Jurnal de București

Când un oltean trăiește un timp în Banat, la Timișoara, și apoi se mută cu bagaje, inclusiv cu iluziile aferente, în Capitală, iar când acel oltean mai e și scriitor (inclusiv la ziar), cu siguranță a trăit câteva peripeții demne de ascultat/scris/citit. Un orășel provincial (Severinul), un oraș vestic, apoi un București care te ia în primire și te mestecă așa cum vrea el, atât cât vrea. Pe care ți-l asumi. Sau nu. Iar asumarea aceasta poate fi, adesea, și sub forma unor texte la ziar, coagulând ulterior o carte.

Terasa Fericirii este o astfel de carte. Odiseea bucureșteană a Laviniei Bălulescu, scriitoare și jurnalistă la „Adevărul”, editor coordonator al secției „Corespondenți” și editorialist. Un job care a presupus mutarea în București și adaptarea la un alt ritm de viață. Din 2012 și până acum, Lavinia Bălulescu și-a injectat zilnic doza de realitate a societății românești văzută din buricul târgului, cum s-ar zice. Panicată, insomniacă, oripilată de multe aspecte din jurul ei, a învățat cumva să reziste și să existe într-un oraș al contrastelor. A învățat chiar să-l iubească un pic, să-l îmblânzească sau să-l scuture cu ajutorul cuvintelor. Dintr-un om baricadat într-o garsonieră din Pantelimon, Lavinia s-a transformat în ceea ce trebuie să fie, în fond, un jurnalist și, implicit, un scriitor: un observator, omul care deschide altfel ochii spre semenii săi, spre diverse forme de viață. A reușit, așa cum ea însăși mărturisește „să treacă de suprafața lucrurilor”. Iar când Terasa Fericirii s-a transformat, din numele inspirat al unei bodegi de cartier, într-un personaj, apoi într-o carte, se poate spune că Lavinia Bălulescu a îmblânzit Capitala. Care i-a făcut loc în ea.

Nu e prima oară când un jurnalist își strânge textele într-o carte. Dincolo de impactul zilnic sau săptămânal, acestea percutează altfel când sunt citite laolaltă. M-am convins, făcând un exercițiu de lectură în acest sens, atât în anii trecuți, cât și acum, cu volumul Laviniei Bălulescu. Terasa Fericirii, oamenii ei amestecați, vorbele lor absolut memorabile, călătoriile-aventură cu tramvaiul 36 sau cu trenurile hulitului (pe drept!) CFR, cu toate mă familiarizasem citind, din când în când, „Weekend Adevărul” sau „pastiluțele” din pagina de Facebook. Mă bucuram, încă de atunci, că Lavinia, o severineancă de-a mea, a izbutit să răzbească în jungla acestei metropole. Intuiam deziluziile, fricile, oboseala și exasperarea fetei care nu-și permite să lase garda jos. Zâmbetul acela cam prea serios. Mai nou, pozele ei cu pâine și cozonaci de casă, semn al așezării și al maturității depline, al unui stil de viață care induce, firesc, starea de calmitate…

Acum, aflată în fața cărții care a preluat, ca titlu, numele cârciumii pantelimoniene, realizezcă textele, odinioară disparate și conjucturale, configurează atât lumea bucureșteană, eterogenă și fascinantă chiar și în formele ei maligne, cât și lumea interioară a Laviniei, cu poveștile din copilărie și din adolescență, cu figurile celor din familie (părinți și bunici), cu momente haioase sau nostalgice, cu secrete, întrebări și așteptări așezate cu grijă în capsula memoriei. Cumva, lumile astea se „îmbucă” între ele, stau pe talgerele unei balanțe: dacă una o ia vertiginos în jos, vine repede cealaltă și o echilibrează. „Mi-e frică de tine, orașule”, spune Lavinia într-un text omonim:

„Mi-e frică de viitorul petrecut aici, mi-e frică de felulîn care o să mă scuipi și pe mine cândva, poate curând, ca pe o coajă, după ce mi-ai stors toată vlaga (…) Mi-e teamă de toți cei care se îmbogățesc aici, în tine, orașule, de toți cei care au găsit o cale și cred că este calea lor și merg tot înainte pe ea, cu ochii închiși, urmărind banii, fără să se întrebe ce vine. Mi-e teamă de viețile lor de plastic. Mi-e teamă de mărunțimea mea pe străzile tale, mi-e teamă că sunt un grăunte de neghină pe care nu-l știe nimeni, mi-e teamă că nu mă vor vedea niciodată, că nu mă vor auzi, că nu mă vor iubi, că nu îi voi putea face să tresară” (pag. 92-93).

