Reprezentant de seamă al barocului, Diego Velázquez ajunge să influențeze reprezentanții unui alt mare curent artistic, mă refer la impresioniști. Simbioza aceasta dintre două stiluri total diferite nu e este inedită și nici măcar rar întâlnită, gândiți-vă numai câți pictori și-au schimbat stilul propriu de-a lungul anilor. Dar la Velázquez acesta sincretism s-a transformat într-o adevărată carte de vizită care i-a asigurat gloria eternă. Așa se face că în 2019, când Muzeul Prado celebra 200 de ani de la prima deschidere a ușilor pentru marele public, Las Meninas a devenit centrul unui șir întreg de evenimente, unul dintre ele fiind conferința susținută în Noaptea Muzeelor, la Palatul Suțu (tema conferinței susținută de Roxana Coman a fost dată de celebritatea tabloului). Tot în 2019 vedeam la Cluj, la Teatrul Maghiar de Star, premiera spectacolului cu același nume ca al celebrului tablou, spectacol în regia lui Andrei Măjeri, după un text scris de Ernesto Anaya. Piesa a câștigat Premiul Național de Dramaturgie Óscar Liera în 2006, iar spectacolul lui Măjeri a fost selectat în FNT (Festivalul Național de Teatru organizat de UNITER). Ce mi-a plăcut foarte mult la spectacol a fost menținerea atenției asupra tabloului care a inspirat textul prin intermediul costumelor, care devin parte din recrearea atmosferei din Las Meninas. Lucian Broscățean a recompus tabloul, de fapt l-a descompus centimetru cu centimetru și i-a dat fiecărui fragment în parte o interpretare în cheie modernă, paradoxul fiind că spectatorului nu-i iese nicicum din cap referința, adică tabloul original. E aici mai mult decât un omagiu, mai degrabă putem vorbi de o (re)întoarcere în trecut, o conectare a prezentului la trecut, atât de necesară și de utilă generațiilor în viață.
Iată că în anul de grație 2021, tot Velázquez ne este temă de discuție, de această dată Ioan Iacob este cel care stârnește iureșul de reflecții de ordin artistic. Pictorul născut la Biertan (județul Sibiu), locuitor al orașului Düsseldorf din 1975, face un adevărat racursi în istoria artei plastice, dar mai cu seamă a operei marelui pictor spaniol. Fiind portretist oficial al curții regale spaniole în timpul lui Filip al IV-lea, Velázquez a dat o mare atenție arborelui genealogic regal, având grijă ca la nivel de discurs plastic fiecare membru al familiei să ocupe locul cuvenit, conform rangului princiar. Infantele câștigă definitiv atenția lui Ioan Iacob, iar asta se vede din felul cum a recreat fiecare portret de infantă – mai toate nu au chipuri, iar excepția (dacă țin bine minte, într-un singur tablou capul de copil se vede în întregime și are tot ce-i trebuie, adică ochi, nas și gură), iar accentul cade pe costum. De ce? Pentru în epocă costumul era cartea de vizită a celui care-l poartă, spune totul despre clasa socială căreia îi aparține, despre vârstă (copiii vor avea mai tot timpul gulerele de un anumit fel, dau un exemplu ad-hoc), familia din care face parte (sigiliile și alte însemne oficiale se regăsesc și la nivel de costum), aduce în prim-plan o suită de calități (fizice, dar mai cu seamă de ordin moral) etc. Barocul costumelor poate deruta privitorul de astăzi, așa că Ioan Iacob a gândit foarte bine fiecare compoziție în parte: a reinterpretat din doar câteva detalii fiecare portret în parte, dându-i astfel privitorului prilejul de a accesa marea istorie (universală, în particular cea a artei plastice). Impozant este Infanta 13, unde doar șiragul de perle care străbate de-a lungul întreaga compoziție este lăsat să vorbească despre infantă; mesajul este completat de mâinile așezate într-o anumită poziție și de vertugadinul care susține materialul fin (dar care cade greu) al costumului. De aceea, nu putem vorbi de reproduceri (nici măcar infidele), ci de o reintrepretare a universului artistic propriu lui Velázquez, o aducere în prezent, dar nu o actualizare, cu scopul unei mai bune înțelegeri. Iar înțelegerea în artă ține adesea și de contextul istoric. Infanta 1, tabloul în care copilul pare întinde mâna spre mama sa, cuprinde de facto în ramă mai multă istorie decât orice alt tablou din galerie: mâna copilului (care în realitate n-a trăit foarte mult) ca să poată să o atingă pe mamă trebuie să treacă printr-un soi de paravan. Tabloul este secționat pe verticală în două mari registre, care, iată, țin de două generații diferite ale aceleiași familii, straturi ale unei istorii regale deloc de ignorat, căci a influențat marea istorie. Un tablou din care lipsesc fețele, cu atât mai cutremurător este mesajul, căci nu-ți poți desprinde privirea de pe mâna copilului, nu poți ignora batista de un alb consistent, păstos, care transcende timpul și spațiul.
