Dacă este duminică, este… Poezie (VII)

Toba nu e nici de tinichea, nici de plastic: lemn de mahon, bețe de hicori!

Jacques Maritain, într-un „Răspuns lui Jean Cocteau”, din urmă cu aproape 100 de ani (mai exact în 1926, cu cincizeci de ani înainte să se nască Ciprian Măceșaru), scria că „există o inspirație de ordin supranatural la care ne fac receptivi darurile Spiritului Sfânt și care presupune iubirea, înălțând sufletele sfinte la modul supraomenesc de a acționa care constituie viața mistică. Dar și la nivel natural există o inspirație specială care, și ea, se află deasupra deliberării raționale și care provine – după cum observa Aristotel – din Dumnezeu prezent în noi. Așa este inspirația poetului. De aceea, el este cu adevărat un om divin. Precum sfântul? Nu. Precum eroul: divinul Hector.

Cuvintele, ritmurile nu sunt pentru el decât o materie. Cu ea creează un obiect care va fi bucurie pentru spirit și în care strălucește reflectarea marii nopți înstelate a ființei. Astfel, el percepe în lucruri și dă un semn, cât de mic, al spiritualității pe care acestea o dețin, privirea sa de orb întâlnește în sânul creatului privirea lui Dumnezeu.” (ș.a.m.d., în Maritain, „Arta redă paradisul. Scrieri despre artă”, Ratio et Revelatio, Oradea, 2021, traducere de Marius Boldor și Alin Tat)

Cu aceste premise (totuși aleatorii), ne apropiem de cea mai nouă carte de poezie a lui Ciprian Măceșaru, unul dintre cei mai non-confomiști și interesanți scriitori ai „momentului”, nedeschizând, evident, discuția „sfințeniei” ci, și din perspectiva jurnalului său, problema eroismului său (și civic, și literar)…

Hector al lumii sale, apărând Troia sa, cetatea vieții (volum dedicat soției, Crista, ceea ce ne aduce aminte că din punct de vedere al filosofiei familiei, Hector este un soț exemplar, dedicat Andromacăi), „Măceșaru are ceva de spus” (conform textului de la pagina 58) într-un univers/plurivers al relativității, ca un star rock dând o replică aproximativă „Corpurilor de iluminat” (romanul lui Stelian Tănase – acolo este un pianist, Măceșaru a fost toboșarul formațiilor Hotel Fetish și Toulouse Lautrec), detașat, nu chiar ca un Michael Hutchence, în poezie „solistul” putând declama (sunt multe „trimiteri” la muzică în texte):

„ai fost reintegrat în societate/ ai fost jupuit reeducat ole!/ bulevarde de promisiuni/ și responsabilități trec prin tine/ ridici brațele brațele și cânți refren/ după refren e cel mai tare concert/ la naiba cu ceea ce ești sau ce vrei/ picătură după picătură de valeriană/ ți se scurge în creier muzica lor/ nimeni nu-i de încredere îmbrățișează-i/ pe toți lasă-i să-ți spună vorbe frumoase/ ți-o vor trage discret sau pe față/ îți vor cânta un soi de rap delabrat/ te vor ține în ritm nu te vei putea/ odihni odihna predispune la/ calm la iubire de sine la analiză/ și autoanaliză iar societatea te vrea/ eficient integrat agitat ambalat te vrea/ în carusel să vomiți pe grumazul căluțului/ pe care cu atâta mărinimie ți-a permis să-l/ încaleci nu-i chip de vreo oprire oprirea/ este grav pedepsită oprirea înseamnă eliminarea din joc cine se-azvârle din/ carusel va primi numai moarte va muri/ fiind încă în viață așa că te bucuri/ ole! ești iarăși în transă prin tine/ mai trece un biet firicel de lumină” (p.35)

Din perspectiva acestui text, este o atenționare a pericolului întunecării-prin-ceilalți, doar „țara te vrea prost” sau „instrument”, „orbit”, dar nu în sensul… homeric, observat de Maritain, deoarece poetul este „un orb” care are bucuria continuării Creației, chiar și în constatări filosofice, observații și mărturii ale epocii, precum s-a observat în citatul de mai sus sau dacă ne raportăm la moto-ul ales pentru întreaga carte, (printr-)o altfel de întoarcere la eterna antichitate: „În tratatul despre Bolile Acute, Hipocrat spune: A te naște și a muri e același lucru; a te amesteca și a te separa e același lucru; a te naște și a te amesteca e același lucru; a pieri, a te micșora, a te separa e același lucru.”

