Romanul mediocrului perfect

Dulce ca mierea e glonțul patriei de Petru Popescu este de câteva ori pomenită în Miere neagră. Deloc întâmplător, la urma urmei pe cei doi scriitori îi leagă și alte fire în afara celui evident (roșu?) și anume scenaristica (de film); Petru Popescu este (și) scenarist și regizor de film, Dan Pleșa a absolvit studiile superioare de scenaristică și critică de film. Obsesia pentru înarmare a unui șef de stat care la orice miting era înconjurat de porumbeii păcii îl transformă automat într-un lider extremist, dominator și care reușește să conducă prin manipulare și teroare este unul din motivele recurente din Miere neagră. Toată construcția romanescă elaborată cu minuție de către Dan Pleșa se ridică pe cele câteva obsesii ale cuplului Ceaușescu, cele care au fost atât de maladive, încât punerea lor în practică s-a soldat cu mii de pierderi de vieți omenești. Regimul comunist din timpul lui ceaușescu (intenționat scris cu minusculă în toată cartea) a fost unul dintre cele mai agresive din toată istoria omenirii, care a cultivat crima în numele unui naționalism deșănțat, opoziția unei mari părți a populației și o serie de proteste mai mult sau mai puțin vizibile. Despre toate acestea știau atât cuplul Ceaușescu, cât și camarila acestora, dar asta nu i-a împiedicat pe cei de la vârful partidului unic să meargă mai departe pe calea făuririi socialismului.

„Da, am făcut cunoștință cu plăcerea lăcomiei stând în mână cu un teanc de lame de gumă pe care-l câștigasem. Și am simțit furia și invidia când mă uitam la ăla mai mic decât mine, care era regele careului, ăla micu’ pe care îl făceam din doi pumni, dar el era regele careului cu punga aia de un leu plină de tigăițe, dintre care multe erau alea pe care le câștigase de la mine.” (37)

Jurnalul lui Petru Popescu și-a găsit corespondentul actual în Miere neagră. Găsim și în romanul lui Dan Pleșa evocarea stagiului militar, numai că această evocare se transformă într-o parte din primul capitol, cel intitulat simplu caietul dictando. Este caietul pe care revoltatul Obele scrie cu furie, ca-n transă, filă după filă, povestea copilăriei și adolescenței sale. Nararea n-are nimic vulgar, îi reușește de minune lui Dan Pleșa să mențină personajul în parametrii unei mediocrități lipsită de orice exces. Obele are familie, una de care este foarte legat, dar și una greu încercată de instaurarea regimului comunist. Buni a fost una din victimele vizionarismului arhitectonic al lui Ceaușescu, astfel încât casa acesteia este demolată și ea ajunge să-și trăiască ultimii ani împreună cu Obele, sora și părinții acestuia. O familie fără mari așteptări de la viață, în afara celei de a face orice să supraviețuiască în condiții cât de cât normale. Delicioase paginile în care sunt descrise cu lux de amănunte jocurile copilăriei. Recunosc, m-am întrebat de unde obsesia lui Dan Pleșa de a reda în cele mai mici detalii regulile acestor jocuri, dar peste câteva pagini mi-am dat seama că tinerii și copiii de astăzi n-au avut parte de astfel de bucurii, ei n-au știut și nu au de unde ști ce înseamnă să vii acasă cu genunchii juliți sau cu arcadele sparte din pricina mingilor răzlețe, n-au cum să știe ce înseamnă să alergi de nebun până cazi istovit și cu hainele numai bune de stors etc. Obele scrie ca-n transă paginile de jurnal dedicate copilăriei și artificiul la care apelează scriitorul, acela de a plasa personajul într-o stranie și autoimpusă izolare este unul menit să pună accentul unde trebuie, astfel încât cititorul să aibă viziunea de ansamblu (și corectă) asupra unui regim cu adevărat opresiv, cum a fost cel comunist românesc. Judecata de valoare asupra faptelor unui trecut nu foarte îndepărtat este menită să taie elanul nostalgicilor, care rămân fără niciun argument valoric la îndemână; cum să justifici strămutările în numele unui vizionarism lipsit de orice estetică a primului arhitect al țării? Cum să justifici toate lipsurile de care se loveau zi de zi, frigul și toate celelalte? Ceea ce a făcut Dan Pleșa cu Miere neagră îmi reconfirmă o mai veche credință personală: nu se va vorbi niciodată atât de mult despre ororile acestui regim, astfel încât să fim siguri că pericolul reinstaurării acestuia a fost definitiv îndepărtat.

„(…) lumina e miere, trupul tău e plin de miere, totul e strălucitor și diamantin. Și dintr-odată toată acea miere se transformase. Acum, prin trupul meu curgea o miere neagră și otrăvită.” (p. 41)

