Fragmente de viață cotidiană

Volumele de proză scurtă nu mai reprezintă, se pare, doar simple exerciții epice în vederea elaborării unor constructe ample, în speță romane, ci o miză în sine, o asumare – pe spații adesea minimale – a unui pariu cu literatura. Dacă în secolul anterior, schițele și povestirile propuneau situații, personaje și conflicte regăsite și dezvoltate ulterior în romane, în zilele noastre sunt scrise ca atare și îi pot aduce unui prozator eșecul sau consacrarea.

Augustin Cupșa a parcurs drumul invers, de la roman la proză scurtă, dacă luăm în calcul faptul că a debutat în 2006 cu romanul experimental Perforatorii, cu care a câștigat distincții literare importante. Volumul de povestiri Marile bucurii și marile tristeți este publicat, în varianta originală, în 2014, fiind nominalizat la Premiile Industriei de Carte, după care, în 2017, apare un alt roman, respectiv Așa să crească iarba pe noi, nominalizat, și acesta, la mai multe premii. Un parcurs artistic favorabil, care îl recomandă pe Augustin Cupșa drept un prozator valoros, bine primit/apreciat de critica literară și mai cu seamă de cititori.

Marile bucurii și marile tristeți, ediția de anul acesta, se parcurge cu sentimentul revigorant al prozei scurte de calitate, care nu mizează pe subiecte și situații spectaculoase, percutante, ci pe decupaje, bine dozate prozastic, din viața cotidiană a oamenilor obișnuiți, chiar insignifianți la prima vedere. Cititorului i se creează astfel senzația că asistă/participă la o lume cunoscută, cu reușitele și eșecurile sau limitele ei absolut rezonabile: un tată vârstnic, însoțit de fiul său, care vrea să afle cine l-a turnat la Securitate (Răceala); o vânzătoare de bilete din ghereta stației de autobuz și micile ei drame familiale (Toți avem nevoie de o îmbrățișare); o femeie-poștaș, care se împrietenește întâmplător cu o doamnă venerabilă la aniversarea acesteia (Ce-o să se întâmple când o să mor), probleme adulterine, disfuncționalități în cuplu, relația părinți-copii etc. Așadar, în aparență, „marile bucurii” ca și „marile tristeți” se hrănesc din viața măruntă a semenilor noștri, mai mult sau mai puțin singuri, mai mult sau mai puțin frumoși, urâți, inteligenți, naivi, resentimentari sau generoși. Lupa de observație a scriitorului se plimbă agale, cu tandrețe, stăruind unde și cât trebuie, îmbrăcând sau dezvelind așteptări, dorințe și inerente frici omenești:

„Nu, nu, nu, sări bătrânul și-și învârti degetul arătător prin aer. Tu îți pierzi șirul și tu ești ăla care pierzi, cu tine te duci, cu gândurile, cu frica și cu rahatul din tine. Și cel mai trist este că o vreme o să reușești, o să reușești să nu te gândești la nimic, o să faci ce naiba vrei tu să faci, o să îți iei o slujbă de rahat, o să-ți iei o nevastă, o să-ți toarne femeia câțiva plozi, o să te bagi cu capul în chestia asta, și o să reușești să uiți. Dar într-o zi, când o să urci cu liftul, seara, când ești căpiat de oboseală și o să stai drept lângă altul ca tine, ca două lumânări aprinse la Vii, și astea-s mai triste decât alea aprinse la Morți… morții cu morții și viii cu viii, pricepi… tu o să știi atunci că sus te așteaptă nevastă-ta și copiii chirăind, și televizorul deschis, o să te uiți la cealaltă lumânare și o să te vezi pe tine și o să te gândești – ce pizda mă-sii am devenit? Ce om am devenit eu? Încă o lumânare aprinsă la Vii” (Încă o lumânare aprinsă la Vii, pag. 107).

