Casting pentru ursitoare – Déjà vu

Romanul Casting pentru ursitoare este o proză eliadescă, în care pășești, ca muritor, printre îngeri și duhuri, fără să mai separi foarte bine lumile, așteptând, cum se întâmplă în La Țigănci, ca zeițele destinului, cele trei moire, să-ți permită trecerea spre alte dimensiuni. Suntem, trecând de la un capitol la altul, uneori Pe strada Mântuleasa, căutând o casă interbelică, bine camuflată de o grădină în care vegetația crește abundent, ori în salonul în care te simți „ca într-o imensă boabă de chihlimbar sau ca în interiorul unei rodii”, locul de întâlnire al celor trei prietene „ursitoare”, Haia, Mira și Lenca. Alteori, coborâm în Infernul amintirilor, ca Orfeul invocat eliadesc în Nouăsprezece trandafiri – aici există un dud alb, care preia simbolistica anabazei și a katabazei. Ori te trezești, fără să știi cum, În curte la Dionis, rătăcind printr-un hotel care nu are un etaj în plus, ca în proza lui Mircea Eliade, dar are multe camere ce nu se deschid decât dacă accesezi un anumit cod. Și chiar și în India ajungi cu acest roman minunat al Oharei Donovetski – într-o secvență, Lenca îi dezvăluie Mirei ce înseamnă să îți echilibrezi dosha duală, de tipul kapha-pitta, ce fel de alimentație te ajută să rămâi în limitele firești, să nu fii prea kapha, adică pasiv, nici prea pitta, extrem de concentrat și de axat pe emoții.

Acțiunea romanului prinde elemente de context contemporan – corespondență pe mail, deplasarea cu avionul în Dubai sau la Varșovia, documente și acte notariale, ceva din specificul Bucureștiului de astăzi, străbătut cu taxiul, între Sala Radio și Floreasca, atmosfera de studiu din biblioteca Institutului de Lingvistică, o comisie doctorală și o bursă de studiu în Japonia etc. Cu toate acestea, labirintul, acea rătăcire și căutare a drumului spre propriul sine, rămâne figura centrală a acestei proze. Timpul, ca un Ianus bifrons, desface viața în fâșii și frânturi de imagini, amintiri pierdute, regăsite și reinventate nebișnuit de conversația celor trei femei, pe care, la un moment dat, e greu să le mai distingi una de cealaltă, așa cum stau ele, în fiecare după amiază de joi, prinse în discuții „tematice” ca la niște ședințe de spiritism, făcându-și confidențe, citind diverse texte sau doar îmbrăcând haine și jucând mima. În salonul de chihlimbar al Haiei, nu exista nicio masă, dar exista o cadă, un fel de receptacul al misterelor feminine:

„Cada-gondolă plasată în camera de zi părea o ființă vie sau, oricum, un obiect foarte important pentru cine știe ce motiv rămas necunoscut, era ca o imensă pupă, pentru cine ar fi dispus să caute fluturele imers din ea. Fetele fuseseră atrase la început de ideea măcar a unei băi în cada asta atât de…, spusese Mira nesfârșindu-și gândul. Nimeni nu se îmbăiase în ea, nici măcar Haia nu părea să o folosească pentru un astfel de scop. Din când în când, una dintre fete, Mira cel mai adesea, o folosea în loc de fotoliu. Era haios când una dintre ele intra și vorbea de acolo, pentru că sunetul se auzea altfel, reverbera în pereții de email sau de porțelan. Se amuzau când se jucau de-a adevăr și provocare, la adevăr se intra în cadă, de parcă era un fel de oracol. În ultimul timp, Haia începuse să depoziteze pe fundul ei culegeri de texte dialectale, groase și mari, dicționare și hărți, iar cada începuse să arate a sarcofag, găsise Lenca”.

