Amorţire, secvenţe cinematografice

Motto1: „Toată lumea vinde ceva. Eu am ajuns la vârsta la care nu mă mai interesează decât cei care au ceva de dăruit.” Florin Lăzărescu, Amorţire

Motto2: „Fotografii – le văd peste tot, ca fiecare dintre noi, în ziua de azi; ele vin spre mine din lume, fără ca eu să cer acest lucru; ele nu sunt decât imagini, modul lor de apariţie este grămada.” Roland Barthes, Camera luminoasă

Amorţire, romanul lui Florin Lăzărescu, este o carte despre fotografie, ai zice, o carte despre „oamenii văzuţi aşa ca-ntr-un film mut”. Dar este şi despre literatură, memorie şi slăbiciuni omeneşti, spectacolul străzii, mai puternic decât orice închipuire, râsul şi plânsul ciudaţilor şi al inocenţilor (suprapunere parţială de sens, uneori chiar sunt tipologii distincte), fantasme şi boli, fericire şi amânarea ei sine die.

În zori, din staţie, primul tramvai îşi deschide uşile pentru doi călători care urcă, ocupându-şi locurile, ca într-o biserică – o bătrână de la ţară care merge să vândă ceva la piaţă şi Evghenie, un bărbat de 40 de ani. Vatmanul ascultă muzică liturgică, iar Evghenie are senzaţia că trăieşte o scenă suprarealistă, ca în filmele lui Kusturica – tramvaiul ar putea în orice moment să se desprindă de pe şine şi să pornească în sus, spre cer.

În altă secvenţă, Evghenie merge la policlinică pentru analize. Aşteptând pe un coridor, Evghenie fotografiază ce nimereşte. Fotografiază şi corpul, întins pe o masă, al unui bătrân care pare abandonat pe hol, după ce şi-a dat sufletul chiar acolo. Evghenie vrea să meargă la camera de gardă şi să reclame lipsa de omenie, dar se simte tras cu putere de mânecă – „mortul” deschisese ochii şi, prinzând glas, îl întreba ce e fericirea. Medicul, o femeie octogenară, întârzie. O ajută el să urce scările şi să deschidă cabinetul. Când i se cere să se dezbrace (pentru consult), Evgheni îşi dă jos încălţările („ciocatele”).

Pe Valeria, Darie o cucerise spunându-i că are o fotografie cu grupul Beatles venit în concert la Oneşti. Darie însuşi, pasionat de fotografie, are, aşa cum descoperă Evghenie, o serie de fotografii pe spatele cărora apar scrise citate din scripturi, un fel de Biblie în fotografii – foarte aproape mi s-a părut scena de filmul regizorului belgian Jaco van Dormael, Testamentul nou nouţ (2016).

„Bucata de realitate, de adevăr, până la urmă, pe care ţi-o oferă o poveste scrisă e total diferită de cea pe care ţi-o dă o poveste fotografiată. Scrisul alterează povestea. Bine, ea poate deveni chiar şi mai grozavă decât cea care s-a întâmplat în realitate. Mai frumoasă, poate, dar tot o păcăleală rămâne. În schimb, o fotografie nu te minte niciodată, amorţeşte întotdeauna exact, întotdeauna la timpul prezent…” (p. 139)

Forţa acestui prozator vine, de obicei, din felul în care creează, ca într-un film, imagini cu stop-cadru pe un anumit detaliu, decupând în felul acesta subiectul. Ritmul se schimbă, de la un capitol la altul, de la un pasaj la altul. Dacă digresiunile încetinesc relatarea, există şi pasaje în care acţiunea se derulează în mare viteză.