În contextul povestirii din care a fost extras, citatul reprezintă un moment-cheie al întâlnirii dintre un tânăr scriitor, blazat înainte de vreme, și un bătrân poet, redactor de revistă, care încearcă să-i deschidă bobocului ochii spre ceea ce se întâmplă când lași timpul să te păcălească și viața să ți se năclăiască în lipsa de orizont a fiecărei zile. Rupt de context, este esența unui mesaj care poate fi lipit oriunde, oricăruia dintre noi: trebuie să-i dai vieții tale un rost, să nu te pierzi înainte de vreme, să nu irosești darul pe care l-ai primit la naștere. Firește, citite în cheia aceasta, povestirile propun personaje care își asumă în tăcere ipostaza conformismului sau a ratatului fără aură. Viața e un șir de evenimente aparent fără importanță în economia fiecărei zile, dar definitorii pe termen lung: trădarea unui prieten, grijile unei mame în privința fiului fără serviciu stabil, indecizia unui bărbat în dragoste, să bei o bere cehească, de aniversare, cu poștărița, să comiți adulter cu prietena cea mai bună a nevestei tale, să te sperie bătrânețea și inerentele ei deposedări, să regreți că nu ai avut curaj în anumite momente etc.

Povestirea care dă titlul volumului are în centrul ei un decupaj semnificativ: doi frați demontează mobilierul din casa bunicii decedate, prilej pentru a rememora anii copilăriei, poznele, relația cu vecinii etc. Secvențele sunt aproape filmice. Dincolo de fiecare gest sau replică stăruie acela „ceva” despre care însuși Augustin Cupșa afirmă că rămâne întotdeauna nespus, ratat, camuflat în „piruetele” pe care le fac adesea cuvintele, „topindu-se, ca să scape de mărturisire”. Cei doi frați scot pe rând, din bufetul masiv al bucătăriei, borcane cu zacuscă, pungi de făină deja mucegăită, biscuiți deshidratați, plante medicinale sfărâmicioase; își împart farfuriile din porțelan chinezesc, beau bere, se amuză pe marginea scenei în care o vecină revendică o supieră împrumutată demult, iar de aici se deschide în memoria afectivă o altă fantă, legată de Tobi, băiatul vecinei. Apropierea dintre frați rămâne mereu la stadiul de posibilitate, fără să devină o certitudine. Stăruie între ei un perete subțire, invizibil. Ceea ce nu izbutesc totuși cuvintele, așa cum se întâmplă adesea în viața reală, se produce prin simpla atingere fizică, în timpul somnului:

„M-am lipit cu spatele de frate-meu, i-am simțit căldura care ieșea din spinarea lui lată și mi-a fost bine.

Totuși, când l-am văzut pe stradă în București, după câteva săptămâni, nu l-am strigat. Mergea pe celălalt trotuar, încet, ca și cum nu s-ar fi grăbit nicăieri. L-am urmărit cu privirea până a dispărut în intersecție printre ceilalți oameni” (pag. 156).

În același registru e scrisă și povestirea anterioară „Pe repede înapoi, acasă”, în care o călătorie cu trenul și o scurtă referire la „mașina timpului” declanșează, secvențial, imersiunea în trecut a personajului principal, venit în orașul natal pentru a vinde casa părintească. Plonjonul afectiv e aproape eliadesc, timpul și spațiul se dilată în casa din care o parte din mobilier și din obiecte au fost împachetate deja. Doar vârstele și amintirile, o idilă ratată și câteva siluete se despachetează singure, parcă de la sine…

E, fără îndoială, un volum frumos, tonic, despre viața de lângă și din noi, cu scânteierile ei rapide, efemere, cu volutele (im)previzibile, dar mai cu seamă despre emoțiile abia ghicite, care trec firesc dinspre ceilalți – personajele acestei cărți – spre noi, cititorii ei.

Marile bucurii și marile tristeți de Augustin Cupșa