Dacă e duminică, e poezie (VIII)

„Poezia nu este din lume” – De la un „cerșetor al cerului… un soi de agent secret al Regelui Regilor în tărâmul prințului acestei lumi…”

În această zi, câteva fragmente despre poezie din Jacques Maritain, „Arta redă paradisul”, carte recent apărută la Ratio et Revelatio, a cărei „prezentare” de la început (p.9-10) este realizată de către unul dintre traducători (și îngrijitor al ediției), Alin Tat: „Volumul de față cuprinde o selecție de texte despre artă, din opera filosofului catolic francez J. Maritain (1882-1973).

Preocuparea pentru artă nu este una secundară în gîndirea lui Maritain, decît poate în sensul în care ea derivă, firesc, din nucleul metafizic al filosofiei sale. Pusă în opere, această tematică se regăsește în mai multe cărți: Artă și scolastică (1920), Răspuns lui Jean Cocteau (1926), Frontierele poeziei (1935), Situația poeziei (1938), Intuiția creatoare în artă și în poezie (1953). Cel puțin două sînt direcțiile din care poate fi abordat acest versant al operei lui Maritain, și anume dinspre o «filosofie a artei» – sintagmă pe care el o preferă termenului, considerat reductiv, de «estetică» – sau pornind de la diversele observații pe care le formulează cu privire la un artist sau altul, la poeți, la pictori, la muzicieni. Arta modernă are pentru el o semnificație aparte, marcată de conștientizarea noului statut al artistului – autonomia – și de finalitatea operei sale, judecată exclusiv din perspectiva frumosului de atins.

A încadra, pur și simplu, textele despre artă ale lui Maritain la rubrica estetică tomistă sau neotomistă poate induce în eroare. Nu pentru că autorul ar recuza afilierea sa la tradiția de gândire filosofico-teologică a Doctorului angelic, ci pentru că ar însemna să spunem prea puțin despre originalitatea și despre aportul propriu al filosofului francez la un capitol puțin dezvoltat în tomism.

Fragmentele alese au primit titluri care, desigur, nu există în original.

Iată un fragment din „Ce este o operă de artă?”

„Orice operă de artă este o mărturisire, însă doar descoperind secretele ființei (ghicite cu prețul pătimirii lucrurilor de jos) ea mărturisește secretul poetului.” (p.15)

Din „Artă și sfințenie”:

„Între lumea poeziei și cea a sfințeniei există un raport de analogie, și folosesc acest cuvânt în toată puterea pe care i-o dau metafizicienii, cu tot ceea ce semnifică pentru ei atât ca asemănare, cât și ca distanță. Toate erorile vin din faptul că nu știm să vedem această analogie, unii, mărind asemănarea, încurcă poezia cu mistica, iar alții, desconsiderând-o, fac din poezie o meserie, o artă mecanică.

Ea vine totuși de sus, nu la fel ca harul, care e în mod esențial supranatural și ne face să participăm la ceea ce îi este propriu lui Dumnezeu singur, ci precum cea mai mare asemănare naturală cu activitatea lui Dumnezeu. «Arta noastră – spunea Dante – este nepoata lui Dumnezeu.» Și ea nu doar că derivă din arhetipul pur al artei care a făcut lumea, ci – pentru a avea o idee despre noblețea sa – trebuie evocată aici taina procesiunii Verbului: căci inteligența ca atare este fecundă și, chiar dacă nu poate produce un alt sine însuși, precum în Dumnezeu, ea vrea cel puțin să dea naștere unei opere, făcută după chipul nostru și în care să se regăsească inima noastră.” (p.16)

Și reluând, în continuare, ceea ce am citat săptămâna trecută:

„Există o inspirație de ordin supranatural la care ne fac receptivi darurile Spiritului Sfânt și care presupune iubirea, înălțând sufletele sfinte la modul supraomenesc de a acționa care constituie viața mistică. Dar și la nivel natural există o inspirație specială care, și ea, se află deasupra deliberării raționale și care provine – după cum observa Aristotel – din Dumnezeu prezent în noi. Așa este inspirația poetului. De aceea, el este cu adevărat un om divin. Precum sfântul? Nu. Precum eroul: divinul Hector.