Între crunta, cruda și amețitoarea realitate contemporană și referințele culturale grele („nu-mi spune cât a suferit anna,/ nu-mi vorbi de madame bovary,/ nu-mi aminti de foamea lui hamsun/ sau de gândacul lui kafka,/ viața e în altă parte”) sau pop-deloc-frivol, ci ludic-bărbătește („moartea-i un sticker cu sabrina salerno/ țopăind în piscină în 87” iar „viața e în altă parte,/ în sânii tipei pe care am văzut-o azi/ la piața romană pe la 13 și 20,/ în apa albastră și rece a mării/ care-ți mângâie pielea,/ în melancolia asta prostească/ în care niciodată nu vom/ intra altfel decât transfigurați/ de plăcere, cu mintea/ ca o vată de zahăr,/ translucizi, imponderabili,/ jellyfishes pulsând spre lumină”), Ciprian Măceșaru poate fi receptat, pentru cei care nu mai știu altceva din creația sa, ca un pălărier-toboșar („ scriu și din capul meu iese un mic/ toboșar care bate bate bate în toba lui de/ plastic o jucărie pe care creierul meu o/ pune în mișcare pedalând îndrăcit”, p.30) dezlănțuit întru chihlimbarul existenței visând la esențe, căzând înspre una dintre lumile neliteraturizate ale Alicei, „jos” nemaigăsindu-se prăjituri și sticluțe care te pot micșora, gândăci, mări:

„noapte de noapte scot din mlaștina minții/ cuvinte ca niște cuțite le așez pe masă/ le mângâi le stropesc cu alcool și atunci// zbârnâind/ ele se ridică/ se-nfig în pereți// și totul mi se pare înfricoșător și frumos/ ca un film cu bandiți care se-ndrăgostesc/ de cea mai cumsecade femeie din lume” (p.11)

Existențialismul circului acestei minți dictează:

„sunt un omuleț/ cu încheieturile moi/ levitez între greață și spaimă// în copilărie visam că sunt o pușcă de vânătoare/ vânător ar fi fost prea puțin/ pușca e fără teamă/ pușca e mai rezistentă” (p.20), mistica aproximativă depășind meta-dualismul de tip „nici arc, nici săgeată” sau și una și alta…

Desigur, Alice poate fi de găsit azi la metrou, jucându-se de-a v-ați ascunselea cu Camus ori Sartre, ori poate făcând cu ochiul către maeștri Jedi-OuLiPo, asumându-și vina primordială (sau nu, oricum cârtind liric): „o lumină schiloadă/ se aventurează-n tunel/ pătrunde ca un soldat/ se târăște și vrea să moară// dar sosește metroul/ împinge lumina înapoi/ mi-o îndeasă în inimă/ ca pe un șrapnel// ies din capul meu rău/ reintru în lume// trezirea la realitate e/ întotdeauna/ brutală și eliberatoare/ ca o pușcă descărcându-se-n aer// dar e atât de absurd totul/ realitatea îmi provoacă vertijuri…” (p.23) Sau, la p.22, apropo de supraviețuirea unui suprarealism sui generis: „seara, pe magheru,/ nu văd nimic, nu aud,/ 8% la telefon, numai frigul/ mă ține live, intru în librărie,/ cumpăr o ceafă de porc, murături,/ cartofi prăjiți, bere la draft, 6%,/ nu văd, nu aud, ies iar în frig,/ mai cult, traversez pe unde apuc,/ o limuzină mă face terci, 4%./ nu am murit, sunt doar prea/ obosit, trec peste mine mașinile,/ de la un timp par doar niște/ pături, sunt învelit iar și iar/ și mi-e bine, am mâncat/ poate prea mult, vina/ îmi aparține.”

Pentru coperta a IV-a s-au ales versurile „zâmbesc știrb/ aștept să explodez/ ca jfk în 63/ să stropesc/ peretele de sticlă/ cu poezie”, finalul textului de la p.29: „viața mea/ e un acvariu/ pe care scrie cu ojă/ atlantic// peștișorii aurii/ cu chipul lui/ marylin monroe/ îmi cântă/ ca în poemul lui/ morgen stern/ happy birthday/ mr.president”, ceea ce ne trimite, evident, cu gândul la o artă poetică îndatorată (și, inevitabil) unui Andy Warhol (și, de ce nu, Damien Hirst), simțul umorului și al (auto) ironiei apelând și la Louis de Funès, când se cântă și la… instrumentul milei (p.30), dar, pentru energizare, hai și Grouplove, cu „Deleter” ș.a.m.d., cu un text playlist îmbinat cu o nemulțumire generală („asta e tot?! serios, asta e tot?!”) în care luciditatea punctează în meciul cu draga și insuportabila imaturitate (care, de fapt, supraviețuiește și ea cum poate! Și ar fi, în acest caz, tot de la Maritain citire, mai degrabă „inocență creatoare”!): „dar ce vină ai tu? un pumn în figură/ te-ar putea ajuta, să-ți dea borșul pe nas, să te calce unul în picioare/ să muncești o lună în mină dar ce vină ai tu dacă ești prost și/ încă mai vrei să ajungi unde vrei sărind câte patru-cinci trepte deodată?!” (p.33)

