Lady sings the blues – cântecul de lebădă al lui Billie Holiday

«There are 100,000 total marijuana smokers in the U.S., and most are Negroes, Hispanics, Filipinos and entertainers. Their Satanic music, jazz and swing result from marijuana use. This marijuana causes white women to seek sexual relations with Negroes, entertainers and any others.»

Harry Jacob Anslinger, Comisar, Biroul Federal de Narcotice al USA în timpul conducerii lui Hoover, Roosevelt, Truman, Eisenhower și Kennedy.

Billie Holiday, numită de către prietenii apropiați Lady Day, născută Eleonora Fagan, este considerată una dintre cele mai sclipitoare vocaliste de jazz din toate timpurile. Autobiografia sa – Lady sings the blues, apărută în 1956 și scrisă în colaborare cu William Dufty, a fost proiectată pe ecranele Hollywoodului în 1972, având-o pe Diane Ross în rolul principal. Cartea a fost gândită inițial ca mărturie despre lupta personală împotriva abuzului de substanțe, dar a devenit o apariție editorială controversată.

Născută la 7 aprilie 1915, Billie a avut o copilărie cu destule evenimente traumatizante. A crescut departe de mama sa, a renunțat la școală, în adolescență a fost trimisă la pușcărie din motiv de prostituție. Se lua la bătaie cu oricine, inclusiv bărbați, din cauza comentariilor rasiste. iar odată ajunsă populară și bine remunerată cheltuia o parte bună din banii săi pe droguri. Avea un vocabular destul de piperat, foarte mult folosea cuvântul «bitch». Când a predat manuscrisul editurii, editorul i-a reproșat că are prea multe de «bitch» incorporate în text. Astfel a rugat-o frumos să-l revizuiască și să aleagă un cuvânt mai potrivit de exprimare, la care Billie i-a dat permisiunea oficială de a-l înlocui cu «whore».

Lady sings the blues este o carte despre rasism în mare parte. Cei care au reușit să privească Green book, 2018 în regia lui Peter Farrelly, vor avea senzații de déjà vu. Lady Day își elaborează discursul în registru emoțional, deși face observații foarte profunde și de o duritate extremă deseori, autoarea atenuează esența: conotația rasială a cruciadei antidrog în care EI îi era distribuit unul dintre locurile principale (vezi Johann Hari, Chasing the Scream: The First and Last Days of the War on Drugs)

Revenind la citatul de început și la relația* ei cu Biroul Federal de Narcotice și Harry Jacob Anslinger, de care era constant hăituită, este necesară o intervenție informativă. Strange fruit, unul dintre cântecele care au definit-o ca artist, baladă cu semnătura personală, piesă despre linșajul afro-americanilor cu un intens mesaj anti rasist (compus de către Abel Meerpool profesor evreu cu orientare de stânga) i-a fost interzis de câteva ori și pus sub cenzură la radio. În 1939, Holiday a primit un avertisment din partea Biroului Federal al Narcoticelor, cu rugămintea de a nu mai cânta această melodie, dar ea a refuzat. Strange fruit era protestul ei personal convertit în câțiva ani în unul național. Billie Holiday a continuat să cânte, depășindu-și astfel statutul de simplă vocalistă.

Southern trees bear a strange fruit

Blood on the leaves and blood at the root

Black bodies swingin’ in the Southern breeze

Strange fruit hangin’ from the poplar trees

Pastoral scene of the gallant South

The bulgin’ eyes and the twisted mouth

Scent of magnolias sweet and fresh

Then the sudden smell of burnin’ flesh

Here is a fruit for the crows to pluck

For the rain to gather

For the wind to suck

For the sun to rot

For the tree to drop

Here is a strange and bitter crop

Există suficiente surse care aduc dovezi despre atitudinea și tratamentul discriminatorii aplicate faimoaselor vedete ale națiunii care abuzau în mod cronic de droguri: Judy Garland (copilul-minune al cinematografiei) consuma amfetamine și barbiturice, iar Billie Holiday era dependendă de substanțe opioide; Judy a fost lăsată în pace, Billie a stat încătușată și pe patul de moarte.

Aș dori să fac o remarcă: în Lady sings the blues, Lady Day are un fel de lejeritate în expunere, care menține cititorul la nivelul superficial al tragediei propriei vieți, ceea ce poate fi de înțeles:

«într-o altă seară bestială, la localul din vale, l-am cunoscut pe Orson Wells. Orson era pentru prima oară la Hollywood, la fel ca mine. Mi-a plăcut de el și lui i-a plăcut de mine, plus iubea jazzul. Am început să ne vedem des.(…)

In vremea aceea, Orson era ocupat până peste cap cu primul lui film, Citizen Kane. Tot timpul ba scria, ba regiza, ba juca.(…) După ce fuseserăm văzuți împreună de câteva ori, am început să primesc telefoane la hotel de la tot felul de oameni care-mi ziceau că-i distrug cariera lui Orson dacă sunt văzută cu el. Oamenii aceia mă necăjeau rău de tot, spunându-mi că dacă nu-l las în pace, studioul o să se răzbune pe mine, că nu o să apuc să joc niciodată în nici un film, și cate și mai câte. Primea și conducerea hotelului telefoane de acest fel de la oameni care încercau să ne facă probleme mie sau lui. O grămadă de nenorociți îl tot sâcâie pe Orson Wells de atunci încoace, dar asta nu îl afectează. E un alb minunat – poate cel mai bun din câți albi am cunoscut eu. Și foarte talentat, dar mai presus de orice altceva, un om cumsecade.»

…

La trei ani după publicarea autobiografiei sale, Billie Holiday zăcea încătușată pe un pat din Metropolitan Hospital. Deși în stare gravă și cu ficatul făcut praf, Billie își păstrase umorul până la capăt: «dacă ăsta crede în Dumnezeu, atunci eu mă las» i-a spus ea unui prieten după ce fostul soț i-a citit la căpătâi din Biblie. Moare din cauza dependenței de heroină, demonstrată și de autopsie: insuficiența cardiacă, edem pulmonar și ciroză.

În 1999 revista Time a desemnat Strange fruit «cântecul secolului», iar Billie Holiday va rămâne o voce de o incontestabilă energie emoțională.

Lady Sings the Blues de Billie Holiday, William Dufty