Efectul unei relatări este dat de concentrarea evenimentelor, care ocupă, în timpul povestirii, un spaţiu minimal, câteva rânduri reprezintă o vârstă, o întreagă etapă, cu semnificaţie simbolică. O jumătate de rând lucrurile par comice, apoi capătă tentă ironică, prinse de ochiul unui observator atent, şi, de la un moment dat încolo, chiar dramatice. Viaţa spusă dintr-o răsuflare încape-n două pagini jumătate, excelent exerciţiu de realizare a unui curriculum vitae:

„Era duminică după-amiază şi mi-am amintit de tema nefăcută la mate. Prietena mea din clasa a II-a mi s-a confesat că îl iubeşte pe unul dintr-a IV-a. Am realizat – la al nu ştiu câtelea volum – că poveştile nemuritoare se sfârşesc cam toate la fel. Chit că bine, dar la fel. M-am prins că luni dimineaţa e şi mai grav decât în restul dimineţilor. Mi-a murit un câine. Am pierdut o săgeată la care muncisem vreo câteva zile. Am spart o minge de treijcinci. Am priceput că n-o să pot fi muşchetar, nu din vina mea – eu mă pregătisem intens şi corect -, ci pentru că cei din jur nu vor accepta niciodată asta. N-am putut înţelege de nicio culoare ce fac diezul şi bemolul, cum şi de ce trebuie să-mi mişc mâna prin aer la măsura de trei pătrimi, drept urmare am luat primul 4 din viaţă la muzică.

A murit Winnetou. Iubita mea secretă chiulea prea mult de la ore. Profa de engleză care-mi aducea cu sacoşa cărţi adevărate a fost detaşată altundeva. Deşi am falsat voit-îngrozitor, m-au selectat în corul şcolii. La forumul pionieresc judeţean, nu eu am fost ales să merg la cel naţional, ci Irinel (pe care oricum îl invidiam pentru că avea pastă de dinţi şi săpun cu acelaşi nume), un mutălău cu tată ştab comunist. La dansuri s-a rezolvat până la urmă să cad cu perechea dorită, dar mă călca pe picioare, vorbea mult şi foarte plicticos. Peste câţiva ani, am revăzut-o într-o haltă pustie, scuipând absentă seminţe, cu curul pe bordură, în aşteptarea personalului.

În prima zi de liceu, am rămas de prost cu numitul Tărâţă, singuri, inutili, pe trenul de sport, după terminarea careului, pentru că n-am auzit bine din care-a IX-a – B sau E? – facem parte. Când am nimerit B-ul, mai exista doar o bancă liberă, în spate, cu scaunele rupte. La sfârşitul unei zile de serviciu la cantină, am privit îndelung la grămada de oale care-mi reveneau să le spăl. Eu, care mă consideram un jucător genial, nu mi-am mai văzut rostul în echipa de fotbal a clasei. Nu că m-au dat ăia afară, ci m-am cerut eu, din ruşinea de cum mă învârteam, ca o curcă chioară, pe teren.

S-a terminat Război şi pace. Cu o zi înainte de Crăciun, portarul mi-a spus agresiv că nu mai e voie de la Conducere să stau de Sărbători în căminul facultăţii. Mi-am luat rucsacul în spate şi am sunat, până mi s-a terminat cartela, în cutiile înghesuite ale telefoanelor publice, pe la toţi prietenii şi rudele din oraş. Mai nimeni nu era acasă. Şi cine a fost mi-a zis, cu scuzele de rigoare, că nu se poate.

Într-o intersecţie oarecare de stradă (loc în care văd şi acum aproape concret, fizic, de fiecare dată când trec pe-acolo, o cruce), am aflat peste noapte că cel mai bun prieten m-a trădat cumplit. Am înţeles pe ce s-a bazat şi cum a funcţionat comunismul, într-o şedinţă în care am fost evaluat de colegii de serviciu. Pe un hol împuţit al Spitalului de Urgenţă, înconjurat parcă de toţi îmbolnăviţii planetei, un doctor mi-a spus: Îmi pare rău, dar nu se mai poate face nimic pentru mama ta.

Brusc, am observat că am burtă. Apoi chelie. Apoi cărunţeală la cele câteva fire de păr care mi-au mai rămas în cap. Am schimbat vreo douăzeci de gazde şi de peste tot am plecat cu scandal. Mi-au îngheţat cărţile. Mi s-a stricat aparatul foto în garanţie, de la un cadru la altul, din senin, fără să contribui cu nimic la asta. M-am procopsit cu gastrită, atacuri de panică, agorafobie şi nu mai am voie să fumez ori să beau cafea.” (pp. 222-223)

