Să nu laşi moartea să te găsească. Fricile şi dorinţele duc viaţa mai departe.

Motto: „Mulţi oameni duc mai departe lucrurile aşa cum le-au găsit, dar unii le iau şi le schimbă precum face apa cu piatra muntelui. Oamenii erau ca nişte râuleţe care curgeau între cer şi pământ, unii curgeau în şuvoaie, alţii în picături.”

Bogdan Răileanu

Moartea stă cu tine la masă. E ţesută într-o bucată de pânză. Are pene şi cioc. E o ciocănitoare care se aşază pe ramurile unui copac, crescut şi el din aţe colorate pe aceeaşi pânză în care bunica citeşte, cât coase, destinul.

Să nu laşi moartea să te găsească este un roman care nu se poate povesti – ar însemna să spui că, în esenţă, este vorba despre rescrierea baladei unei ciobănaş, cel mai tânăr de la stână, omorât de tovarăşii lui, din motive care rămân neclare – din invidie sau dintr-o supărare de moment, ajunge, uneori, ca o rază de soare să-ţi vină în ochi şi să te orbească, şi cuţitul caută drum nelegiuit spre trupul celuilalt. Ştim din Camus. Şi nu poţi spune asta, că e ca în alegoria nunţii cu stele care cad, fiindcă proza lui Bogdan Răileanu e o scriere în palimpsest, cu neaşteptate conexiuni mitologice şi referinţe livreşti.

Există subiecte foarte dificil de abordat într-o carte. E greu şi să rămâi, cu o asemenea problematică, la limita rezonabilă a dramatismului. Dar microromanul lui Bogdan Răileanu este o dovadă că se poate scrie, fără să devii patetic, despre molimă, marea pe care n-ai văzut-o niciodată, dragostea bolnavă, crimă, vinovăţie, datoria de a-ţi aduce morţii acasă.

Îndrăgostirea este un fel de afecţiune, mai periculoasă chiar decât cealălată boală, care a înspăimântat satele şi i-a făcut pe oameni să se ferească unul de celălalt:

„Au mai plecat şi alţii îndrăgostiţi de acasă, cu sufletul dogorind în ei ca de la o boală, dar ca Anghel parcă nu mai văzuseră. Tot privea în urmă şi Arhip le spunea celorlalţi că să uită ca să ştie drumul înapoi, dar ei ştiau ce are băiatul. Om cu cap de oaie îi spunea Vâlcu, merge unde îi cântă talanga, cade şi-a groapă. Era treabă grea să mâni oile. Turmele erau ca o apă care aluneca la vale şi uneori se afundau într-un zăvoi, alteori intrau pe vreo păşune a vreunui boier unde încă mai creştea trifoiul. Nu puteai să le scapi din ochi. Oile erau bete de drum lung şi de foame. Mereu era câte una care le îndemna pe celelalte să o ia printr-o vâlcea mai îngustă sau să intre mai adânc într-o pădure şi atunci ciobanii trebuiau să alerge, să asmută câinii şi să dea cu ciomegele după ele. Şi era una, o oaie roşcovană, care tot fugea şi se suia pe vreo stâncă de parcă era capră sau altceva, iar celelalte o urmau oarbe. Era una dintre oile părintelui Boca, de care trebuiau să se îngrijească Arhip şi cu Anghel. Gavril şi Vâlcu se supărau mereu când trebuiau să alerge prin hârtoape să pună oile la loc pe drumul lor şi tot strigau la Arhip să lege oaia aia. Arhip ştia că, dacă o leagă, oaia începe să şchiopăteze şi după un timp va ologi şi va trebui s-o taie.” (p. 67)

Şi despre moarte se poate scrie, deşi nu este, evident, la îndemâna oricui, în acelaşi registru echilibrat, emoţionant fără să devină sfâşietor, cu o bună temperare a trăirilor. O făcuse, de altfel, Bogdan Răileanu şi în Dinţii ascuţiţi ai binelui. Să mai spun că şi despre turme de oi şi ciobani cu mintea întunecată de invidie este greu să scrii, într-o literatură în care există deja balada Mioriţa, romanul Baltagul, teoria blagiană a spaţiului mioritic şi o Luntre a lui Caron.

