sau de mai multe ori, însă de-a lungul veacurilor se vor găsi în genere oameni care s-o redescopere, până când, la una din aceste reapariții ale opiniei adevărate, aceasta va nimeri o epocă în care, datorită împrejurărilor favorabile, va scăpa de persecuții, răspândindu-se atât de mult, încât să poată rezista tuturor încercărilor ulterioare de a o suprima.”(John Stuart Mill)

Probabil cel mai temut, blamat și nesuferit adevăr al timpurilor noastre este cel ce se referă la originea și diferențele dintre noi, oamenii. E paradoxal, dacă nu chiar ridicol, că unul dintre cele mai evidente adevăruri este și unul dintre cele mai insistent ferecate sub lacătul corectitudinii politice. Iluminismul a fost și este în continuare condamnat pentru faptul că a adus în discuție acest subiect care ar fi pus lumea pe făgașul regretabil al rasismului. Este firesc să ne întrebăm dacă și în ce mod acest episod rușinos al istoriei ar fi putut fi evitat, dar este evident faptul că subiectul în sine nu putea fi evitat: atâta timp cât omul va reflecta asupra condiției umane, el nu va putea să evite subiectul naturii umane, deoarece acestea sunt imuabil legate. Dimpotrivă, consider că, dacă am depune efort în a înțelege natura umană, s-ar putea să înțelegem mai bine și istoria recentă a umanității, dar și să ne asumăm, conștienți, responsabilitatea pentru evoluția ei ulterioară, căci „istoria nu prea are sens fără preistorie, iar preistoria nu prea are sens fără biologie” (Edward O. Wilson).

Așadar, „avem nevoie de un nou Secol al Luminilor”, afirma Dorian Furtună într-un interviu și, după câte înțelegem din activitatea sale, și-a propus el însuși să-l aducă pe plaiurile mioritice. După ce ne-a explicat cauzele agresivității umane în Homo Aggressivus , lansează încă o carte, la fel de lămuritoare, despre evoluția omului și originea raselor, Mozaicul Uman, iar popularizarea conceptelor științifice despre acest subiect are la bază o motivație simplă, dar convingătoare:

«E mai bine ca publicul larg să audă despre rase de la savanți decât de la rasiști. […] tabuizarea subiectului, transformarea lui în „fruct interzis” va suscita interesul maselor largi, iar profitorii din rândul politicienilor populiști sau ultranaționaliști îl vor oferi într-o interpretare eronată și dăunătoare social» (p.55).

Consider că subiectul în cauză trebuie abordat nu doar în virtutea interesului față de el, ci chiar (sau mai ales) în pofida dezinteresului publicului local pentru o cunoaștere esențială a propriilor origini, în scopul eventualei stimulări a unor preocupări pentru subiecte cu adevărat importante și captivante, dar și a creării unui precedent pentru așa gen de lucrări.

Ar fi de prisos să mă opresc asupra importanței subiectului abordat în carte date fiind numeroasele studii și lucrări care îi trădează însemnătatea, dar chiar această constatare – a existenței unui volum imens de informație referitor la originea omului – definește valoarea lucrării în cauză, aceea de a sintetiza eficient această informație într-un text coerent și comprehensibil. Dar autorul își propune mai mult decât să ne aducă încă o carte despre evoluția umană – el lansează o nouă metaforă care s-o definească și în lumina căreia să-i înțelegem complexitatea și esența: evoluția mozaicală. Conceptul este introdus abia pe la mijlocul cărții, după ce epopeea umană este desfășurată în paginile anterioare, prin elucidarea conceptelor celor mai timpurii, precum și a celor mai recente asupra acesteia, dar și prin prezentarea metaforelor anterioare care au încercat să cuprindă parcursul evolutiv al omului. Acesta din urmă însă s-a dovedit a fi atât de rebel, încât, odată cu avansarea studiilor în acest domeniu, evadează cu ușurință din toate modelele care încearcă să-l descrie, acestea perindându-se de la arborele lui Darwin până la delta cu afluenți suprapuși a lui John Hawks. Urmărind, în cuprinsul cărții, cursul cercetărilor în domeniul evoluției umane, ne dăm seama că încercarea de a cuprinde esența acesteia într-un model ușor de înțeles este una ambițioasă, însă ajungem, în același timp, să recunoaștem că modelul evoluției mozaicale a speciei umane este unul promițător. Tocmai faptul că conceptul este introdus abia după ce evoluția omului ca atare a fost explicată în detaliu, ne permite să acceptăm cu ușurință că:

„speciile au în fond o constituție mozaicală, ele fiind formate din populații deosebite unele de altele, cu diverse adaptări ecologice, cu diferite mutații și trecute prin variate procese de hibridizare. […] fiecare unitate e creată dintr-un mozaic de trăsături, comune și pentru alte unități”.

