Lumi ascunse

De-a lungul vieții sale, omul întreprinde tot felul de călătorii și traversează, în acest sens, experiențe diverse. Călătoria, de orice tip ar fi aceasta, implică o ieșire din zona de confort și asumarea unui proces de cunoaștere menit să ajute la dezvoltare, la îmbogățirea propriului orizont. Pleci întotdeauna spre ceea ce nu cunoști încă, iei în posesie, treptat, cu bucurie/satisfacție, lumea care ți se deschide în față. Călătorind, timpul și spațiul se măsoară de fiecare dată altfel. Ieșim din rutina vieții zilnice, cu regulile ei inerente, iar timpul face o buclă și ne duce spre un spațiu decupat altfel decât îl știam. Știm, de altfel, extrem de puține lucruri despre lumea în care trăim, în ciuda atâtor descoperiri geografice și științifice, inclusiv a mijloacelor care ne stau acum la dispoziție; știm puține mai cu seamă despre „lumea de sub noi”, fie că vorbim despre peșteri, orașe subpământene, universuri subacvatice sau despre ținuturile arctice etc.

Robert Macfarlane este autorul unei cărți extraordinare, Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul pământului, apărută anul acesta la Editura Polirom, în traducerea Danielei Rogobete. În cele 460 de pagini (care includ un index și note consistente), suntem invitați să călătorim pe îndelete în ceea ce se numește „timpul profund” al existenței noastre planetare, de la începuturile ei și până dincolo de prezent, de viitorul imediat (din preistorie, altfel spus, și până în era post umană). Spiritul iscoditor și speculativ, precum și fascinația necunoscutului, inclusiv o bogată cultură din varii domenii de cunoaștere fac din Robert Macfarlane un ghid extraordinar, care informează și provoacă deopotrivă. Relatarea experiențelor sale de călătorie respectă atât regula adevărului, a verosimilului, cât și normele/atuurile unui scriitor cu real talent prozastic. Departe de a relata sec, obiectiv, Macfarlane are priceperea de a pune în scenă, de a crea sau de a reconstitui atmosfera potrivită, arta dialogului și plăcerea expunerii în detaliu.

Călătoriile sale pleacă de la ideea potrivit căreia timpul și spațiul se măsoară diferit:

„Spațiul se comportă ciudat, la fel și timpul. Aici, în lumea de sub noi, timpul se scurge altfel. Se dilată, se contractă, supură, dă năvală, încetinește”. (pag. 12)

Această lume „din adâncuri” poate ispiti, poate desăvârși, poate ucide. Pentru a lăsa o urmă a existenței lor într-o casă pe care o vor părăsi, un tată și băiatul său imaginează o capsulă a timpului într-un borcan pe care îl umplu cu diverse obiecte și mesaje, apoi îl îngroapă sub podelele casei. Fiecare obiect are semnificația lui, dar oare o vor putea descifra ceilalți peste timp?! Cât din ceea ce reprezentăm se va păstra întocmai în subteran? Poate că:

„Dintotdeauna am depozitat în adâncuri ceea ce inspiră frică, ceva de care vrem să scăpăm, dar și ceea ce iubim și vrem să salvăm”. (pag.16)

Întrebarea care îl macină pe autorul acestei cărți, în urma călătoriilor sale, este următoarea, de fapt: vom putea lăsa noi moștenire ceva semnificativ celor care vin după noi?! Noi, cei care asistăm și contribuim deja la distrugerea planetei, vom însemna pentru urmașii noștri și altceva decât inconștienții care le-au livrat o planetă bolnavă, suferindă?!

Dincolo de această întrebare, care planează cumva pe tot parcursul călătoriilor descrise în carte, intuiești bucuria de a descoperi, de a explora, alături de oamenii potriviți, lumile acestea care își dezvăluie greu misterul. Pe autor îl însoțesc, de asemenea, două obiecte cu valoare și funcție diferită: „o casetă turnată în două straturi de bronz” și „o bufniță cioplită dintr-o bucată de os de balenă”. Prima conține o scrisoare toxică (ideile, fricile și gândurile unui om, întunecate, vehemente) și trebuie îngropată cât mai adânc („în cel mai ascuns loc din subteran”), în timp ce a doua e un talisman magic. Bufnița vede în întuneric. E însoțitorul potrivit unor astfel de aventuri…

Prima călătorie, în Marea Britanie, la Mendip, dezvăluie tumulii din cimitirul Priddy Nine Barows, opt dintre ei fiind excavați de către reverendul Skinner, care ulterior se va împușca în cap, la douăzeci și patru de ani de la excavare. În fiecare tumul e un trup incinerat. Aceste morminte au stârnit atât interesul arheologilor, cât și pe cel al jefuitorilor. Căci siturile funerare ascund bogățiile care ilustrează rangul celui îngropat acolo.

