Din Acordeonul lui Aldulescu se născu/ renăscu o lume…

(Debutul lui Aldulescu, roman de Sărbătoare)

Moto:

„Nu te familiarizezi cu urâtul. Aparține vieții. Unei vieți urâte, totuși viață.”

H. Le Tellier

Desigur, nu se poate spune, în final, că romanul „familiei Dei” (desigur, te poți gândi și la… Agnus Dei! După cum veți citi și mai jos, aproape de o altă sărbătoare pascală!) este o epopee a Urâtului, despre această categorie estetică ș.a.m.d. Scriitorul a făcut tot ceea ce era posibil să arate că poate exista Frumos (în sensibilele forme ale Bucuriilor) și în niște vieți condamnate unei anumite banalități (a Epocii de Aur, veșnică și ea!), că se pot extrage (literar) frumuseți (veselii), perle, dacă vreți, din cele mai înnămolite scoici…

Scris în ultimii ani ai regimului comunist, publicat în 1993 (întâmpinat cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România), a fost atunci un roman de sărbătorit, „de Sărbătoare”, și mai este și astăzi, Sărbătoare de roman, „o verigă lipsă” pentru toți cei care vor dori să înțeleagă evoluția romanului românesc de astăzi…

În pofida cursivității și firescului relatării vieții de cartier-mahala (o gală de box și un personaj te pot duce cu gândul și la neorealismul italian din, de pildă, „Rocco și frații săi”; un personaj secundar și care apare târziu, Gelsomina, te duce și la Fellini; dar nu numai acel personaj, ci și multe dintre scene; de altfel, multe personaje sunt antologice, atât principale, precum Tatăl, Gheorghe cizmarul, – oare să fie o aluzie la faptul că întreaga „familie românească” era condusă de un Cizmar?, bunica Mamaivana, mama Ciociona, sau secundare precum Mantiliza, prostituata și informatoarea, părintele Ioan, șofer al unei mănăstiri, vorba vine, pus pe harță, întreaga familie Biolan, lucrători șmecheri de prin depou), se poate comenta și jocul de idei literar-filosofice (deși nu se cade deloc în păcatul filosofării de dragul filosofării), ca artă poetică (a romanului) sugerată, Radu Aldulescu fiind un urmaș demn (nu epigon) al unui Marin Preda (trecut prin ceva școală americană), având ceva și din dezinvoltura lui Houellebecq (au debutat cam în același timp), dar, evident, personajele (românului) fiind „alese” din alte medii (sau invers, francezul preferând, normal, alte subiecte, cu alt fel de eroi), poate stând sub semnul unei astfel de meditații:

„Când te naști amărăștean, așa îți cauți dreptatea toată viața, te târguiești și te cârpești tot prin zoaie de venin până mori.” (p.343) Prin construcția frazelor, dacă tot ne-am apropiat de spiritul galic, este un célinean, dacă nu ne putem gândi la lumea lui Proust!

Glumind cât se poate de serios, se poate face o paralelă între arta romanului și arta… „realizării” cozonacului:

„- Vezi tu, cozonacul e singura prăjitură unde și cea mai pricepută gospodină trebuie să pună totul măsurat la gram. Aici nu merge din ochi, fiindcă el este pretențios și sensibil. Un fir de aer rece, un vârf de cuțit de făină în plus, o linguriță de zahăr sau o picătură de ulei îl pot face numai decât să se răzgândească. Doar mâna unui artist face mai mult decât orice cântar, și ea era toată numai ochi peste mâinile lui îngropându-se în făina aceea de biscuiți, de culoarea și consistența rumegușului, peste privirea lui mijită spre tavan, frământând, frământând, scăldat tot în sudori, ca tras prin sticlă topită, și era frumos, Dumnezeule, atât de frumos, în veci nu s-ar fi săturat de el.” (p.307)

Evident, ingredientul minune trebuie să fie… dragostea, și avem și povești de dragoste, cu toată măreția lor, dar și, câteodată, decăderile lor…

