Să îmbătrâneşti în Napoli şi-apoi să trăieşti!

Mai auzi din când în când expresia „Să vezi Napoli şi apoi să mori!” Se spune că ar fi fost folosită pentru prima oară de Goethe, într-o carte care consemna o călătorie prin Italia…

Desigur, expresia este un omagiu adus Frumuseţii oraşului italian, titlul acestei cronici se referă la cartea unui „vero napoletano”, Lorenzo Marone, un magnific sui generis întru cele ale literaturii, despre care aflăm pe site-ul editurii că „s-a născut în 1974 la Napoli, unde locuiește și în prezent alături de familia sa. După absolvirea Facultății de Drept, a practicat ani buni avocatura. După publicarea la două edituri mici a unui scurt roman, Daria (2012), și a unui volum de povestiri, Novanta (2013), devine cunoscut atât în Italia, cât și pe plan internațional cu bestsellerul Tentația de a fi fericit (La tentazione di essere felici, 2015), încununat, printre mai multe premii literare, cu Premio Stresa 2015. Romanul e ecranizat în 2017 sub titlul La tenerezza (Tandrețea) de către regizorul Gianni Amelio. În 2016, Marone publică romanul La tristezza ha il sonno leggero (Tristețea are somnul ușor), care a primit Premio Città di Como. De mare succes se bucură romanul său din 2017, Magari domani resto (Mâine poate voi rămâne), căruia i se atribuie în același an Premio Selezione Bancarella. În 2018 îi apare romanul Un ragazzo normale (Un băiat obișnuit), distins cu Premio Giancarlo Siani. Cărțile sale sunt traduse în peste 15 limbi. Lorenzo Marone scrie articole în La Repubblica di Napoli, într-o rubrică săptămânală intitulată „Granelli“ („Semințe“).

Luând pe Goethe şi ecranizarea cărţii ca premise (forţate), am putea spune că avem de-a face cu nişte tandreţi elective, pe lângă afinităţile şi antipatiile care sunt nişte personaje în sine în carte, personaje napoletane secundare, ca şi Principalul, un alt fel de Don Fabrizio Salina, ajuns la senectute (aproape 75 de ani, mai exact 73), un „gattopardo” burghez boem, contabil care nu prea a suportat să înţepenească în acelaşi loc de muncă, histrionic, „plăcându-i” să se dea general de carabinieri sau orice altceva când secvenţa de „viaţă” i-o cerea, pentru a rezolva o situaţie: „Ador să mă transform în alte persoane, să asum identităţi diferite, să trăiesc într-o manieră fantezistă.” (p.50)

Afemeiat cu oarecare măsură, după standarde italiene, sic, îşi „pierde” soţia în urmă cu cinci ani, după cum aflăm la momentul declanşării peripeţiilor din „Tentaţia de a fi fericit”, soţie pe care nu a iubit-o aşa cum ar fi vrut, are doi copii, o fată, Sveva, nu prea fericită în căsnicia sa, având un băieţel pe care îl mai ia de la şcoală şi bunicul Cesare Annunziata, aşa îl cheamă pe personajul principal, un Caesar care ar fi putut fi interpretat şi de Al Pacino (un rol apropiat de cel al ursuzului ofiţer orb din „Parfum de femeie”, dar Cesare al nostru are toate simţurile la el acasă, chiar dacă mai deteriorate!)… Cum spuneam, are o fată avocat, parcă, oricum, în domeniu, şi un băiat, Dante, care se preocupă de o galerie de artă aflată în centrul oraşului, având o orientare sexuală care pare să-l obsedeze pe tată încă de la începutul „cărţii”, care începe cu următoarea „precizare”:

„Fiul meu e homosexual.

El o ştie. Eu o ştiu. Şi totuşi nu mi-a mărturisit-o niciodată. Nici o problemă, există multe persoane care aşteaptă să e moară părinţii pentru ca să-şi dea drumul şi să-şi trăiască fără probleme propria sexualitate. Numai că asta nu va funcţiona cu mine, eu am de gând să mai trăiesc mult, cel puţin încă vreo zece ani. Dacă Dante va dori deci să se emancipeze, va trebui să nu ţină cont de subsemnatul. Mie nici nu-mi trece prin cap să mor din cauza înclinaţiilor sale sexuale.” (p.7)