Raluca Băloiu – curatoarea expoziției
Este momentul să spun că avem de-a face cu un stil compozițional unic, amestec de culoare și straturi succesive dublate de jocul cu dimensiunile mari ale fiecărui tablou în parte. Fiecare compoziție în parte cere apropiere, așezarea în imediata proximitate; te poți lipi de ramă și să-ți lași privirea să se desfete cu fiecare rid al vopselei pe pânză. Dar aceste apropieri cer automat distanțări, iar aici e meritul curatoarei, Raluca Băloiu, pentru că a dat voie privitorului să se desfete în adevăratul sens al cuvântului privind fiecare tablou în parte. Sălile generoase ale Galeriilor Carol ajută enorm în crearea unei adevărate atmosfere de studiu, nu pleci ușor din expoziție, te trezești că faci cel puțin două tururi complete și abia apoi simți nevoia unui răgaz asupra unuia sau altuia dintre tablouri. Cred că și lui Velázquez i-ar fi plăcut expoziția și jocul cu infantele atât de dragi (și) lui. De asemenea, este momentul să spunem că și la nivel conceptual, expoziția îmbină stiluri diverse; de la barocul din Las Meninas ajungem printr-un foarte subtil joc de scenă într-un prezent aproape incomod. Astăzi copii studiază mai mult ca oricând animalele, cu o curiozitate crescândă, tocmai pentru că urbanul a cucerit fatalmente (în numele unei civilizații mai mult decât distructive) aproape orice colț de lume; micul tablou cu hiena este, din acest punct de vedere, un îndemn la reflecție. Pe de altă parte, cărțile mari, supradimensionate, care aduc aminte de vechile tomuri și incunabile, ne readuc aminte că fără studiu nu se poate, dar și că a pătrunde un mister al istoriei ține tot de studiu, de cufundare în marile cărți ale istoriei. Un omagiu discret al lui Ioan Iacob adus celor care i-au fost maeștri, dar și o reinterpretare a ideii de călătorie. Așa facem legătură cu tablourile cu valize, mari, colorate și foarte încărcate. Excursiile de studiu sunt esențiale pentru artiști, iar Ioan Iacob a călătorit mult prin lume; pe de altă parte, valizele acelea te trimit într-un soi de timp suspendat, acolo unde devin posibile buclele și reîntoarcerile, grația însoțind permanent căutarea privitorului.
Ioan Iacob
Galeriile Carol se află într-un vechi imobil de pe Bulevardul Carol din București. Ca să ajungi la etajul cu galeria trebuie să străbați un gang, care se înfundă într-o curte interioară de toată frumusețea. Ușa de la intrarea în imobil se deschide greu, e mare și aproape că te copleșește cu greutatea ei. Face casă bună cu scara în formă elicoidală și cu liftul vechi care nu mai funcționează. Ți-aduci aminte de toate aceste detalii când vezi ici și colo mici cuburi de lemn cu aspect de case, vopsite în culori vii, contrastante. Ele vin să așeze culoarea mai bine, să o fixeze în rama expoziției ca întreg, să-i dea valoare și sens. E un excelent colorist Ioan Iacob, deși nu-ți devine acest lucru evident decât când natura statică cu vasul plin de fructe care pare că iese dintr-o mare de negru. Un negru profund, hipnotic, cu o multitudine de tonuri, care ți se relevă în timp, căci nu pleci așa repede de lângă tablou. Parte din acest negru îl regăsim în cărbunele supradimensionat, ținut de două mâini foarte expresive. Deasupra acestuia tablou găsim un autoportret foarte stilizat, un joc subtil de cețuri și aburi, deloc îngreunat de tușe. Dipticul format din autoportret și cărbune – unul din instrumentele de lucru esențiale pentru artist – este așezat pe un perete plasat între două uși, cu alte cuvinte într-un loc de trecere. O invitație la reflecție cu privire la condiția artistului, ca părinte al operelor pe care le admirăm, dar și la cât de subapreciate sunt de multe ori unele tablouri.
VADEMECUM este rodul unei excelente comunicări și înțelegeri dintre Ioan Iacob și Raluca Băloiu, așa se explică de ce privitorul nu se grăbește să tragă cortina. Infantele lui Ioan Iacob merită să fie admirate de cât mai mulți iubitori de frumos, ceea ce sper să se și întâmple.
***
Pentru familiarizarea cu expoziția lui Ioan Iacob, și pentru mai multe detalii despre aceasta, Galeriile Carol pun la dispoziția publicului o platformă VR și un site internațional unde poate fi vizionată expoziția VADEMECUM: https://my.matterport.com/show/?m=viw4p2UrG1q, https://www.artsy.net/show/galeriile-carol-vademecum/info
Expoziția VADEMECUM este deschisă publicului din 27 aprilie până în 31 mai 2021, în fiecare zi, de luni până vineri, în intervalul 12.00 – 20.00. Programări telefonice se pot face la numărul de telefon: 0741962678.