Subiectul acestei proze nu este însă zugrăvirea lumii pastorale. Stâna, turmele de oi în transhumanţă, măgăruşii, ciobanii – toate acestea sunt elemente care compun lumea romanului, dar miza istorisirii e alta, mult mai adâncă, e o miză homerică. Miile de versuri din poemele homerice s-au păstrat într-o memorie colectivă, care nu se slujea de scris. Oamenii ţin minte balada, înţeleg subiectiv faptele şi transmit, modificând, cu sau fără voia lor, secvenţe întregi. Rămâne esenţa: moartea e doar celălalt capăt al balanţei, punere în echilibru cu viaţa.

Molima adevărată e cea a răutăţii, care ia multe chipuri – invidia, cruzimea, abandonarea celui aflat în nevoie, trăitul în fărădelege.

„Când am ajuns în Valea Verde, primul care a ieşit în calea noastră a fost popa Boca. S-a uitat la mine speriat şi tot ce a putut să întrebe a fost unde sunt oile. Când i-am spus că Anghel a murit, s-a dat câţiva paşi în spate şi a fugit spre biserică să tragă clopotele. Molima intrase în sat.

Am mers încet printre case, am urcat dealul cu greu. Calul era obosit, eu eram obosit, dar mulţumit, ceva în mine se putea odihni, un gând care nu-mi dăduse pace tot timpul, vina. O să le spun tot, cum a fost cu lupii, noaptea, cu Vâlcu, cu toate. Dar măcar adusesem băiatul acasă. Părinţii lui aveau ce plânge. Am ajuns în faţa casei lui Anghel. Floarea, mama băiatului, stătea în pragul casei cu o găleată de apă. Când m-a văzut a rămas nedumerită o clipă. S-a apropiat de mine.

̶ Ce cauţi în sat, Arhire?

̶ Am venit să-l aduc pe Anghel acasă.

Şi atunci a văzut trupul învelit în alb pe care îl ţineam pe cal. A scăpat găleata din mână şi s-a prăbuşit în faţa calului. Apa a cuprins pământul şi a intrat pe sub copitele animalului rece ca vestea pe care o aduceam şi care acum intrase în femeia din faţa mea şi făcea prăpăd, o mistuia.” (p. 114)

Arhip purtase trupul lui Anghel pe cal ca pe o luntre, ferindu-se, cât a putut, de lupi. Îi poţi pedepsi pe ucigaşi, nelăsând să li se stingă amintirea, spunând mai departe balada lui Anghel. Poate că n-a fost nimic adevărat, poate totul e o scorneală, protestează vehement unul dintre fiii criminalilor, morţi între timp şi ei:

„̶ Şi de ce nu ai zis niciodată că povestea aia de o cânţi e o minciună? Că nu tata l-a omorât pe Anghel. Dar vorbele tale l-au omorât pe taica.” (p. 132)

„Arhip a îmbătrânit. Balada lui Anghel a ieşit demult în lume. Femeile, bărbaţii şi copiii o cântă prin sate sau o povestesc în fel şi chip, unele lucruri se pierd, altele în plus apar, dar moartea a rămas ţesută în ea, o adiere care nu mai pare înfricoşătoare. Nimeni nu se întreabă mai mult despre aceste lucruri, unde s-au întâmplat şi cine au fost ciobanii ori dacă ei mai trăiesc pe undeva, aşa cum nimeni nu se întreabă de ce cel rău rămâne adesea nepedepsit. Oamenii trăiesc cu toate la un loc, fricile şi dorinţele, duc viaţa mai departe în această ţară plină de ţuică, oi, viaţă şi moarte.” (p. 125)

Îmi vine greu să fac ierarhii, să spun direct că aceasta este cea mai bună proză a lui Bogdan Răileanu, în condiţiile în care şi celelalte două romane ale sale sunt excelent scrise. Şi totuşi aş zice: Să nu laşi moartea să te găsească este o carte pe care o citeşti cu ochii mari de uimire, cu gândul rătăcind pe coclauri (ca turmele lui Arhip), de la Aprilie spulberat şi lumea aspră a lui Kadare, la Mă numesc Roşu, al lui Orhan Pamuk, începând cu episodul acela în care un mort îţi vorbeşte dintr-o fâtână – acea fântână unde-l aruncaseră prietenii.

Să nu laşi moartea să te găsească de Bogdan Răileanu