Cuvintele, ritmurile nu sunt pentru el decât o materie. Cu ea creează un obiect care va fi bucurie pentru spirit și în care strălucește reflectarea marii nopți înstelate a ființei. Astfel, el percepe în lucruri și dă un semn, cât de mic, al spiritualității pe care acestea o dețin, privirea sa de orb întâlnește în sânul creatului privirea lui Dumnezeu.”, nu putem să nu ne gândim la filosof ca la un poet, și aici ne aducem aminte și de Gaston Bachelard, deși acesta se raporta altfel la divinitate, apropiindu-ne și de concepția lui Ko Un, care împărțea oamenii în cerșetori și hoți (ticăloși), mai ales când autocaracterizarea sa se referă la sine cum că ar fi un „cerșetor al cerului… un soi de agent secret al Regelui Regilor în tărâmul prințului acestei lumi…”

Tot în „Artă și sfințenie”:

„Poezia, în esența sa pur spirituală, transcende astfel orice tehnică, transcende arta însăși, putem fi poeți fără să fi produs încă o operă, așa cum un copil botezat cu harul sfințitor încă nu acționează moral. Proporție metafizică: poezia este față de artă așa cum harul este față de viața morală.

Ea este așadar o imagine a harului divin. Și ea însăși, întrucât descoperă aluziile răspândite în natură și pentru că natura este o aluzie la împărăția lui Dumnezeu, ne dă, fără să știe, un presentiment, o dorință ascunsă a vieții supranaturale. (…) Cine a înțeles mai bine decât d-voastră (Nota BH: fragmentul este dintr-un „Răspuns lui Jean Cocteau”, din 1926) tot ce se reflectă ca înțelepciune evanghelică în sufletul infatuat al poeziei? Și ea impune calea cea strâmtă, presupune o anumită slăbiciune sacră – frumusețea te face să șchiopătezi, spuneți, iar Iacob șchiopăta după lupta cu îngerul, contemplativul șchiopătează cu un picior, spune sfântul Toma, căci rămâne slăbit în partea care se sprijină pe lume, după ce a cunoscut delicatețea lui Dumnezeu; într-un anumit sens, poezia nu este din lume, ea este, în felul său, un semn de contradicție; împărăția ei este și ea în mijlocul nostru, înăuntrul nostru; și ea este, la rândul său, un nimic, un lucru mărunt, o lumină a dimineții care va crește până la plinătatea zilei; ea necesită, în modul său propriu, un veritabil spirit de sărăcie. Părăsește totul pentru absolutul ei. Își câștigă libertatea prin constrângere. Îi cere poetului să se lase modelat, să fie docil la modul eroic, dar și ca abandonarea să fie însoțită de inteligență și voință, comparabilă prin aceasta nu cu automatismul nebunilor sau cu furia posedaților, ci cu pasivitatea vigilentă și liberă a sufletelor mișcate de Spiritul lui Dumnezeu.

Și totuși, toate acestea în serviciul unui bine care nu este Binele. Din toate capodoperele luate împreună, nu vom putea scoate un gest al iubirii. Am da, Jean, toate poemele și toate sistemele pentru mica odihnă din iubirea unei inimi unite cu Dumnezeu, invizibilă chiar pentru privirea naturală a îngerilor.” (p.18)

Din „Puterea poeziei”:

„Arta transformă, deplasează, apropie, transfigurează, dar nu creează. Artistul își imprimă marca sa asupra operei prin modul în care metamorfozează universul trecându-l în spirit, pentru a face să strălucească asupra unei materii forma ghicită în lucruri. De fiecare dată, el recompune o lume mai reală decât realul oferit simțurilor, o lume în sfârșit schimbată de poezie.” (p.20)

Desigur, cheia de lectură este (ar trebui să fie, dar, evident, nu este obligatoriu) aceea a unui credincios. Nu știm cât de dogmatic, de (in)tolerant; dar atent, atât de atent, la nuanțe precum „motivul pentru care frumusețea nu înseamnă simplu perfecțiune”, preferându-se, de la Plotin citire, „grația”! (p.23)