Un subiect în sine este în proza lui Florin Lăzărescu lumea scriitorilor, grupaţi în organizaţii aiuritoare (cum e Institutul de Exploatare a Inteligenţei), ale unor negustori gata să vândă la minut ISBN-ul. Pseudoartiştii sunt plini de vanităţi teribile. Un fir nevăzut îl leagă pe autor de cititorul dispus să preia mimetic opinia criticilor, şi ei interesaţi de altceva, nu de cartea în sine sau de autor, ci de menţinerea unei autorităţi – ei sunt specialiştii. Unul dintre specialişti este directorul Casei de Cultură:

„Directorul casei de cultură are o mare dragoste faţă de sine. S-ar putea spune chiar nemărginită, dacă aceasta n-ar fi şchiopătat uneori, având nevoie să fie hrănită totuşi din gesturi care să-i sporească sau măcar să-i întreţină întruna dragostea faţă de sine.” (p. 159)

La testul psihologic pentru şcoala de şoferi, când a răspuns cu „scriitor” la întrebarea „ce ocupaţie aveţi?”, doamna doctor a comentat sec şi a completat rubrica: „Deci fără”. (p. 95)

Fotografia este o amorţire acceptabilă a realităţii. Sunt multe alte fotografii în acest roman uluitor – folosesc adjectivul uluitor având deplina proprietate a termenului, căci nu-ţi revii bine din surpriză, stupoare, revoltă, că te simţi aruncat în alt carusel – viaţa, aşa cum e prezentată în proza aceasta excelentă, are momentele ei de colosală comedie. Şi de poezie. Iar poezia, la fel ca râsul, e mai încăpătoare decât lumea însăşi.

Evgheni fotografiază un violonist orb, un bătrân plin de voinţă, dar lipsit de talent, care cântă chinuit o sonată în Re minor, K 213 de Scarlatti. Violonistul nu ştie că e fotografiat. Mă tot gândesc la fotografia aceea, care trebuie să fi păstrat un chip urât devenit frumos pentru câteva secunde, când se aude, chiar fals, vioara. Pentru mine, un fragment de text este echivalentul fotografiei, aşa că vă mai las aici nişte „fotografii”:

„Prostul de mine era în stare să n-o mai sune niciodată pe prietena mea.” (p. 66)

„…dorinţa de a aşterne o poveste în scris – nici el nu ştia prea bine ce fel – îi era la fel de aprigă ca aceea de a-şi aprinde o ţigară, ca şi cum ar fi fost un scriitor la fel de înrăit precum un fumător bătrân…” (p. 120)

„Duce roaba în curte, revine în pivniţă, apucă târnăcopul, scuipă în palme şi loveşte cu putere în blocul îngheţat. Se desprinde o bucată de vreo zece kilograme: o ediţie veche din Don Quijote, una proaspăt apărută din Conjuraţia imbecililor, o jumătate din Idiotul desprinsă de vârful târnăcopului. Nici nu mai vrea să se uite. I se rupe inima de ele. Dar ce să le mai facă?” (p. 34)

„Apoi, el se credea suficient de deștept ca să nu se considere, fie și pentru o secundă, genial.” (p. 41)

„Numai că, de la un punct încolo, pentru acești oameni mari, dacă faci parte dintre ei, cititul în sine e considerat o ocupație total neserioasă, nu-ți mai legitimează existența de adult.

– Bine, bine, citești, dar cu ce te ocupi? obișnuiau să-l întrebe tot mai des.

Ca să le închidă gura, le răspundea:

– Lucrez la un roman.” (p. 42)

„Negustorii cercetează la rece solicitările pieţei şi, prin caravana lor de cuvinte, aduc din ţinuturile exotice ale unei imaginaţii precare mii de porcărioare – oglinzi ieftine, mărgele de sticlă şi panglici, toate colorate ţipător – pentru clienţii lor bezmetici, care confundă literatura cu divertismentul, care înghit orice le dai, dacă nimereşti să le împachetezi marfa în ambalajul potrivit şi apuci să o trâmbiţezi îndeajuns.” (p. 40)

„- Poezie, proză, eseu?

– Nu-mi place să vorbesc dinainte.

– Oricum, sper că nu poezie. Rămâne vorba între noi: sunt sătul până peste cap de poezie. Poezie scria şi bunica! Nu interesează pe nimeni.” (p. 72)

Amorţire de Florin Lăzărescu