Ultima vară în oraş. Ploaie la Roma

Motto: „N-avea idealuri, a zis el. Nu poți trăi fără idealuri.”

Gianfranco Calligarich

Ultima vară în oraş, romanul lui Gianfranco Calligarich, este o carte cu un destin neobişnuit. În 1973 câştigă Premiul Inedito, dispare un timp din atenţie, şi reapare în 2010, devenind o carte-cult. Am trăit cu senzaţia că este o carte care nu-mi place, fără să ştiu exact de ce, dar am sfârşit prin a lua paginile de la început. Romanul lui Gianfranco Calligarich îşi seduce cititorul.

„Aşadar, în faţa mea se profila una din acele zile în timpul cărora rămânem cu nasturii de la cămaşă în mână, ne pierdem carneţelul cu adrese, nu ajungem la întâlniri şi toate uşile se transformă în capcane pentru degete. Una dintre acele zile în care singurul lucru pe care l-ai putea face ar fi să te închizi în casă şi să aştepţi să treacă. Dar eu nu puteam face asta, aşa că am pornit pe jos prin ploaie.” (p. 23)

Leo Garrazza străbate orașul „cu stomacul gol și pantofii plini de apă”. La un moment dat, după ce găseşte un amic înstărit care să-l invite la masă, nu-l mai deranjează chiar rău pantofii aceia uzi, în care va umbla toată ziua, până când, târziu, se va aşeza cu un bol de alune în mână, ascultând o discuţie despre Proust, Borges sau Henry James şi gândindu-se dacă ar fi bine să se angajeze la televiziune.

Ai putea presupune că toate problemele lui Leo Garazza au trei surse principale: relația complicată cu tatăl său, orașul, în sine un infern-paradis, și pe Arianna, genul de femeie fatală. De fapt, nu ai de unde ști cu siguranță. Psihologia incertă a personajului nu permite cititorului să emită opinii despre cauzele depresiei acestui bărbat tânăr, fermecător, om cultivat şi sensibil.

Iată relaţia cu tatăl. Vinovăţia se naşte de la sine în sufletul fiului care ştie că este oaia neagră a familiei, singurul dintre copii care nu şi-a găsit rostul, deşi a avut părinţi cumsecade, modele de urmat şi un talent pe care l-a irosit fără să ştie ce anume îşi doreşte cu adevărat să facă în viaţă:

„În ciuda muțeniei lui orgolioase, avea mereu aerul că vrea să uite ceva, că se întorsese acasă distrus și ne pusese să asistăm la spectacolul trupului său masiv contorsionându-se sub descărcările aparatului cu electroșocuri. Într-un anumit sens, așa și era, cum eram copil, nu-i iertam meseria antieroică, dragostea pentru ordine, respectul exagerat pentru lucruri, fără să pricep, de exemplu, la ce distrugeri oribile probabil că asistase dacă se apucase – chiar în ziua când se întorsese de la război – să repare cu infinită răbdare un scaun vechi de bucătărie. Și totuși până și azi, după aproape treizeci de ani, are în continuare ceva din soldatul de odinioară, răbdarea, tendința de a ține fruntea sus, obișnuința de a nu pune întrebări, și până și azi, chiar dacă nu mi-ar mai rămâne decât asta, nimic n-o să mă facă să uit senzația de curaj pe care o aveam, copil fiind, când mergeam alături de el. Pentru că până și azi mersul tatălui meu, mai mult decât orice altceva, mă face să revin imediat în copilărie și până și azi, chiar și în imensitatea de verde care mă înconjoară, pot să mă întorc că prin farmec lângă el amintindu-mi mersul lui apăsat și moale, pe care oboseala nu părea să-l afecteze, mersul lui din marșurile lungi, când erau transferați, mersul care, într-un fel sau altul, reușise să-l aducă înapoi acasă.” (pp. 13-14)

Poate că această este una dintre cărțile al căror succes e greu să-l justifici. Nu e istoria unei rețete de reușită în viață, dimpotrivă. Elementele de atmosferă și de psihologie comportamentală prevalează asupra narațiunii. Spune un proverb că părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții. Aceasta este, într-un fel, și povestea lui Leo Gazzarra, născut într-o familie în care să bunicul (ai cărui ochi cenușii îi moștenește) trăiește cu nostalgia mării – își petrecuse tinerețea pe puntea vaselor comerciale din Mediterana. Relația lui Leo cu tatăl sau e definită de tăcere:

„Noi doi nu vorbeam niciodată. Nu stiu a cui era vină, nu știu dacă se putea vorbi de vrei vină, dar aveam mereu impresia că dacă l-aș fi atras într-o discuție directă, l-aș fi rănit cumva.” (p. 13)

În tot romanul, comunicarea nu se realizează aproape niciodată la nivelul limbajului, ci dincolo de el, prin gesturi și sensuri care rămân implicite. Iubirea dintre Leo şi Arianna se anunţă, de la început, o bătălie pierdută:

„Când am urcat în mașină, orologiile de la colțurile străzilor băteau oră trei dimineața. Orașul se zvânta în adierea nopții, dar încă mai rămăseseră bălți mari că niște lacuri, pe lângă care micul automobil englezesc trecea șuierând. Tânăra conducea în tăcere, mândră de profilul ei, și tocmai mă gândeam că o să ies din viața ei că din cea a unui șofer se autobuz oarecare, cu o portiță trântită și o privire în oglinda retrovizoare, când ea și-a scuturat părul și a întrebat:

̶ Cum zici totuși că te cheamă?

̶ Leo Gazzarra, am răspuns eu. Deocamdată.

̶ Ce nume trist, a zis ea după un timp. Te face să te gândești la bătăliile pierdute.” (p. 41)

Protagonistul este un inadaptat. Înzestrat cu talent, un tânăr inteligent şi cinic, lucid şi sentimental, Leo Gazzarra nu este dispus să intre într-o matrice socială care i-ar fi dat avantajul succesului, dar i-ar fi condiționat sistemul de valori. Dragostea pentru Arianna îi este fatală, pentru că distruge și ultima fărâmă de sens al vieții – Arianna este, la fel ca Leo, o tânără pe care oraşul o lasă fără aspiraţii, cu toate că ea are, evident, avantajul unei firi mai puternice, predispuse la conformism.

Puterea de fascinaţie a acestui roman nu este dată neapărat de personaj, pe care îl placi pentru ironia lui fină (şi nu-l placi pentru felul cum devine complice la propriul dezastru interior). Interesantă mi se pare atenţia cu care sunt articulate frazele, paragrafele, secvenţele mai ample, în permanentul joc dintre anticipare şi retrospectivă. Şi, fără îndoială, pentru rafinamentul observaţiilor şi indicibila poezie a senzorialităţii.

„Există oameni care au rara trăsătură specifică de a cere ajutor dându-vă impresia că vă fac o favoare.” (p. 37)

„Inițial era distant, venea la mine aproape numai ca să deschidă ușa cu geamuri ce dădea spre grădină și să mă lase să respir mireasma arbuștilor de liliac, dar apoi a ajuns să șadă tot mai des în fotoliul din fața mesei mele de lucru și să întrețină conversații a căror familiaritate sporea odată cu dezvăluirea situației lui financiare. Când mi-a zis că e complet ruinat, am hotărât să ne tutuim.” (pp. 15-16)

„Am oprit mașina în afara localității, pe marginea șoselei. Cerul se făcea roz, dar marea rămânea cenușie, ostilă:

̶ Are mereu aerul că cere ceva, dar așa e apa, iar ploaia pare să ceară întotdeauna ceva, a zis după un timp Arianna.” (p. 55)