Revenind la jocul de idei, îndepărtându-ne (cât se poate) de jocul de sentimente (și de patimi – „acordeon istovit de măruntele noastre patimi”, p.346, „fiecare bucurie tăinuind un blestem, cu fiecare plăcere tăinuind dezgustul de ea”, p.385), deși, atenți la câte un interviu, înțelegi că „romanul” este și rațiune, dar și patimă, asceză, singurătate, în continuu, etern Război al Pâinii (p.434), al muncilor pentru supraviețuire, Radu Aldulescu propunând (poate tușând atât o greață sartreană, dar și un joc cioranian) un Paște literar, sărbătoare neo-pascală, dar sceptică, o dez-dogmatizare (și a Omului Nou), dez-idealizare a Omului, dacă nu și o dezideologizare (apropo de vremurile în care este scris), tortul, unul dintre torturi (unul dintre frați, Gelu, este maestru bucătar precoce, un fel de chef, ajunge să lucreze și la Athénée Palace!), prin care se celebrează Viața, așa cum este ea câteodată, fiind făcut într-o oală de noapte!!!

Din perspectiva eroinei Vali (povestea de dragoste dintre ea și Marian, celălalt frate, este probabil, cea mai frumoasă a cărții, din mai multe puncte de vedere, Marian fiind și el pasionat de gătit, dar lucrând la un depou de locomotive), iată scena cu tortul:

„N-avea cum să uite seara aia când a nimerit prima dată în familia lor și cizmarul tocmai împlinise cincizeci și cinci de ani. Gelu a adus atunci un pachet mare, legat cu panglici roșii și albastre, o cutie de televizor poate, în care era o oală de noapte de porțelan cât un ciubăr din acelea pentru ficuși. Era acolo chiar ce-ar fi trebuit să găsești într-o oală de noapte, uriaș și modelat foarte fidel din ciocolată și plin, ca un arici, de cincizeci și cinci de lumânări. Marian spusese că mare păcat ar fi pentru o asemenea operă de artă să piară atât de repede în burțile unei adunături de mitocani…” (p.297)

Radu Aldulescu, fără iluzii, prezintă omul nou-vechi, același dintotdeauna, gata să jertfească „mielul neprihănit”:

„Anul următor, într-o dimineață de aprilie, (nota BH: este vorba tot despre Vali și Marian) l-a simțit ca prin vis cum se îmbracă și pleacă pierzându-se-n zorii tulburi, cu gust de funingine. S-a întorsspre seară și a adormit imediat, ostenit după o călătorie lungă. Dumnezeule, adusese un miel alb! Dumnezeule mare, atât de alb, încât ai fi zis că l-a spălat undeva pe drum; n-ai fi putut crede că s-a născut într-o stână, tăvălit prin paie și balegă. L-a legat de un pom în grădina din fața blocului, și atunci a fost când ea l-a văzut dintr-odată străin și tăcut, și mult așteptat, venit de dincolo de vremelnicie și zădărnicie.

Ar fi vrut să-l dezlege și-i era frică să nu fugă, dar când s-a trezit el, după miezul nopții, l-a băgat în casă: nu fuge ăsta. Nu mușcă, nu dă cu copita, e din cale-afară de bleg. E bun la cuptor ori învârtit la frigare – tâlhărit, cum zicea un tâlhar. Da‘ și drob e bun, și umplut cu ciuperci, și tocană, și borș, și sparanghel… Ah, nu! Ce te uiți așa la mine? L-am adus să-l cresc, să-l antrenez pentru călărie. A doua zi ea l-a asistat în grădină, îl luă între picioare și-i săltă bărbia, mângâindu-i blana de pe gât, și-ntr-un gest al osândei și deopotrivă al mântuirii, l-a văzut cum îi deschide beregata cu briceagul, nu fără o anume duioșie, așa cum făcea cu puii și găinile când le lua sub braț și le mângăia pe cap, rupându-le instantaneu gâtul între unghiile degetului mare și arătător. Pe urmă l-a agățat cu capul în jos de o cracă, l-a jupuit cu briceagul, îi arătă pielea în lumină:

-N-are nici o ciupitură, după cum bine vezi. În felul ăsta pot jupui și-un elefant. Unii umflă mieii. Fiindcă așa cum fac eu, îți trebuie o mână de artist.