Obele m-a trimis cu gândul la Ignatius J. Reilly (din Conjurația imbecililor), cumva seamănă cei doi, deși structurile lor de personalitate n-au foarte în comun, dar eșecul și mediocritatea îi trimit pe ambii în orizontul unor vieți ratate. Obele, cel din al doilea capitol – teancul de coli -, trăiește căderea regimului comunist în transă, în stradă, alături de ceilalți revoluționari și străduindu-se să prevadă consecințele acelor zile. Se trezește peste noapte golan, anchetat de polițiști pentru că a ajuns să facă parte din grupul celor care au fost în Piața Universității, își dă seama că minerii sunt masa de manevră a neocomuniștilor și încă alte câteva lucrurile. Soluțiile de supraviețuire și adaptare la viața de zi de cu zi sunt comune ale colegilor de generație, din acest punct de vedere Dan Pleșa reușește să facă o radiografie realistă a primei decade de după 1989. Ani tulburi din toate punctele de vedere, care lasă urme adânci și răni greu de vindecat. Obele devine Alex, semn al maturizării, dar una încă nedesăvârșită. Pendularea între ce-a fost și ce va fi are loc fără asumarea timpului prezent, ca și cum acesta n-ar trebui să existe, de aici și inadaptarea la care este condamnat Alex. Buni moare, sora se mută în Germania, părinții se duc și ei după Buni, așa se face că lui Alex nu-i rămâne altceva de făcut decât să-și consume iubirile.

„Am stat o vreme la masă, uitându-mă la profiterolul meu de care nu am putut să mă ating. Am simțit cum crește în mine o disperare căreia cu greu puteam să-i fac față, disperare care s-a transformat într-o dorință atroce să-i lovesc pe toți din jurul meu. O furie surdă îndreptată împotriva tuturor. O țară în care nu poți face ce vrei cu trupul tău, nici dacă ești bărbat, nici dacă ești femeie.” (p. 95)

„Nu mi-e frică de singurătate, nu mă incomodează singurătatea și din cauza asta mă arunc în scris. Nu din cauza asta stau acum pe saltea, sprijinit de perete, și scriu în agenda asta. Am avut momente în care chiar am căutat singurătatea, mi se părea singura haină moale și pufoasă care mă poate proteja de o lume fără sens, din care nu înțelegeam nimic, populată de oameni care îmi vorbeau fără să am ce să le răspund.” (p. 211)

În ultimul capitol, agenda portocalie ca un apus. sau ca un răsărit, Alex se maturizează de-a binelea, devine Alexandru Petringenaru, om serios, angajat în diverse combinații și aflat tot timpul în căutarea de soluții de supraviețuire. Pe cât de sincere și tăioase mărturiile lui Alexandru, pe atât de dureroase pentru cititori. Dincolo de imersiunea într-un trecut deloc îndepărtat, care este și al nostru, al cititorilor maturi, rămâne senzația de neputință amestecată cu o furie oarbă. Corupția, foștii nomenclaturiști și securiști transformați peste noapte în oameni de afaceri de succes, micile afaceri eșuate din cauza funcționarilor corupți și a clanurilor de mafioți, lipsa unei educații antreprenoriale, toate combinate duc într-o singură direcție: emigrarea, plecarea din țară.

„O lume întunecată în care distracția trece trufașă pe lângă și peste tristețe.” (p. 114)

„Repetiția descrisă e plictisitoare, repetiția în viața diurnă poate fi eșafodajul unor zile minunate.” (p. 220)

Metaforele concluzive strecurate între evocările lui Obe/Alex/Alexandru Petringenaru fie pe post de concluzii, fie ca elemente de legătură transformă romanul în ceva mai mult decât o simplă evocare a unor timpuri deloc faste și prietenoase cu românii. Evoluția personajului în timp, dar și în relația cu celelalte personaje ține de talentul scriitoricesc al lui Dan Pleșa, unul intens alimentat de-a lungul anilor cu diverse lecturi. Intenția de a construi un contre-emploi jurnalului lui Petru Popescu s-a dovedit a fi baza pentru ceea ce a ieșit în final: o frescă dură, de un realism contondent al celor treizeci de ani de după Revoluția din 1989. Ancorarea eșecului în ceea ce numim generic „ororile regimului comunist” este mai mult decât o punere în relație a cauzelor și efectelor unui eșec previzibil. Miere neagră nu se înscrie în rândul cărților de memorii și/sau jurnale despre anii comunismului, ceea ce poate fi pe placul iubitorilor de ficțiune. De asemenea, Dan Pleșa nu cade nici în capcana martorului indirect, în literatura română postcomunistă sunt câteva scrieri care suferă de acest păcat – scriitori care au trăit în comunism doar primii ani, cei ai copilăriei timpurii, care povestesc despre lipsuri și constrângeri ca și cum le-ar fi trăit direct, ca și cum le-ar fi înțeles, în realitate ei reluând poveștile părinților sau a altor adulți. Nu, Alex este un personaj autonom, cu o capacitate de introspecție ieșită din comun, care nu-și mută atenția de pe el însuși și propria lui evoluție nicio clipă. Jurnalul lui, teancurile lui de foi capătă valoare intrinsecă tocmai pentru că-i aparțin lui Alex, un tânăr de 35 de ani care se pregătește să plece definitiv din România.

„Autopsia unui corp devine disecția unui organ. Cred că la fel i se întâmplă oricui scris despre viața lui, până și unui scriitor profesionist. Pentru că, la fel cum orice soldat are în raniță un baston de mareșal, orice scriitor are în el un scriitor ratat.” (p. 226)

PS: pentru cine nu știe, mierea neagră chiar există și este recunoscută pentru proprietățile ei benefice, fiind singura care nu este produsă de albine din nectarul florilor. Deloc întâmplătoare, deci, asocierea dintre personalitatea lui Alex și mierea neagră.

Miere neagră de Dan Pleșa