RECOMANDĂRI – Cele mai bune cadouri tot cărțile rămân! (II)

Astăzi vă recomand o singură carte! Fiindcă vine și Moș Nicolae, mai repede decât Moș Crăciun, cred că e momentul să vă faceți singuri cel mai frumos cadou! O carte care amuză deopotrivă adulții și copiii, o carte care poate fi citită împreună cu bunicii sau separat. Numele este Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite, este scrisă de Diana Popescu și ilustrată de Alexandra Radu.

Atuurile cărții sunt multe, încerc pe scurt să enumăr câteva dintre ele. Poveștile sunt scurte, dar elaborate, cu alte cuvinte, talentul de naratoare al Dianei Popescu pune în evidență fantezia creatoare și zestrea intelectuală, deopotrivă. Cu alte cuvinte, autoarea n-a ajuns să scrie din senin, cartea n-a apărut ca urmare a unui moft de moment, ci avem în față un volum scris de cineva care are o întreagă literatură citită (asumat), ceea a ajutat-o să respecte canoanele (poveștile sunt alcătuite după tipar, cu început, cuprins și sfârșit, cu intrigă și personaje, cu morală și chichițe care le individualizează pe fiecare în parte etc.), dar și să inoveze într-o direcție foarte personală/personalizată.

«După Ziua Aiurelilor, Sorel ajunge printre primii la școală. Nu mai lasă intratul în clasă pentru ultima clipă, de frica băieților din Trib. Reușește, chiar, să-și câștige respectul lor și să primească o funcție (și o insignă de membru onorific. Asta, pentru că n-a dorit să fie un membru activ al găștii, dar i-a fost frică să refuze un titlu fără oligații. (Prinsese curaj, dar nu destul ca să-și permită un act de sfidare).

În cele din urmă, ochelaristul cel simpatic (fost timid) îi face cadou Lunei, de ziua ei, niște aiureli proprietate personală:

– Cum le zici unor portocale de la care, dacă mănânci prea mult, te doare capul? PricoMIGRENE.

– Cum se numesc sticluțele mici, de laborator, din care se scot iepurii? IEPURbete.

Cât despre finalul poveștii, el nu este „… și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Nici n-ar avea cum: Luna nu suportă finalurile clasice. Povestea lor se termină așa: „Luna și Sorel au rămas prieteni și-au făcut, împreună, o mulțime de chestii distractive”.»

Diana Popescu este jurnalist de meserie, iar faptul că a lucrat mulți ani în televiziune i-au adus o claritate a exprimării și o eficiență în comunicare greu de egalat. Dar – și asta este cu adevărat remarcabil – plus de profesionalism a adus cu el și plusul de ludic. Cu alte cuvinte, copila Diana Popescu nu s-a maturizat, nu s-a ascuns printre cuvinte, nu s-a pierdut pe drum. O regăsim în fiecare poveste a Lunei, în fiecare întâmplare haioasă din cele șase povești, se joacă cu cititorii, dar și cu celelalte personaje deopotrivă, încearcă să-și croiască într-un fel unic drumul spre partenerii de dialog (și de joacă).

Dialogurile nonimaginare – sunt reale, dacă am ști să-i ascultăm pe cei mici ne-am da seama că ei chiar așa vorbesc, așa își construiesc ei poveștile – au un farmec aparte, sunt proaspete și contrariante tocmai prin firescul pe care-l aduc cu fiecare rând în parte. Cu alte cuvinte, suntem într-o poveste și nu prea suntem. Împărțim pe din două realitatea și ficțiunea câștigă în detrimentul realismului păgubos. Porția de visare face pereche cu pofta de a inventa povești personale și așa se nasc niște dialoguri savuroase.

„Stela-i cochetă și-ar vrea să știe cum se conduce o rochițerie:

Ce plusuri are (și ce chichițe) o afacere doar cu rochițe.

Fiindcă, pe lumea asta, rochița e bună prietenă cu fetița.

Și, dacă faci o mulțime de rochii, o să le iei tuturor ochii.

Oricine știe că-i mare scofală să pe apuci de rochițereală.

E musai să-nveți un întreg șifonier, ca să fii maestru rochițier.

Ce reguli sunt, care-i mecanismul, dacă vrei să stăpânești

rochițismul.

Și dacă ești, în sensul ăsta, zeiță, s epoate spune c-ai fi róchiriță.”

Un alt mare atuu al cărții este faptul că Diana Popescu și-a construit personajele fără să le scoată din planul veridicității, ceea ce le face cu adevărat autentice. Luna, prietenii și colegii ei de școală, părinții și bunicii sunt „oameni ca noi”, adică n-au nu știu ce calități paranormale, nu sunt supereroi, ba chiar au dileme cotidiene similare cu ale noastre: habar n-au ce caoduri să facă, nu știu cum să facă față colegilor, nu știu să-i învingă emoțiile în momente cheie și tot așa. Luna și tovarășii ei de poveste cuceresc prin naturalețe (atenție, n-am zis prin realism, pentru că asta e cu totul altceva).

„Prințesa fusese așa dintotdeauna. De fapt, defectul ei era un soi de moștenire de familie: bunicul matern, Excelentus Veseliorum, avusese mari probleme cu pronunția. Nu se putea hotărî ce cuvinte să folosească, atunci când semănau foarte tareunul cu altul. Nu era în stare să le deosebească la timp, în special pe cele la care doar prima literă era diferită. Și, mai ales, atunci când cuvântul mai lung îl conținea pe cel scurt. De exemplu, la întâlnirea cu un important om politic dintr-o țară vecină a năvălit în castelul acestuia și, plin de importanță, a strigat cu voce tare:

– Așa cum știți toți, am venit astăzi aici pentru un ratat!

Cei prezenți au înmărmurit, iar în salonul de primire s-a așternut liniștea. În cele din urmă, cineva a îndrăznit să șoptească:

– Poftim?

– Pentru un tratat?”

Ultimul, dar și unul dintre cele mai mari atuuri ale cărți i se datoarează ilustratoarei. Nu știu dacă a fost ideea editurii sau a Dianei Popescu ca Alexandra Radu să se ocupe de tot ceea ce înseamnă ilustrație, dar cert este că Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite vor ocupa un loc special în bibliotecile cititorilor tocmai pentru că sunt frumos colorate! Apreciez enorm faptul că volumul este pe hârtie mată, nu lucioasă, ceea ce ar fi obosit teribil ochiul cititorului, dar în același timp ar fi transformat cartea într-un tom greu de cărat (densitatea hârtiei lucioase este cu mult mai mare decât a celei mate, se știe deja acest lucru). Luna este sora Dianei – un alter ego perfect pentru scriitoare – păr cârlionțat și roșu ca al ei, siluetă longilină și fragilă, ochi care-i joacă tot timpul în cap. Culorile predominante din interiorul cărții sunt și cele de pe coperte, culori care ajută fantastic la construcția de lumi de poveste. Animale și oameni, flori și pete de cerneală, cuvinte scrise caligrafic, epubrete și încă alte câteva obiecte, cu toate acestea s-a jucat frumos Alexandra Radu și a ilustrat astfel poveștile Lunei. Felicitări, Diana Popescu și Alexandra Radu, pentru felul unic în care ați reușit să vă completați poveștile.

Așa cum spuneam, dacă nu știați ce să cumpărați celor dragi drept cadou, iată că tocmai v-am deschis lista cu o propunere livrescă. O să placă și celor mici, dar și celor mari. Mulțumirile și gândurile bune să le trimiteți pe adresa Dianei Popescu și pe cea a Alexandrei Radu! J

Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite de Diana Popescu