-Da, ești un artist.

-Și-ai putea dovedi cumva că nu sunt?” (pp.298-299)

Artele vieții nu sunt, desigur, cele 10 cunoscute sau acceptate. Sau, mai exact, ele sunt nenumărate, întrepătrunzându-se, mistic sau nu, existând arte ale disprețului, ale chinuitului:

„Oamenii d-aia-s oameni, surioară, să se disprețuiască și să se chinuie unii pe alții. ” (p.218)

O astfel de viață ar fi, nu-i așa, infernală, de n-ar fi momentele de uitare, dar mai ales de neuitare a clipelor fericite:

„Căci multe se uită. Căci tot ce a fost ni se arată azi cu desăvârșire schimbat și, deopotrivă, la fel. Într-o perpetuă și neistovită amintire a amintirii aceleași alte zile mai bune, și n-ai decât să aștepți și să ți se pară că ești așteptat. Copiii devin părinți și părinții au parte de nepoți ținând în loc iluzia că asta-i până la urmă cea mai minunată dintre minuni – cât încă putem privi înapoi. Poate că nimic nu-i pierdut, cât încă putem privi înapoi.” (pp.443-444)

Pomelnicul urmașilor familiei Dei este și el semnificativ în privința lumii „abordate”:

„Primul nepot a fost Enrico, fiul lui Gelu și al Danei, după care a venit Robert, fiul lui Marian și al lui Vali, și pe urmă Giuliano, cel de-al doilea dintre fiii Danei, care n-au apucat să trăiască nici un an, și abia pe urmă a venit Gelsomina. La trei luni după Gelsomina, au venit gemenele lui Marian, Barbara și Madona.

Venise sau revenise moda unor astfel de nume. Botezul slugilor sfințite-n veac, Ion, Gheorghe, Petre, Măria, Ana, Florica, Vasile, Niculae și ceilalți, îl păstrau părinții care aveau ceva aspirații către stabilitate și tăria de a rămâne reci la snobismul și ignoranța ce perpetuau desigur un prost gust dus până-n pânzele albe. Nume străine, numele altora, poate fiindcă pentru copiii tăi măcar atâta prost gust ai năzuit, și o lume de alt gust și de altă culoare decât universul tău închircit în servici’-casă-cozi-înghesuială și omor pe tramvai și metrou, și-n afară de asta, schimb invers acasă-schimb invers la serviciu, căci te omoară gândul de a-ți ști copiii închiși în casă sau pe străzi câte o jumătate de zi cu cheia la gât.” (p.435)

Radu Aldulescu este quasi-dantesc în această călătorie prin limburile (dacă nu chiar Infernul) Bucureștiului și României balcanice, de multe ori lăutărești, are aici un Acordeon miraculos (ca o mașină de scris), iar cine are prejudecăți în privința acordeonului ca instrument muzical, să asculte, de pildă, Kimmo Pohjonen, cu al său „Uniko”… Ne provoacă să fim martori la scene demne de Goya sau de Brueghel, în funcție de numărul actorilor și figuranților (înmormântări, nunți ș.a.)… Mulți dintre protagoniști pot avea, precum Marian, în timpul de final al relației cu Virginia (care este povestea de dragoste în prima parte sau doar „o aiureală” întrupată din viciu și plictiseală”, p.190), „un soi de rutină (n.n. care) îl mai ținea în viață, ceva ca o inimă rezistentă, rodată de obișnuință de a trăi și de a aștepta, totul petrecându-se fără inima lui adevărată, împietrită și tăcută în învelișul ei cald, ce tocmai înghețase, împietrită și tăcută în învelișul ei umed, ce tocmai se stafidise.” (pp.180-181)