Este „o precizare” care va induce oarecum în eroare pe cititor, probabil făcută cu un anume scop sau poate cu niciunul. Deoarece tot ce va urma va fi o simfonie asemănătoare unora dintre scrierile lui Éric-Emmanuel Schmitt, o simfonie dedicată Vieţii, bucuriilor acesteia, care ar fi putut începe şi de aici:

„Mă numesc Cesare Annunziata, am şaptezeci şi trei de ani şi timp de şaptezeci şi doi de ani şi o sută unsprezece zile mi-am aruncat viaţa la gunoi. Apoi am înţeles că a venit vremea să folosesc consideraţia câştigată pentru a începe să mă bucur cu adevărat de viaţă.” (p.12) Chiar dacă, după cum aflăm în altă parte „până şi viaţa reuşeşte uneori să fie banală.” (p.80)

A te bucura, adică a fi fericit, în linii mari, deoarece, aşa cum s-a mai interpretat, şi filmic, „mai bine nu se poate” aici şi nimeni nu ne-a promis când am venit pe lume că o să fim fericiţi! De unde… tentaţia, ispita, deşi pentru unii Viaţa nu este chiar amabilă, dar aceştia, precum personajul Marino (p.182), continuă să o salute!

Cesare, „un bătrân care nu mai ştie să fie surprins” (p.91), în pofida declaraţiilor de mai sus, ştiuse să-şi trăiască viaţa şi până la 72 de ani, atât viaţa ca orbire, dar şi ca lumină/ luminare („Am uitat că viaţa e asemenea oraşului ăstuia, o orbire. Toate luminile, zâmbetele oamenilor, tarabele, cărucioarele cu vată de zahăr, bicicletele care claxonează frenetic, luna care se reflectă în apă şi luminează Capri în depărtare nu sunt cine ştie ce în comparaţie cu multele bulevarde murdare şi uitate de lume, cu lamentarea străduţelor care mustesc de violenţă, cu privirile înspăimântate ale celor care încă n-au înţeles cum să se confrunte cu cealaltă faţă a oraşului.” – p.118), dar şi viaţa ca femeie. Observă undeva Eroul, deşi „n-are nici un rost să fii erou în oraşul acesta”:

„Cred că viaţa este femeie: atunci când trebuie să scoată în evidenţă o greşeală de-a ta, o face cât se poate de direct. Faptul că soţia mea m-a minţit atâta timp şi că Sveva continuă să fie supărată pe mine mi se pare acum un fleac în comparaţie cu uriaşele probleme ale Emmei. Trebuie să învăţăm repede să observăm vieţile altora, ca să nu vomăm fără rost pe a noastră.” (p.155)

Eroul îşi varsă năduful că a aflat mult timp după moartea soţiei că a fost înşelat, pe când el, oricum, o făcuse de mult mai multe ori, probabil Caterina, soţia, o singură dată, supărarea Svevei este de găsit în carte, iar Emma este, de fapt, un dublu personaj: adică sunt două personaje cu acest nume. O Emmă intră într-o triadă specială, a iubirilor sale imposibile, fiind sora Caterinei (capitolele rezervate celor trei femei inaccesibile sunt printre cele mai frumoase), cealaltă Emma, cea cu probleme este o nouă vecină a lui Cesare (care locuia într-un bloc, atmosfera de acolo amintind de ceea ce se întâmplă între „Pereţii subţiri” ai Anei Maria Sandu), care este deseori victima bătăilor soţului… Pensionarii din bloc, în frunte cu Cesare, se vor uni pentru a o salva, în vreun fel, pe frumoasa femeie din ghearele bestiei…

Dar… „nimeni nu poate fi salvat dacă nu vrea” (p.108), la urma urmelor este şi o carte despre Importanţa Alegerii: spune Cesare fiicei sale:

„- Nu-i vorba de filosofat, ci de faptul că vârsta ajută la acceptarea unor adevăruri incomode. Dacă nu-l mai iubeşti pe soţul tău, trebuie să-l laşi. Nu pentru tine, pentru Federico. (Nota BookHub: nepotul) Altfel îşi va petrece copilăria asistând la scenele voastre şi la frustrările tale. Îmi pare rău, am încercat să stau deoparte, dar acum simt nevoia să-mi spun părerea. Hotărăşte-te să alegi, nu face ca mine şi ca restul lumii. Nu ştii câte perechi sunt ţinute împreună de faptul că nu aleg.” (p.195)

La înmormântarea soţiei, Emma, sora, îl îmbrăţişează îndelung, „cum nu se întâmplase niciodată în trecut” şi i-a şoptit:

„-Poţi să-mi spui mulţumesc, acum ai fi obligat să trăieşti cu o teribilă remuşcare!” (p.225)

Dar remuşcarea a fost alta:

„N-am răspuns, ar fi trebuit să neg acolo, lângă patul de moarte al soţiei mele. Remuşcarea, dragă Emma, e aici cu mine şi mă trezeşte în fiecare dimineaţă. Şi ştii ce-mi şopteşte? Te legi cu lanţuri de ceva sau de cineva de câte ori nu alegi.” (p.225)

Poate bătrânelul îşi permite să fie mai mult decât paradoxal, umorul său sarcastic, sau cel al lui Lorenzo Marone fac(e) multe situaţii mai suportabile sau pur şi simplu amuzante la modul cathartic, precum în cazul relaţiei lui Cesare cu prostituata de 60 de ani, Rossana…

Un tablou cu un superman în minijupă, „capodoperă” a amantului fiului său, ar putea fi o schiţă de critică la adresa artelor contemporane. Dar, la altă urmă a urmelor, este o carte şi despre tentaţia de… a iubi pur şi simplu, de a te îndrăgosti doar pentru plăcerea de a te îndrăgosti:

„M-am îndrăgostit întotdeauna de femeile cu care ieşeam. Eu şi îndrăgostirea ne-am plăcut imediat, doar cu sentimentul următor, cel pe care lumea îl numeşte dragoste, nu s-a aprins niciodată scânteia.” (p.175)

În condiţiile în care „iubirea, cu timpul, se estompează, asemenea culorilor unei fotografii, dar, din fericire, rămân contururile care-ţi amintesc de clipa trecută.” (p.144)

În continuarea acestui citat, Omul se poate da de gol, în sensul că uneori, sau de la un moment dat, iubeşte mai mult ideea de a iubi chiar decât faptul de a iubi…

Poate precum pisicile şi monştrii cu care s-ar identifica Eroul, măcar un pic, un capitol chiar se numeşte „Aş vrea să fiu un Gormit”, sau cu „orice fiinţă care să aibă un grad de responsabilitate de înfruntat egal cu zero.” (p.156)

Bref, literar vorbind, o carte demnă de „Edenlandia”, celebrul parc de distracţii din Napoli, adică de o bibliotecă paradisiacă sau care este măcar în Purgatoriu… Îngerilor, la şcoala lor, li se va preda cu siguranţă de acum încolo „Tentaţia de a fi fericit”! Nu de alta, dar căderile pot fi atât de dulci câteodată… În foarte multe sensuri. Mai ales când sunt „multe glăscioare iritante care şuşotesc insistent:

Hai, mişcă-te, nu lâncezi în casă, fă ceva nebunesc, încearcă să găseşti un remediu pentru toate lucrurile «nefăcute» din mizerabila ta viaţă.

Da, exact, nefăcute. Mi-au trebuit mai mult de şaptezeci de ani ca să înţeleg că eu mă aflu acolo, în nefăcut. Adevărata mea esenţă, dorinţele, energia şi instinctul sunt conservate în tot ceea ce aş fi vrut să fac.” (p.50)

Iată cum scriitorul poate deschide nouă filă de filozofie în ceea ce priveşte Esenţa. Poate Nefăcutul este o categorie filosofică mai importantă decât s-au gândit unii până acum. Poate condiţia noastră este aceea de a fi întru Nefăcut, iubind Iubirea aceea care „e mult mai crudă decât o rudă bătrână şi-ţi zvârle în faţă adevărul…” (p.63) „Se ştie, dragostea nu te înşală, eventual preferă să te pocnească peste ochi cu o palmă bine ţintită.” (p.65)

Ar mai fi multe de spus, dar, oricum, la sfârşit, nu vom afla vreun răspuns la întrebarea „cine ştie de ce unii oameni nu au îngeri protectori.” (p.81) Oricum, Vezuviul, care pare să străjuiască şi întreaga lume a cărţii, şi oraşul Napoli, personaj în sine, nu vor vorbi despre rău şi despre bine (Cesare, bravând, cum face deseori, va spune că-i plac răii, p.72), ci vor umbri despre Frumuseţe pur şi simplu! Despre Frumuseţe şi moartea Frumuseţii! Pe care nici un Superman în minijupă n-o va salva când va veni clipa…

Aşteptăm alte traduceri din Lorenzo Marone!

Vedi Napoli e poi muori!

Tentaţia de a fi fericit de Lorenzo Marone