„Păsările se duc să moară în Peru” – o radiografie a umanului între faldurile istoriei

Romain Gary a fost un prozator, scenarist și regizor, născut la Vilnius și stabilit, în anul 1928, în Franța, unde avea să urmeze o carieră complexă în lumea literelor, sub toate formele lor. Puternic influențat de istorie, atât în plan personal, cât și profesional, scriitorul francez și-a construit cele mai multe opere în jurul faldurilor evenimentelor marcante ale marilor fapte trăite sau doar știute. Având și o strălucită carieră diplomatică, Romain Gary, al cărui nume la naștere era Romain Kacew, a fost și un călător neobosit al unor lumi extenuate de război, neînțelegeri și reconstrucții; lumi pe care le cunosc și cititorii în paginile cărților scrise de acesta.

În 1964, apărea nuvela Les oiseaux vont mourir au Pérou, devenită ulterior și o proiecție cinematografică; scriere omonimă pentru volumul de nuvele tradus la Humanitas Fiction, în anul 2023. Volumul cuprinde 16 nuvele, reprezentative tematic pentru întreaga operă gariană. Explorând universul complex, osmotic al ființei umane, autorul conturează situații de viață tragice și comice, o îmbinare de amar și dulce, de limită și centru, de natural, firesc și supranatural, ceea ce creează o legătură între scrierile cuprinse în aceleași coperte.

Păsările se duc să moară în Peru e scrierea centrală a cărții, concentrând tablouri și emoții, de la un capăt al lumii, de acolo de unde păsările se retrag, în mod conștient, să piară. Scrisă într-o manieră extrem de vizuală, nuvela de început este o impecabilă radiografie umană și un cadru al unui spectacol existențial. În Peru, în locuri izolate, la confluența infinitului acvatic cu cerul, se retrag și oamenii din lume, se claustrează de zgomot și hazard, tind la liniște și uitare. Între cadavre de păsări, flux și reflux, Jacques Rainier iese din existența sa, sperând să se regăsească acolo unde e un capăt al drumului. O eșarfă de un verde viu, discordant cu moartea perpetuă din acel loc, și o prezență umană tânără, îi răstoarnă universul, impregnat cu dramă umană.

Cu toate acestea, fugise până pe această coastă peruviană așa cum alții intră-n uitare ori se duc să-și sfârșească zilele în vreo grotă din Himalaya; trăia aici, la marginea oceanului, așa cum alții trăiesc la marginea cerului: o metafizică vie, liniștitoare, care te scutește de tine însuți de câte ori dai de ea. Un infinit la-ndemână, care vine să-ți lingă rănile și te ajută să renunți.

Sentimentul de singurătate este amplificat în celelalte nuvele, căpătând tragismul abandonului și izolării, ruperea de lumea în care personajele lui Gary trăiesc. Nuvela Peretele (simplă poveste de Crăciun) aduce laolaltă două personaje purtătoare a propriilor singurătăți, separate de un perete al dramei. Situația este construită teatral, în preajma unei sărbători voit impregnată cu povești de spus celor din jur. Tragism și mister, durere și absurd, despărțite de opacitatea unui zid. În aceeași măsură, nuvela Un umanist este reprezentativă, acolo unde Karl se izolează de istorie și un destin tragic, în subsolul casei, având încredere în „lemnul strâmb al omenirii”, folosind expresia filosofului Isaiah Berlin.

Acum, abia de mai putea vorbi, însă deseori ochii i se umpleau de lacrimi, iar privirea recunoscătoare i se așeza pe chipurile acelor oameni cumsecade, care știuseră atât de bine să susțină încrederea pe care și-o pusese în ei și în omenire în general.

În cele mai multe opere a lui Roman Gary, istoria joacă un rol esențial, un cadru de desfășurare a acțiunii, autorul evidențiind interdependența viață-istorie și în unele dintre nuvelele din volumul de față. Concepute în plin Război Rece, scrierile nuanțează cele două spații combative ideologic, subliniind diferențele dintre spațiul democratic american și cel totalitar sovietic, într-o antiteză de mare valoare istorică, dar și literară, adăugând și nuanțe de ironie.

Cu toate acestea, nu se putea spune că aceia care le produceau nu făceau tot ce se putea mai bine: uzinele lucrau zi și noapte fiindcă era, pentru țară, literalmente o problemă de viață și de moarte. Numai că lucrurile merseseră mai repede decât se prevăzuse – mereu procesul accelerat al istoriei – , și acum trebuia acoperită o serioasă întârziere. Se zicea că rușii erau cu mult mai bine echipați și că luaseră un avans considerabil: dacă era să te iei după statistici, aveau deja o piscină la cincizeci de locuitori.

De asemenea, cu ochiul unu artist, se explorează arta, frumosul din arta plastică și universul de emoții stârnit de picturi clasice, precum și raportarea omului la originalitate, în antiteză cu falsul. Nuvelele Falsul și Mi-e sete de inocență sunt reprezentative tematic în acest context. S. era un bărbat care trăia o viață perfectă, înconjurat de artă și lux, într-un mariaj italian, până în ziua aflării falsului, nu numai al unui tablou, ci falsul propriei existența, o superficialitate în care se afunda, fiind convins de perfecțiune.

Fusese tras pe sfoară de o familie de sicilieni scăpătați, și nu se găsise nimeni printre cei care-și ziceau prietenii lui care să-i dezvăluie cacealmaua. Trebuie că acum hohoteau pe la spatele lui, fericiți să-l vadă țepuit, să-l vadă căzut în adorație înaintea operei unui falsificator, pe el, care era vestit pentru ochiul lui sigur și care nu negocia niciodată când se punea problema autenticității… Capodopera din colecția dumneavoastră este un fals.

Omenirea construită de Romain Gary este la marginile deșirate ale imperfecțiunii, plină de contraste, singură, abandonată, efemeră, dar cu mici sclipiri de frumos, de ironie și umor. În anul 1980, autorul unei opere încă traduse și premiată în două rânduri cu Premiul Goncourt, alegea să se sinucidă, lăsând în urmă un univers vast de cuvinte, nuanțe, care își îmbogățește inestimabil și azi cititorii.

Păsările se duc să moară în Peru de Romain Gary