Din aceste texte-frânturi, pe care le poți citi de oriunde se deschide cartea (preferabil, să le citiți în ordinea stabilită de autoare, totuși) se conturează încet-încet, un jurnal altfel, o aventură personală cu „ușa deschisă” spre ceilalți. O vedem pe Lavinia la diverse vârste, locuită de tot felul de speranțe și de frici, înconjurată de oameni dragi și de oameni străini, murdari și răi uneori; o vedem și o ascultăm și brusc ne vedem și ne ascultăm, căci este vorba despre viața și despre oamenii din jurul nostru, din țara asta care ne atrage și ne respinge zilnic. Îl vedem și îl auzim pe nenea pensionarul care își lasă toți banii pe nimicuri la second-hand, căutând de fapt „un crocodil care cântă”, pe fetița care întreabă inocent „dacă există și magie galbenă”, pe bătrâna responsabilă de scară care își pisălogește vecinii, gândacii de bucătărie, câinele care își lasă rahatul la ușa locatarilor, vecinii gălăgioși, tanti Maricica și bețivii abonați la Terasa Fericirii, vedem trenurile jegoase, călătorii impertinenți, taximetriștii care se dau culți, oamenii care citesc în tramvaiul 36, bărbații care își molestează nevasta și copiii, sub ochii indiferenți sau fricoși, după caz, ai călătorilor care decid că e mai bine să rămâi în bula ta decât să te implici și, evident, „să ți-o iei”… O lume pestriță, privită aci cu oroare și revoltă, aci cu îngăduință tandră și cu umor. O lume și o țară din care (să) vrei uneori să evadezi. Adică să triezi lucrurile pe care vrei să le iei cu tine și să lași la ușă sacii cu alte obiecte. Să intri în taxi, dar să te apuce brusc teama aia care-ți dizolvă organele interne: „unde naiba să mă duc și ce să fac acolo?!” Și să te întorci, sperând nebunește că vei găsi, tot la ușă, sacii cu lucrurile alea de care vei mai avea, se vede treaba, nevoie. Iar încercarea asta de evadare rămâne un soi de ușă deschisă, defularea care te ajută să reziști maideparte…

Afli, din textele Laviniei, cum și despre ce discută oamenii obișnuiți la cârciumă, pe stradă, în tramvai sau în tren. Adică despre bani, politică, sport, familie, pensii etc. Comentariile lor, redate în manieră colocvială, sunt adesea de bun-simț prin comparație cu gargara auzită la televizor din gura unor persoane cultivate. Dar mizeria, se pare, înghite hulpavă totul. Degeaba ne (auto)iluzionăm că trăim într-o țară normală. Trăim, de fapt, „într-un tramvai numit România”:

„Invit pe oricine mai visează că trăim într-o țară civilizată, pe oricine mai visează că suntem un neam de oameni decenți, gospodari și primitori, îi invit pe toți să meargă o tură cu tramvaiul și, în general, să caște bine ochii în jur. În rest, totul e ok: mult lapte și la fel de multă miere” (pag. 118).

Dincolo de nota ironică dintr-un astfel de comentariu intuim tristețea și dezolarea unui om, a unui ziarist care străbate Bucureștiul pe jos sau cu mijloacele de transport în comun. De unde toate se văd mult mai bine decât dacă ai mașină și șofer la scară. Un om tânăr, dar care a trăit suficient încât să facă apel la propriile amintiri ca la un paliativ: figura luminoasăa bunicilor și a părinților, ce a învățat de la fiecare, viața la curte, unde liliacul și lămâița își strecoară crengile înflorite pe fereastra ta; prietena cu care ai împărtășit primele secrete și care s-a sinucis; listele de lecturi din copilărie și exasperarea infantilă, dar minunată, că nu poți citi tot ce se scrie deja. Chiar și cumpărarea unei oale de 5 kg, semn al așteptărilor legate de o posibilă familie a ta, aici, într-un oraș care și-a deschis un pliu și pentru tine, într-o lume în care, inevitabil, „suntem singuri”:

„Aprindem luminile pentru că suntem singuri. Deschidem televizoarele pentru că suntem singuri. Ne ținem bine de cei de lângă noi pentru că suntem singuri. Ne visăm morții pentru că suntem singuri. Suntem corpul orașului și răsuflarea și mirosul lui suntem, participăm la tot răul, la tot binele , la toată jalea și la toate uralele, la toate crimele și la toate nașterile, sorbim din toate cupele, ne dăm jos căciulile când se cântă imnul, dar cu toate astea suntem singuri”.

Terasa Fericirii de Lavinia Bălulescu