La modul ideal, omul perfect ar simți și ceea ce poate crede, sic, credinciosul; și invers, ateul, agnosticul, perfecți și ei, „înțeleși” de către credincios, ar constitui o lume mult mai bună, dialogul lor real, „luminat”, ar consimți un paradis care nu ar exclude terțul, omul care nici nu crede, nici… nu crede, care ar putea fi artistul-erou:

„Inutile prin ele însele vieții eterne, arta și poezia sunt mai necesare decât pâinea neamului omenesc. Ele îl fac disponibil viețiii spiritului.

Sfântul Francisc vorbea animalelor – atunci când grația restituie ceva din starea de curăție, ea o restituie efectiv. Arta restituie paradisul în figură: nu în viață, nu în om, ci în opera realizată. «Acolo totul nu este decât ordine și frumusețe»; acolo, dincolo de discordie, simțurile și spiritul sunt reconciliate, întreaga voluptate se revarsă în lumină, întreaga căldură a trupului se revarsă în inteligență, întreg omenescul conspiră către cer.

Chiar cu privire la păcat arta imită încă grația. CIne nu cunoaște regiunile răului nu cunoaște mare lucru din acest univers. Dacă stoicul le ignoră (el nu crede în diavol), sfântul le cunoaște bine. Ispita îl instruiește și în raport cu ea exercițiile înclinate spre păcat ale atâtor tineri de ispravă cărora le este teamă să nu le trăiască sunt sărmane jocuri; împreună cu maestrul său coboară în infern; familiaritate a vechilor inamici, străin răului el îi cunoaște totuși întreaga natură și ascunzișurile ei. Pentru ce aceasta? Pentru că el o răscumpără prin rugăciunea sa și prin durerea sa. Ia asupra lui păcatele. prin alchimia Mântuitorului, el le transformă în iubire.

Și, bineînțeles, artistul cunoaște ascunzișurile inimii, el cutreieră locurile joase. Nu pretind asemenea lui Gide că ele sunt cele mai rodnice, dintre lucrurile spiritului neprihănirea este cea rodnică; ele au totuși o anumită rodnicie inferioară.” (pp.24-25 – am reprodus în întregime fragmentul care dă și titlul antologiei)

Așadar, după cum se constată și mai departe, „arta se folosește de tot, chiar și de păcat” (p.30), de aici și o anume responsabilitate a artistului, observându-se și că

„arta tinde de la sine spre binele operei, nu spre cel al omului. Cea dintâi responsabilitate a artistului este cu privire la opera sa.

Fiind în serviciul frumuseții și în cel al poeziei, artistul servește un absolut, el iubește un absolut, el este captiv absolutului unei iubiri care îi pretinde întreaga sa ființă, trup și spirit.” (p.27)

Bref, mult mai mult decât „cerșetor al cerului”, Maritain, la „Frontierele poeziei” (chiar există acest studiu, din 1935), veghează, luminează, ne provoacă să ne întoarcem la gândirea sa asupra Poeziei, mai mult decât doar în acest semnal editorial, observațiile asupra Poetului aproape obligându-ne să ne gândim dacă nu cumva Poetul este cel mai aproape de esența umanității, de o cunoaștere poetică aproape sinonimă iubirii Omului:

„Omului nu se cunoaște prin esența sa. Substanța sa îi este ascunsă, el nu se observă decât refractat de lumea actelor sale care refractă ea însăși lumea lucrurilor: dacă nu se umple de univers, el rămâne gol lui însuși; așadar nu în lumina mai întâi deținută a unei intuiții de sine prin sine își are, asemenea spiritelor pure, intuițiile creatoare, nu poate să se exprime într-o operă decât cu condiția că lucrurile reverberează în el și că în el, într-o asemenea trezire, ele și el ies împreună din somn. De aici perplexitățile condiției de poet…” (p.62)

P.S. Celălalt traducător este Marius Boldor!

Arta redă paradisul de Jacques Maritain