Sâcâitorul fir al unui fel de neîncredere în arta muribundă (a headbangingului liric, aici) a Poeziei în general străbate tot acest joc de lumini și de întuneric, dar poate el este chiar firul Ariadnei către „o bunătate/ mai vie decât cea mai/ abjectă oroare” (p.45), către o credință… îmbunătățită: „nu vom muri niciodată,/ vom trece ca road runner/ prin tunelul pictat pe o stâncă/ de coiotul naiv”, o credință a sentimentului că am fi putut face mai mult, că s-ar fi putut face mai mult…

Maritain, în ultimul text din antologia menționată, fragment intitulat „Condiția umană”, preluat din „Situația poeziei” (1938), scrie:

„Arta, poezia, metafizica, rugăciunea și contemplația, întreaga lume este rănită, atinsă perfid în ceea ce are mai bun, și aceasta este însăși condiția umană. Omul le unește cu forța, plângând astfel cu toate lacrimile sale, murind astfel în fiecare zi, și câștigă astfel pacea lor și pacea sa.”

Poetul-erou este atent la această „rănire” (în care pandemia este un caz particular: „oceanul ne bate ușor/ în fereastră îmi spui că numai avem pâine și/ brânză e carantină baby e pandemie fuck the/ cheese & fuck the bread I have beer in my head/ ești atât de cool când porți mască” ș.a.m.d.), unește și el, și cu forța, și cu de-plângerea, îngrijește și răni personale („Toată lumea îmi spune/ că erai un tip plin de viață,/ de unde rezultă că problema-i/ la mine, că n-am fost în stare/ să te iubesc, numai că nu e așa,/ dar ce sens mai are să spun, să explic?!/ Duminică vin, o să smulg buruiana din tine,/ să te smulg și pe tine de-acolo nu pot,/ rămâne să ne războim astfel,/ tu de acolo, eu de-aici,/ încă de-aici, tată,/ încă de aici.”, p.16), este gata de noi pacturi, de re-cucerit spații, pace și război, de întors către planeta-mamă: „Ține bine!/ zicea mama/ și-și înfigea/ pumnii în cocă,/ mă sălta apoi/ cu tot cu lighean/ până în dreptul/ ochilor ei albaștri/ și mă simțeam/ ca Neil Armstrong/ privind spre Pământ.” (p.14)

Bref, este gata să scrie (în continuare) despre locurile în care va fi foarte aproape să ajungă… Cum scria Doru Căstăian despre o altă carte de poezie a lui Ciprian, „Poezia lui C.M. este în fond despre posibilitatea de a fi fericit, într-o lume pur şi simplu atât de pestriţă şi de hibridă încât să-i cuprindă pe Kenzaburö Ōe, Hrabal, Bercea Mondial şi pe fotbalistul Bryan Ruiz. O lume în care şansele de a fi fericit sunt cam cât şansele Costa Ricăi de a învinge Italia la Campionatul Mondial.”

În ultimă instanță, dacă nu ar fi și o carte de iubire („te-ai oprit o clipă în fața mea,/ de parcă m-ai fi privit.// am simțit o dislocare,/ ceva ca o alunecare de teren.”, p.48 – și la pagina 49 este Privirea), „restul” ar putea fi prezentat scurt prin versul de final al paginii 43:

„iadul poate fi uneori foarte aproape de cer”

Dar, desigur, nu ar fi de ajuns…

„Măceșaru are ceva de spus,

dar nu spune nimic, Măceșaru

consumă oxigen cu moderație,

Măceșaru se adaptează, știe

că lumea va fi a celor care

s-au mulțumit cu puțin.

Măceșaru se scufundă în

viață și rezistă îndelung,

Măceșaru iese din când în

la suprafață, deschide

larg gura, foarte larg, dar nu

spune nimic, Măceșaru știe

ceva și asta e tot ce contează.”