Odată cu introducerea acestui model, Dorian Furtună reușește să ne convingă că abandonarea concepției evoluției liniare a omului și acceptarea imaginii omului-hibrid nu are nimic dramatic în sine; dimpotrivă, povestea noastră, oricât de întortocheată și bizară n-ar fi, este una fascinantă, iar cunoscând-o, vom reuși să ne ameliorăm nu doar ținuta noastră intelectuală, dar și pe cea morală. Ajungem să înțelegem că nu există „rase pure” pentru că, făcând abstracție de rasă, omul deja este un hibrid; celelalte specii de hominini, care hoinăreau cândva pe întinsul pământului, alături de sapienși, sunt parte a noastră astăzi. Moștenirea noastră genetică dezvăluie urmele pe care le-au lăsat neandertalienii, denisovanii, dar și sapienșii mai arhaici (din migrațiile mai vechi în afara Africii) în genomul nostru. Așadar, înțelegem că reprezentarea arborelui nostru genealogic doar ca o ascensiune de la australopitheci la Homo habilis, apoi la Homo ergaster, Homo erectus și așa mai departe până la Homo sapiens este învechită, deoarece este incompletă. Noi suntem mai mult decât o specie care s-a transformat liniar, noi suntem un conglomerat de caractere și trăsături, moștenite de la speciile de până la sapienși, dar și de la cele care au trăit pe pământ, alături de ei. Bineînțeles, detaliile acestei conviețuiri și a ”comerțului cu gene” aferent sunt departe de a fi elucidate pe deplin, viitorul promite încă multe surprize în aceasta poveste și așa halucinantă, dar chiar dacă mozaicul uman se poate complica, el nu poate fi nicidecum anulat.

Evoluția umană nu este însă un fapt care s-a întâmplat în trecut și a luat sfârșit, iar povestea ar fi incompletă dacă ne-am opri la apariția omului anatomic modern. Evoluția este un proces permanent care se va opri doar dacă întreaga lume vie ar dispărea. Omul, oricât de mult n-ar fi intervenit în manipularea naturii înconjurătoare, dar și a propriei sale naturi, este încă un obiect al evoluției, iar rasele umane, așa cum le știm astăzi, sunt oglinda istoriei recente a evoluției umane. Dovezile copleșitoare în susținerea existenței raselor, dar și interesantele deosebiri dintre acestea, atât fenotipice, cât și psihologice, și de comportament sunt analizate de pe poziții științifice în carte, iar spre final ajungem să înțelegem de ce o omogenizare a întregii omeniri nici măcar nu este biologic posibilă. De fapt, farmecul speciei noastre, cât și a naturii în întregime, stă anume în diversitate și această diversitate ar trebui să fie admirată, nu ascunsă.

Aspectul moral al discuției despre rase va rămâne încă mult timp controversat. Omenirea, deși are o istorie atât de lungă a devenirii sale, demonstrează că este încă un copil care nu știe cum să se apere de propriile sale frici, alegând, de obicei, să se ascundă de ele, în loc să le înfrunte rațional. Cunoscând, omul are mai multă putere (inclusiv morală) și discernământ pentru a acționa. Se pare însă că acesta continuă să acționeze fie trecând sub tăcere, fie (și mai rău) ignorând evidențele. Oricum, atunci când trebuie să aleg între moralitatea susținută de cunoaștere și cea susținută de dogmă, îmi vine în minte unul din multele cazuri relevante care nu lasă loc de dubii. Un asemenea caz este și cel amintit în carte, anume cel al acuzațiilor care se aduc cercetătorilor din medicină care ignoră specificul genetic al africanilor în elaborarea majorității preparatelor și terapiilor, acestea fiind realizate în raport cu fiziologia nonafricanilor. Oare este mai moral să îngropăm un adevăr din neputința de a-l gestiona, decât să învățăm, în cele din urmă, să ne acceptăm natura noastră reală și s-o integrăm în parcursul devenirii noastre ulterioare?

În fond, așa cum susținea și John Stuart Mill, adevărul în sine nu are nici o putere, însă absența lui îndelungată lasă loc și timp pentru născociri izvorâte din interese, jocuri murdare pentru putere și aberații ideologice. Nu ne rămâne decât să alegem.

Editura: Lexon