Pagini întregi din carte îți solicită memoria senzorială și te forțează să simți, epidermic, farmecul locurilor pe care le traversează „ursitoarele”, altfel niște femei tinere, adaptate lumii contemporane, dar rămase conectate și la alte vremuri, apuse, prin legăturile pe care le au cu Hanaa, Larisa și Grita, cele dintâi „ursitoare”. În roman, sunt descrise detaliat spații inundate de culori calde și de mirosul cărților vehi, al parfumului de lavandă, mosc, patchouli sau mentă. Iar mirosurile, când persistă și capătă greutate, au consistență, îmbrăcând o anumită textură, și amintesc de catifeluri, brocarte, cașmir sau moaruri, țesături cu un desen rafinat, asemenea acelor care umplu pereții salonului de chihlimbar:

„Apoi Haia atârnase pe pereți desenele ei cu căpcăunul, balaurul, vasiliscul și scorpia pe care prietenele ei încă le inspectau. (…) Pereții salonului erau tapetați, nu văruiți, și tapetul avea culorile calde ale pământului, de la brun roșcat la galben lut. Camera mirosea mereu a plante (Mira zicea că miroase ca la Plafar) și a mirodenii.”

Multe lucruri rămân, în roman, la granița dintre rațional și irațional, creând o atmosferă de taină. O scrisoare, un dud, o moștenire, niște camere care au un cod, călătorii în spații exotice, dezrădăcinări și rătăciri de moment. Carte a prieteniei magice, cea mai duioasă dintre legături, Casting pentru ursitoare devine și un studiu despre experiențele de graniță. Cele trei tinere vorbesc, la un moment dat, despre momentele acelea în care au simțit, în preajma lor, o prezență din altă lume. Dintre ele, Haia chiar trăiește într-un mod care să-i înlesnească asemenea „întâlniri” cu îngerii:

„Primul lucru pe care-l făcea în fiecare zi, când se trezea, era să evite să se uite pe fereastră chiar imediat, asta dacă voia să țină minte ce visase, sau, dimpotrivă, să se uite direct la și prin fereastră, cât mai repede, dacă avea senzația, chiar vagă, că visul fusese din calea-afară de urât sau, în orice caz, neeficient pentru ce o interesa. Deși mama ei se stinsese de mai bine de zece ani, Haia nu voia să lase ca imaginea ei să se desprindă complet. Voia să o păstreze, să înțeleagă unde e, să vadă dacă e bine, dar mai presus de toate voia să vadă cu ajutorul ei ce e dincolo. Îi intrase în cap că trebuie să facă asta. Nu o speria gândul, nu se temea de lumea umbrelor, avea sentimentul plăcut că pe umeri are doi sau mai mulți îngeri buni, ba, mai mult, avusese senzația la un moment dat că-i poate chiar simți. Oricum, avea în minte cum arată aceștia. Erau trei, uneori patru sau mai mulți. Primul apăruse cel bătrân, slab, înalt și alb, apoi venise cel de-al doilea. Era robust, scund, îmbrăcat într-o robă cenușie și avea ochii verzi. Despre ceilalți îngeri știa doar că aveau glas înalt și aure de femei și că pluteau în jur ca un abur.”

La ceva timp după dispariția mamei, în biserică, o femeie bătrână, al cărei chip nu-l distinge, vine la Haia și îi cere să se liniștească. Doliul ei prelungit, purtat zi și noapte, în vis și în starea de veghe, nu va face decât să împiedice desprinderea de lumea aceasta a sufletului celei plecate. Morții trebuie lăsați să se odihnească. Haia nu poate să se liniștească imediat: „ținuse doliu, învățase să facă pomeni, da, chiar făcuse colivă…”. Se lăsase purtată de toate ritualurile care îi permiteau apropierea de cineva care a fost și nu mai este. Și, într-un fel, Haia are impresia că efortul ei nu este zadarnic: simțea permanent, peste tot, oriunde ar fi mers, puternic și odihnitor, parfumul de mosc și de ambră, prelungit în aer, prinzând-o cu brațe moi – era mirosul acela inconfundabil al mamei. Haia crede în vise și încearcă să stabilească „legături” cu lumea de dincolo, de care nu se teme. Visele sunt, pentru ea, scenarii complicate, pe care le notează atent și le interpretează apoi, ca să nu piardă definitiv atingerea pe care o percepe fizic, aproape, cu cei plecați dincolo:

„Fetele știau că Haia are acest obicei să țină un carnet pe pernă lângă ea și să noteze, în puterea nopții, între două vise (învățase în timp să se trezească pe jumătate sau deloc ca să facă asta), ce-și amintea atunci, imediat. Credea că așa ar avea mult mai multe șanse să înțeleagă ce visase, chiar dacă nu-și mai amintea amănunte. Se gândea abia a doua zi la ce notase în timpul nopții și încerca explicații. Se chinuise mult să-și facă acest obicei, însă reușise cu ajutorul Becăi și se întâmpla des să se trezească și să noteze telegrafic cât mai mult din ce visa, pentru că-și dorea foarte mult să lege cele două lumi. Ajunsese să poată scrie în carnet chiar fără să mai aprindă lumina sau să deschidă ochii, hipnagogic, comentase Lenca. Prietenele ei înțeleseseră de mult că era o cale prin care Haia își dorea să comunice cu mama ei. Era convinsă că, dacă-și nota, ca în transă, ce visa, asta o ajută să vadă mai bine legăturile”.

Mira coboară dintr-un taxi, în fața casei Haiei, și are sentimentul că timpul și-a schimbat esența. Ceva din amintirile care i se derulaseră prin minte, în vremea cât străbătuse orașul, cu taxiul, ceva din lucrurile acelea pe care i le spusese cândva Grita Nestor, prietena cea mai bună a bunicii, făcea acum diferența dintre realitate și irealitate. Nu cum să recunoști un taior Chanel era important, nici cum să nu confuzi perlele autentice cu cele false, ci cum să mai înțelegi dacă ceea ce trăiești este real sau a devenit altceva, greu de spus în cuvinte ce. Poate că ai de preluat o moștenire și a venit timpul să iei în stăpânire ceea ce ți s-a transmis:

„Se uită la ceas, era cinci fără un minut. Avu senzația că începe un alt fel de timp sau că timpul, ăla pe care îl știa, se oprise, ca un ceas blocat, în așteptarea momentului în care ea s-ar fi dumirit dacă locuiește într-o poveste sau nu”.

În esență, romanul Oharei Donovetsky propune mai multe niveluri de lectură. Casting pentru ursitoare este un roman al rădăcinilor și al legăturilor cu alte lumi. Este, în egală măsură, și un roman al prieteniei. Mai presus de toate, mi se pare însă și un elogiu adus feminității și trăsăturilor moștenite, de la o generație la alta, prin mijlocirea femeilor – bunici, mame și fiice, mătuși cochete, prietene exotice, elegante și nonconformiste, grăbite să-și trăiască viața între un avion și altul, sau femei oarecare, harnice, smerite, duhuri ale blândeții și ale înțelepciunii.

Farmecul acestei cărți nu vine din acțiunea care vizează, la un moment dat, un fir enigmistic, ci din atmosfera pe care o creeză detaliile. Descrierea spațiilor este foarte vie, foarte intensă. Pătrunzi, ca cititor, în locuri care-ți devin imediat familiare și în care ai sentimentul că ai mai fost. Sunt zone prin care parcă ai umblat și tu cândva și pe care, cu fiecare rând, le redescoperi, încărcate de culori și miresme, dar și de amintirile care s-au strâns, ca praful, în straturi, în tot acest timp incert care s-a scurs de când nu ai mai fost pe acolo. Déjà Vu.

Casting pentru ursitoare de Ohara Donovetsky