Dar vorba aceea, belelele curg, viața trebuie să meargă înainte… Finalul cărții tocmai la belele se referă, aluzia fiind acolo la una dintre cele mai spectaculoase din carte („Belelele astea. Dac-ai sta să le scormonești pe toate, nu știu unde-ai ajunge.”. p.447), „demnă” de un film precum „Natural born killers”, într-un „principat al veseliei și nevoii golașe”, unde acordeoanele cântă, cântă, aricii se iubesc și ei („se împerechează într-un fel foarte asemănător cu omul”, p.277), beleaua aceea fiind un viol asupra unei soții sexy de colonel de M.A.I., luată cu japca de față cu soțul, acesta basculat la propriu dintr-un camion, astfel de scene/ fragmente cinematografice, spectaculoase mai găsindu-se, precum o decapitare „între” doi camionagii, o pruncucidere urmată de canibalism, o bătaie în tramvai, câteva amintiri de la bordelul „Crucea de Piatră”, facere de curățenie în pielea goală, furatul din rația de mâncare a animalelor de la circ, chefuri cu călugări, prilejuite de faptul că Patria, mama Valentinei, o basarabeancă care a încercat s-o scoată pe Vali din cercul vicios al unei vieți banale, de mahala (de altfel, este singurul personaj care lucrează într-un minister, parcă; mai este „celebru” vicecampionul olimpic la box, prieten al fraților) ajunge să lucreze la bucătăria unei mănăstiri…

Umorului lui Aldulescu, amar deseori, îi aducem un ultim omagiu, cu exordiul la paranghelia cu călugări:

„În duminica următoare au fost invitații câtorva dintre ei la Snagov. marian și Vali, părintle Constandin și frate-său, părintele Vichentie, au mers cu Lada vișinie a părintelui Ioan, un tânăr obez și de o statură enormă, cu aerul dezabuzat și lânced al ultimului vlăstar dintr-o familie monahală din Ardeal, ramificată adânc prin câteva generații de preoți, episcopi și patriarhi, căruia părinții i-au făcut în parte hatârul trimițându-l aici, la câțiva kilometri totuși de capitală, după ce s-a dovedit inapt și plin de rea-voință atât pentru studii teologice, cât și pentru orice instituție de învățământ superior, pentru că aici n-ar mai avea nici un motiv să nu învețe slujbele cât de cât și să iasă preot, mai ales pe taica trebuie să am grijă să nu-l supăr; ar fi în stare să mă dezmoștenească de minunea asta de mașină, de suma lunară și de avantajul atâtor relații… În urma Ladei părintelui Ioan se răsfira un pluton de vreo șase părinți pe semicursiere, cu sutanele fluturând pe sub pieptarele de oaie, o bandă de îngeri ai morții…” (p.366)

Punând ochii pe iubita lui Marian, părintele intră în conflict cu acesta, după ce i se reproșează… atitudinea:

„-Papagale (asta a fost cea dintâi comparație ce i-a inspirat-o părintelui înfățișarea lui Marian), cred că doar una singură am să-ți mânjesc, de-ai să vomiți cărăbuși o săptămână. După cum te văd, nici n-a avea nevoie de mai multe.

-A mai zis astă-vară unu’ așa, părinte, și-acuma crește iarba pă el de-un metru.

-Păcat de tine, papagale, că te văd tinerel…”

Dialogul continuă, mustind și de rachiu alb, parcă este ceva și din Kusturica, inevitabil, nu numai din Fellini, dar, desigur, și din „fratele” său din cinematografie, Lucian Pintilie, cel din „Reconstituirea” ( de care ne aduce aminte și coperta ediției de la „Litera”), de ce nu și cel din „De ce trag clopotele, Mitică?”, dar, clar, cel din „Terminus Paradis”, inspirat de romanul „Amantul Colivăresei”… Semnat, pentru necunoscători, tot de Aldulescu.

Bref, cum ar spune prefațatorul Călin Teutișan, „Sonata pentru acordeon” „se adresează cititorului complice, care acceptă poziția mai puțin confortabilă de confesor și de partener de dialog pentru a absorbi mărturisirile dinăuntrul lumii ficționale, oricât de brutale, deruta și abulia ei generalizată, fragmentarismul și vulnerabilitatea ei. Cartea solicită o relație particulară cu cititorul, de o natură intimă aproape. Iar lui, cititorului, lumea ficțională îi promite implicit că-i va «conține», la rândul ei, vulnerabilitățile.”

În ultimă instanță, numai să mai fie cititori interesați de eterna groapă, eterna mahala a sufletului omenesc…

Sonata pentru acordeon de Radu Albulescu