Repetiție pentru o lume mai bună. Precondoleanțe

„Se întâmplă uneori ca oamenii să tot construiască în interiorul lor o păpușă care seamănă cu tine, dar care, în același timp, este fix opusul tău.” Mihai Radu

Am crezut că este o carte pentru copii.

Într-un fel, așa este, însă nu pentru copii, ci despre copii și părinți – care fie nu știu, fie nu pot să-i crească ideal, în armonie, în ciuda iubirii cu care îi împovărează. Părinții își doresc copii fericiți și mai vor, înțelept, în plină criză, ca aceștia să aibă amintiri de familie. Nu neapărat fotografii, acestea există, ci amintiri, „fotografii” interioare.

Paul este tată, Lavinia este, în continuare, copil, deși a devenit între timp adult:

„Și poate că, dincolo de orice, nu doream ca Lavi să fie omul adevărului, omul pedepselor, omul care-și capătă liniștea atunci când se face dreptate. Mi-aș fi dorit să fie omul care uită, care schimbă peisajul, care-și caută mereu o altă viață, care poate să doarmă trei zile la rând, că apoi să fie un om nou, odihnit, curat, care se gândește că o să bea o cafea și că după acea cafea habar n-are ce va face pe lumea asta. Mi-ar fi plăcut să creadă în exces, nu în economisire.” (pp. 160-161)

„Odată i-am zis Laviniei și aș fi vrut să-i spun din nou: Trebuie să avem amintiri împreună și să ne tot creăm amintiri, pe care să ni le povestim, despre asta e apropierea. În timp ce-i spuneam însă, mi-am dat seama că nu trebuia să zic nimic, ci doar să acționez astfel încât lucrurile să se petreacă în direcția pe care o vreau. Până la urmă, ce mă oprea să o iau pe Lavi într-o excursie, să plecăm doar noi doi?” (pp. 159-160)

Destul de repede a devenit limpede că romanul acesta puternic duce discuția într-o cu totul altă zonă, destul de greu de delimitat, cea a relațiilor cu ceilalți, oamenii prin raportare la care se creează imaginea de sine, așadar, alteritatea și validarea ei:

„Nu simțeam nevoia unei discuții despre apropierea dintre noi, nu ne făceam planuri, nu ne invitam unul pe altul undeva. Nu voiam s-o agresez cu intimități, nu voiam nici ca ea să facă asta și nu voiam să ne căutăm de adevăruri cum se caută maimuțele de păduchi.” (p. 14)

„Însă poate că așa sunt oamenii cei mai fericiți împreună: despărțiți.” (p.19)

Când coperta, extrem de reușită, îți atrage atenția, o folosești încercând să faci predicții – coperta spune, la fel ca titlul, ceva despre conținut. Este și cazul acestei cărți. Coperta anticipează subiectul. Vom asista la o Repetiție pentru o lume mai bună. Nu cea mai bună dintre lumile posibile, fiindcă romanul nu merge spre utopie. Personajele, prinse în conversații cotidiene, fac mici gesturi din categoria celor „de uz intern”, ca adevărurile, căutate cu iluzia unei suspendări existențiale:

„Astfel, în timp ce povestea toate acestea, în timp ce întindea migăloasă evidența propriei vieți, îi urmăream mâna dreaptă cu care potrivea și tot potrivea scrumiera exact în mijlocul chenarului mov al modelului colorat de pe fața de masă, gest care mi-a amintit de felul în care colegul Slavic își roade pielițele de la degete, cu privirea fixă, un ritual mecanic prin care timpul scurge ființa omului în pământ. Adevăruri mici, de uz intern, mi-am zis, oameni care par că aud niște șoapte din întuneric.” (p. 14)

Coperta cărții lui Mihai Radu este veselă, înfățișând un desen aidoma celor făcute de copii la grădiniță. Ca la o prezentare a distribuției, stau tatăl, mama și o fetiță. Poartă haine colorate. Totul se proiectează pe un fundal luminos, cu norișor bleu deasupra capului și câmp verde-primăvăratic la picioare. Idilic. Cei trei nu se țin de mână și nici nu se privesc, de parcă n-ar exista legături între ei. Fetița stă la doi pași în urma adulților.

Soarele totuși l-aș fi făcut galben, nu negru. Abia soarele acesta negru în desenul unui copil ar fi indiciul unui adevăr ascuns bine, despre care nu se vorbește decât atunci când apare un moment de criză. Momentul a venit: tatăl bătrân și bolnav trebuie luat de la azil și adus acasă, are nevoie de îngrijiri.

