În Endgame, piesa lui Samuel Beckett (publicată în 1957) personajele sunt fie foarte în vârstă, fie de vârste incerte, dar cu handicapuri greu de ignorat (băiatul cuplului). În Scaunele de Eugen Ionesco, personajele au vârste foarte bine precizate: bătrânul are 95 de ani, bătrâna 94 de ani și oratorul între 45 și 50 de ani. Este evident pentru oricine că este foarte greu să găsești actori care să aibă vârstele personajelor și să fie și capabili să le dea viață pe scenă pentru un număr oarecare de reprezentații. Sunt excepții cei care mor pe scenă, în sensul cel mai bun al cuvântului, adică sunt lucizi și capabili să interpreteze un rol, fără să rateze replici sau intrări în scenă. Mi-aduc aminte de o punere în scenă a piesei lui Beckett (la un teatru european) la care părinții erau interpretați de doi mari actori, aflați la vârste înaintate și care și-au asumat integral și vârsta, dar și rolurile. N-o să uit prea curând spectacolul respectiv; de altfel, pe tot parcursul vizionării filmului lui Gaspar Noé mi-au revenit în minte scene întregi, cu replicile savuroase dintre cei doi părinți și copilul lor. Scenele respective s-au amestecat cu scene din Scaunele, completând într-un mod cât se poate de firesc (dar și foarte dureros) fresca unei vârste despre care puțini reușesc să vorbească fără să trivializeze. Gaspar Noé și-a asumat filmul ad integrum, fiind conștient că spectatorii vor avea de multe ori impulsul de a părăsi în grabă sala. La finalul celor două ore și jumătate, nu știu câți dintre cei care au vizionat deja filmul (în Europa sau oriunde în lume) simt nevoia să vorbească despre ceea ce au văzut.
Vortex este despre umanitate, despre vulnerabilitate, boală și pierderea controlului. Vortex este despre relațiile dintre părinți și copii, despre refuzul maturizării, imposibilitatea de a accepta boala. În societatea modernă a vorbi despre boală (în general) a fost considerat până de curând, semn de slăbiciune. Bolile cronice trebuiau duse pe picioare, cu demnitate și, pe cât posibil, în izolare. Aduceți-vă aminte șocul provocat de apariția SIDA, când bolnavii în faze terminale erau izolați, stigmatizați și condamnați la uitare. Bolnavii psihici sunt și astăzi condamnați la izolare, din varii motive: fie aparținătorii nu știu nimic despre boală și, pe cale de consecință, nu știu cum să se comporte cu bolnavul, fie stigmatul social este mai puternic decât dorința de a ajuta și atunci bolnavul este abandonat într-un spital. Paradoxul face ca cercetările avansate și descoperirile din medicină să fie însoțite cu o creștere a speranței de viață, dar și cu creșterea numărului de persoane afectate de boli degenerative (demențe senile, Alzheimer etc.). oamenii se simt neputincioși în fața acestor boli, tocmai pentru că efectele acestora sunt într-un contrast izbitor cu confortul social și/sau psihic de care au avut parte persoanele suferinde de-a lungul anilor. Alzheimer-ul nu afectează doar anumite categorii de persoane, iar femeile și bărbații suferă la fel de mult atunci când se confruntă cu boli degenerative. Dario Argento, Françoise Lebrun și Alex Lutz alcătuiesc un trio aflat în imperiul bolii; mama este într-o fază avansată de demență senilă, tatăl este incapabil să facă față singur bolii soției, dar nici nu vrea să accepte ajutor specializat, iar fiul este dependent de heroină. Nimic ieșit din comun, nimic forțat în expunerea narativă, poate de aici și șocul spectatorului: în viața reală refuzăm sau fugim din fața bolii, evităm să ne confruntăm cu ea, sau, la cealaltă extremă, ne asumăm integral îngrijirea bolnavului cronic, ignorând total faptul că nu avem pregătirea necesară sau că efortul depus este atât de mare, încât poți muri de epuizare (fizică și/sau psihică). Gândiți-vă la poveștile badantelor, a femeilor plecate să îngrijească bolnavi în Italia. Foarte puține dintre ele știau cu ce se vor confrunta odată ajunse la destinație; și mai puține dintre ele aveau forța fizică necesară ca să întoarcă de pe o parte pe alta un bolnav imobilizat la pat.
Gaspar Noé expune relația celor trei cu boala – proprie sau a celuilalt – caleidoscopic. El aduce în primplan, rând pe rând, aspectele intime (dezordinea care domnește peste tot, ritualurile de îngrijire personală afectate de degradarea fizică, dar mai ales de uitare și senilitate), aspectele sociale (cei doi părinți merg la cumpărături în cartier, se cunosc cu vânzătorii, vecinii le cunosc problemele, au prieteni de familie care se interesează de evoluția bolii ei etc .), dar și aspectele care țin de relațiile dintre generații – bunicului nu-i mai rămâne foarte mult timp pentru nepot, care devine spectator pasiv. Fragmentarea imaginii în două cadre paralele duce cu gândul la nevoia de a vedea cele două vieți ca fiind distincte; bolile sunt personalizate, fiecare individ vrea să fie tratat în mod personalizat și este și firesc să fie așa. Din când în când, o mână trece dintr-un cadru în celălalt, semn că firul invizibil care leagă viețile celor trei (fiul apare când alături de mamă, când alături de tată, când împreună cu cei doi) este mai puternic decât boala și că memoria fragilă, pierdută definitiv de mamă, poate fi suplinită de emoțiile și eforturile celorlalți doi de a păstra ceea ce merită să fie păstrat. Un film în care se vorbește foarte puțin, dar se trăiește foarte mult!
Vortex-filmul este la fel de puternic ca vortex-vârtejul-de-apă. Este imposibil să faci față avalanșei de emoții, durere și neputință care te copleșesc, te forțează să te scufunzi în propria ta viață și să iei de acolo tot ceea ce are ea mai bun: bucurie, emoție pură, compasiune, înțelegere, nevoia de a proteja, nevoia de a ajuta. Ce face cu Gaspar Noé cu Vortex ține loc de câteva cursuri de asistență socială și de câteva cursuri de dezvoltare personală la un loc. Dar dincolo de toate acestea, admirabilă efortul celor trei de a descompune relația cu boala, dar și relația dintre ei până în cele mai mici detalii. Realismul care dă în suprarealism devine astfel cea mai bună expresie artistică a unui subiect greu din toate punctele de vedere.
Vortex nu se recomandă, Vortex se vede! E un must see pentru cine vrea să înțeleagă cât de mare nevoie avem unii de ceilalți.