O altă călătorie se centrează pe căutarea „materiei întunecate”, experiență deopotrivă științifică și religioasă. Coborârea într-un puț-laborator, în căutarea filonului de potasă, bifurcarea galeriilor din mină, straturile de halit din New Mexico (de sub deșert) devin „parteneri bizari” într-o lume subterană în care și-au găsit sfârșitul mai mulți cercetători de-a lungul timpului. Să rămâi acolo pentru totdeauna e, se pare, o tainică ispită:

„Pentru o clipă simt dorința să pășesc într-o galerie laterală, să mă întind și să las halitul să mă acopere lent, vreme de cinci ani sau de zece mii de ani -, ca să aștept sfârșitul Andropocenului în coconul acesta translucid”. (pag. 79)

Dar poate cea mai fascinantă experiență, cel puțin pentru mine, este cea descrisă în capitolul intitulat „Subarboret (Pădurea Epping, Londra)”; admirăm, de regulă, coronamentul copacilor dintr-o pădure, foșnetul lor, florile și fructele, păsările care îi colonizează, dar nu ne imaginăm niciodată „rețeaua de internet a pădurii”, rețelele fungice subterane, felul în care comunică între ei copacii. Știați oare că există ciuperci benefice în acest sens? Cercetătoarea Suzanne Simard a observat, la începutul anului 1990, că

„în subsolul pădurii există într-adevăr ceea ce ea numea o rețea socială subterană, o comunitate aglomerată de specii de ciuperci micorizale care lega puieții între ei”. (pag. 91)

Arborii își pot trimite astfel semnale unii altora. Fiecare e conectat fungic la un număr de patruzeci și șapte de copaci. Unii dintre copacii vârstnici îi „hrănesc” pe cei tineri, recunoscându-i drept „rude”. Meditând la toate cele aflate, autorul acestei cărți își imaginează, înainte să adoarmă,

„drumul de la frunză la creangă, de la creangă la trunchi, de la trunchi la rădăcină și de acolo mai jos de-a lungul hifelor care împânzesc pământul de sub noi”. (pag. 115)

În partea a doua, descoperim cu nedisimulată uimire „orașele invizibile” (subterane): catacombele Parisului, cu nume exotice, în care au fost îngropați morții din alte secole, dar s-au dat și petreceri, s-au petrecut evadări spectaculoase etc. Într-un oraș invizibil, timpul are altă conotație. E ca o ieșire din timpul fizic, măsurat deasupra.

Ținuturile carstice, „râurile fără stele”, poveștile care s-au țesut de-a lungul secolelor, oamenii care s-au retras să trăiască în pustietăți, „departe de lumea dezlănțuită”, cercetătorii care eu pierit în adâncuri, unindu-se cu idealurile lor înalte, toate acestea sunt tot atâtea călătorii/experiențe/aventuri pe care, generoasă, le propune cartea lui Robert Macfarlane.

Ai senzația reconfortantă că parcurgi un roman. Cobori în peșteri, sub ape, în galerii de mină, cunoști epoci și oameni care au călătorit și au visat înaintea ta. Descoperi că lumea exterioară trăiește din rădăcinile celei subterane, atât de puțin cunoscute încă. De ce ne-am teme de întuneric?! Ne temem, de fapt, de ceea ce nu cunoaștem încă sau de ceea ce nu cunoaștem suficient. Așadar:

„În cazul cel mai bun, conștiința timpului profund ne-ar putea ajuta să ne vedem pe noi înșine ca parte a unei urzeli de înzestrări, moșteniri și succesiuni ereditare care se întind în trecut pe durata a milioane de ani și vor continua alte milioane de ani în viitor, făcându-ne să luăm seama la ceea ce lăsăm moștenire epocilor și celor care vor veni după noi”.

Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul pământului de Robert Macfarlane