„Uitarea ca o gură care mănâncă lumea, iar într-un final se mănâncă și pe sine, lăsând în urmă un fel de anti-buric al lumii. Uneori simțeam răzbunarea vie a acestei boli necruțătoare și îmi imaginam cum noaptea lucrează să-l șteargă pe tata și din mințile noastre.” (pp. 64-65)

Povestea odată închisă se redeschide surprinzător, în altă parte, în altă perioadă a vieții – când tatăl era epigramist, apoi când fusese bătut de teroriști (de fapt, nu de teroriști, ci de niște vecini!) la Revoluție, obținând pentru asta certificatul de revoluționar, când s-au mutat de la bloc la curte, când copilul cel mare, din prima căsătorie a soției, îl pune la zid, unde ar fi fost cazul să și rămână, când soția îl părăsește, temporar, când îi apare chipul pe ecran, sinistru, într-o legătură ultimă cu fata din Canada. Figură socială, domnul Negrescu, interesat de tot ce se petrece în cartier (și în lume), este un tip de personaj cu psihologie de tip narcisist:

„Practic, pentru tata, orice merita să se întâmple în exteriorul casei se întâmpla doar pentru că nu se putea desfășura în interior, în propria curte. Curte care îi dădea o putere nebănuită, pe care nu o avusese cât timp trăiserăm la bloc, în Drumul Taberei. Deținea o casă, deținea curtea, practic o parte din globul pământesc, ceea ce făcea ca egoul său de-o vibrație ciudată să reacționeze exagerat.” (p. 67)

Portretul tatălui este permanent modificat – bărbatul e când bonom, când ticălos, când un tată bun, când un infractor – personajul nu are de la început un statut moral cert. Suferind de o boală în fază terminală, tatăl este returnat, ca un pachet, de la azil, instituție în curs de desființare. Este mutat pe targă de la azil acasă, nu fără complicații:

„Aveam un mare talent: când vorbeau oamenii cu mine lucruri importante în privința cărora trebuia să decid, mă blocam. Așa că m-am lăsat purtat de conversație și m-am trezit cu tata în ambulanță, probabil ar fi trebuit o targă pentru fobia mea de decizii.” (p. 49)

Fiul se achită responsabil de sarcini, așteptând ceva: o mărturisire, o spovedanie, o ultimă discuție lămuritoare.

În materia aparent așezată în matcă a acestui roman sunt bine evidențiate scenele care provoacă uluire. Toate celelalte sentimente capătă ceva din starea aceasta de stupefacție. Detaliile fac desenul mai clar, lucrurile sunt verificate, nu există dubii, nu ai de ce să te întrebi dacă a fost așa sau se exagerează.

Anumite scene par o continuare a scenariului dintr-un film despre Epoca de Aur, o continuare de tipul Legenda spune că… Epoca postdecembristă a păstrat aproape tot ce era viciat în relațiile dintre oameni:

„Primarul din Gostinu era gras ca o gogoașă și dat prin zâmbete ca prin zahăr pudră. Ne-a așteptat la primărie, ne-a spus că pregătise acasă la el o masă.

— Cu mare drag, dar eu în niciun caz nu pot, a spus Slavic, știind că eu puteam oricând să cedez și să-i propun să dormim în satul ăsta pentru o noapte.

— Nu poate, am zis eu, mai mult ca să îl tachinez pe Slavic. Știți, tatăl dânsului e pe moarte, doar ce l-a adus acasă de la azil. Mai are câteva zile.

— Îmi pare rău să aud.

— Precondoleanțe, cum ar veni, i-am șoptit lui Slavic în timp ce ne așezam la birou, în fața primarului.” (p. 30)

Ironia domină liniștit fraza. Primarul gras ca o gogoașă (și bogat îmbogățit după tranziție) este beneficiarul unui proiect bine finanțat. Pentru ca în filmul de promovare să îi apără nepoții, omul face exact ce știe, din epoca cealaltă, că e de folos. Pune masă, trimite la adresa procurată vin și produse de carmangerie. Insistă. Bate apropouri. Până la urmă spune direct ce dorește, nu înainte să ducă un porc tranșat la București celui care face filmul de promovare. Trimite și fotografia, bine făcută, profesionist, cu nepoții străjuind statuia din peturi.

