The Wind Will Carry Us, titlul filmului semnat de iranianul Abbas Kiarostami, face trimitere la un poem de Forugh Farrokhzad (Place your hands like a burning memory / In my loving hands / Give your lips to the caresses / Of my loving lips / Like the warm perception of being / The wind will carry us / The wind will carry us). De altfel, e multă poezie în filmul acesta, atât în imagini și în unele replici, cât și la propriu, câteva dintre personaje recitând versuri (din Forugh Farrokhzad și din Omar Khayam). E memorabilă scena în care personajul principal, cel căruia i se spune „inginerul”, îi recită versuri scrise de Farrokhzad unei tinere care mulge vaca într-o pivniță întunecată.
Filmul vorbește despre ciclurile vieții, despre frumusețea lumii prezente (secvențele dinspre final, în care inginerul și doctorul se deplasează cu o motocicletă printre lanuri unduite de vânt, par să spună că aici sunt vestitele câmpii Elizee, că nu avem de ce să căutăm Paradisul în altă parte; doctorul recită următoarele versuri din Omar Khayam: They promise of houries in heaven / But I would say wine is better / Take the present to the promises / A drum sounds melodious from distance), dar și despre absurdul destinului uman (trimiterile la mitul lui Sisif sunt din ce în ce mai explicite; după ce mai întâi vedem cum inginerul urcă mereu și mereu un deal la volanul mașinii – ironie la adresa zbaterii lui Sisif? –, deal în vârful căruia se află cimitirul satului, pentru a putea vorbi la telefon, căci numai acolo există semnal – trimitere în derizoriu a comunicării cu divinitatea? –, vedem o scenă în care același personaj principal dorește parcă să imite cruzimea Creatorului, așa că răstoarnă o broască țestoasă (a cărei carapace este spartă, detaliu deloc întâmplător), broasca face mari eforturi, revine pe picioare și își continuă lenta înaintare, lentoare care simbolizează deplasarea anevoioasă, chinuitoare a omului care îmbătrânește, care este rănit și urmează inevitabil să moară. Însă scena care trimite și mai limpede la mitul lui Sisif este aceea în care un gândac rostogolește ceva). Mai sunt și trimiteri la opera lui Van Gogh. Lanurile galbene, cosașul (moartea)… Și dacă am ajuns la pictură, trebuie să spun că unele imagini din superbul (dar atât de săracul) sat prezentat de Kiarostami mi-au amintit de picturile lui Tonitza cu case și oameni din satele tătărești dobrogene.
În deschiderea filmului vedem cum trei bărbați călătoresc pe un drum sinuos, într-o mașină. Și aici am văzut o metaforă a vieții, una simplă, desigur, dar deschiderea aceasta face un arc perfect cu finalul, în care un os uman plutește pe apa unui râu. Sunt multe astfel de detalii care compun un puzzle spiritual impresionant.
Când se află pe deal și vorbește la telefon, inginerul pare un fel de trimis al lui Dumnezeu. Ba uneori, pentru că el și ceilalți doi bărbați așteaptă să moară o bătrână pentru a face nu știm exact ce – aflăm despre un ritual în care unii oameni își crestează fața întru afirmarea durerii pierderii cuiva, iar asta te face să crezi că cei trei bărbați sunt mai degrabă jurnaliști trimiși de șefii lor să surprindă (au la ei niște genți cu „aparatură”) tradițiile locale ale înmormântării și ale doliului –, ne gândim și la un fel de Caron sosit împreună cu două ajutoare pentru a o conduce pe drumul către celălalt tărâm pe bătrână. Când „ajutoarele” își pierd răbdarea și-l întreabă pe celălalt cât vor mai sta acolo, când va muri bătrâna (întrebarea nu este pusă niciodată atât de direct), acesta spune că nu știe. „Dacă nici tu nu știi, atunci cine să știe!” ripostează aceștia, atribuindu-i așadar o calitate cu totul specială, mistică.
Pe deal, inginerul găsește un bărbat care sapă un șanț foarte adânc (trebuie să aibă 3 metri adâncime). Nu îl poate vedea și nici noi nu îl vedem. Îl întâlnește acolo în mai multe zile. Într-una dintre ele, vede o fată fugind. Își dă seama că e ibovnica aceluia. Îl trage de limbă și află unde locuiește fata. Merge să cumpere lapte de la ea. Prima oară greșește casa și, deși ar fi putut cumpăra și de acolo, ține neapărat să o întâlnească pe fata zărită atunci pe deal. Este fata căreia îi recită în pivnița întunecată poezia scrisă de Forugh Farrokhzad. O găsește în pivniță și acolo o lasă. Nu îi vede nici ei fața, nici nu îi află numele. Se miră cum de se poate descurca în bezna aceea (are la dispoziție doar un felinar). „Te-ai obișnui și dumneata”, îi spune fata. „Eu o să plec imediat”, spune el. Cei doi iubiți sunt prin urmare amândoi în subteran, în întuneric. Bărbatul care sapă șanțul de pe deal îi mărturisește că nu îi place să aibă șef, să fie supusul cuiva, chiar dacă lucrarea pe care o execută respectă indicațiile din contractul făcut de un anumit inginer. Când se duce să cumpere lapte, personajul principal îi spune fetei că e șeful iubitului ei. Așadar, bărbatul din pământ are, chiar dacă nu-și dă seama, un șef, iar șanțul pe care îl sapă este probabil groapa în care va fi depus corpul bătrânei. Când pământul se surpă peste el, inginerul este cel care îl salvează. Fata din pivniță pare un fel de Maria Magdalena. Inginerul îi vorbește, prin intermediul poeziei, despre o iubire înaltă, plină de lumină. „Nu contează câte clase ai, oricine poate scrie poezie dacă are talent”, îi spune acesta. Pe amândoi pare să-i salveze din păcat, ceea ce îi conferă inginerului o dimensiune hristică.
The Wind Will Carry Us pare un film despre sufism și poezie, despre dragostea care poate desființa distanța dintre Dumnezeu și oameni.
Și câte ar mai fi de spus.
E un film complicat, fără doar și poate, un film plin de simboluri, dar superb, fascinant. Mi-a amintit de Călăuza și, mai ales, de A șaptea pecete, dar nu este nici pe departe atât de apăsător ca acestea.
________________________________
Am scris rândurile de mai sus cu convingerea că bâjbâi în interpretarea mea, deci vă rog să le tratați cu precauție și să mă iertați pentru eventualele opinii eronate.