„Carmenuța și Bogdănel s-au dezbrăcat de gecile mari și pufoase, Geographical Norway, de sub care au apărut costume populare. Aș fi pariat cu ochii închiși că tatăl copiilor, fiul primarului, are un Audi sau BMW și multe tricouri cu guler Ralph Lauren, că de sărbători o să meargă în Austria sau Italia, iar la întoarcere vor vorbi degajat despre Alpi și despre schi ca despre niște buni prieteni. Cunoșteam atât de bine îmbogățiții de acest tip, copiii îmbogățiți ai părinților îmbogățiți în tranziție, îi întâlnisem de multe ori peste tot în țară, știam cum își celebrează banii și noua viață.” (p. 32)

„Statuile din peturi ale copiilor urmau să privească spre Dunărea de la Gostinu, o localitate mică lângă Giurgiu. La Gostinu se făcea în anii care veneau o investiție de câteva zeci de milioane de euro și, ca de fiecare dată, în țara noastră erau așteptați turiștii, oameni de afaceri de tot felul, dezvoltarea însăși, iar localnicii visau cu ochii deschiși la prețul imens al metrului pătrat de teren intravilan. Acolo deci să fie și statuia, au spus autoritățile de la județ, iar cineva a folosit de câteva ori expresia dezvoltare durabilă. Acei funcționari neobosiți în a fi slugi care mestecă o expresie la modă până-și rănesc gingiile. Nu mă interesa dezvoltarea zonei pentru că mai repede mă așteptam la un eșec din punctul ăsta de vedere. Eram convins, de fapt. De cele mai multe ori se bagă niște bani, apoi se întâmplă ceva și viitorul începe să moară.” (pp. 29-30)

Ești pregătit să intri într-o poveste, i-ai intuit subiectul, îi știi personajele și brusc te trezești în alta. Căci nu neapărat despre relația dintre tată și fiu este vorba în acest roman, și nici despre boală și efectele ei devastatoare asupra întregii familii. Nu-mi place adjectivul șocant, dar nu găsesc altul, este termenul care definește cel mai bine genul acesta de realitate augmentată în pagina de ficțiune, perfect veridică, verificabilă la o simplă observare cotidiană.

Las mai jos alte fragmente:

„Simțeam că uneori îmi dădea dreptate doar pentru că nu conta, că-i era indiferent și că, așadar, oricum nu avea vreo urmare în viitor. Asta mă durea și nu găsisem niciodată prilejul să-i spun. Și cum să-i spun fără să pară un reproș?” (p. 159)

„își ținea palmele în poală, ziceai că și le-a abandonat, că nu mai are nevoie de ele, că numai rău i-au adus, privea pe fereastra din spatele meu.” (p. 162)

„Genul de om care adună multe în el, când dormea, incinera dureri în capul pieptului, cum ard uneori pocnit gropile de gunoi la marginea unui oraș.” (p. 42)

„Ne despărțim de corpurile noastre și corpurile noastre se despart de noi și de celelalte corpuri, amintirile se despart unele de altele cum s-au despărțit odată continentele, se topesc și în tot acest timp, ca un motor, vibrează sub tine o teamă fără niciun înțeles.” (pp. 61-62)

„Era bine, ceea ce devenise deranjant de la o vreme în conversațiile noastre, când orice întrebare a mea se împotmolea în mâlul acestui bine din viața ei, care niciodată nu era de povestit, în urma sa fiind doar tăcere.” (p. 76)

„mi-a povestit că avea și el o fată dintr-o căsătorie de la 18 ani, fata trăia în străinătate. Mă gândeam: oare câți suntem?” (p. 84)

„Ce tăcută și simplă e totuși trecerea de la cineva care este la cineva care nu mai este.” (pp. 96-97)

„Tipul e din categoria celor care suferă și vor să-și rezolve suferința prin argumente, lucru care îi afundă și-i afundă în disperare.” (p. 70)

„În Mecanică fină am băut vin și mi-am amintit cât de eliberat m-am simțit când mă îmbolnăvisem, după divorț. Nu știa nimeni de mine atunci. Eram certat și cu Lavinia, mă învinovățea parcă la nesfârșit de nefericirea familiei noastre, mama murise, tata își împărțea trupul cu boala lui, i se stingeau celulele în creier ca beculețele dintr-o instalație de Crăciun.” (p. 88)

„Sora mea vitregă, Mara, plecase din România în ’90, trăia în Gold Coast, căsătorită cu un tip cu bani, avea o casă mare, cele două fete de mai sus, un soare fierbinte deasupra vieții și rezerve inepuizabile de bunăstare și liniște.” (p.161)

Câteva informații despre autor oferă în prezentare editurii:

Mihai Radu (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este jurnalist la săptămânalul Cațavencii și scrie pentru emisiunea Starea Nației. După volumul de proză scurtă Hobby și alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut(2013) și Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut romanele Sebastian, ceilalți și-un câine (2014), Extraconjugal (2017, 2018) și Contaminare (2019).

Repetiție pentru o lume mai bună de Mihai Radu