Puzzle cu pețitoare – Sindrom Stendhal

Motto: Who is the third who walks always beside you?

T.S. Eliot, The Waste Land

Romanul Puzzle cu pețitoare al Oharei Donovetsky este construit înșelător, într-o arhitectură eliadescă, ambiguă și versatilă, definită în registru dublu, realist și fantastic. Prima pagină te forțează să intri, n-ai vrea asta, într-un spital de boli nervoase. Sindromul Stendhal apare atunci când ești expus, timp îndelungat, la obiecte sau fenomene de o prea mare frumusețe.

O durere de cap e primul simptom al unei boli dificil de diagnosticat, dar care, odată instalată, ia forma dependenței. O dependență de poveste, mai întâi, apoi o dependență de povestitoare, Ava Saba, aparent, o simplă farmacistă, pasionată de practici oculte, de fapt, o călăuză prin labirint.

Străbați împreună cu personajele un drum înapoi, în timp, pentru a înțelege ce a declanșat criza nevrotică. Încalci fără să știi (și, ulterior, cu bună știință) o interdicție: Nu te uita în urmă, nu te întoarce! Istoria acestei relații de prietenie între femei te poartă într-o aventură care pare când o promenadă pe Calea Victoriei, când o investigație detectivistică. În ochii Avei, Bucureștiul este frumos, deși insalubru, un oraș al cărui farmec e dat de case vechi, cu ferestre mari și ziduri care-ți devin dragi ca niște oameni.

Ava Saba povestește detaliat, într-un fel care te face să vezi scene dramatice, duioase, înfricoșătoare, momente din viața intimă a unei femei tinere care suferă de o afecțiune stranie, un fel de atrofiere a sentimentelor. Ar vrea să se mărite în ultima zi a lunii februarie într-un an bisect cu un bărbat pe care să-l aleagă ea. Tânăra se declară incapabilă să simtă ceva, durere sau bucurie, în egală măsură. Indicii sau semne, cum le numesc personajele, sunt peste tot în roman, doar că nu e chiar simplu să le dai o semnificație și să rezolvi puzzle-ul. Iată un indiciu, camuflat într-un pasaj despre funcționarea mecanismelor gândirii:

„M-a întrebat dacă am cunoștință despre teoria lui Jaynes despre mintea bicamerală. Mintea cuiva ajunge compusă dintr-o parte care vorbește și comandă și o alta, care ascultă și se supune. Era simplu să explici în acest fel mecanismul introspecției, dar pe ea o interesa mai mult procesul schizofreniei. La fel de bine, divinațiile sau halucinațiile de tip oracular. Ea se obișnuise cu straturile astea de conștiință divizată și reflexivă. Nu o mai speriau și nici nu o îngrijorau.” (p. 141)

Atmosfera romanului e neobișnuită, fără să fie gotică, deși Beca, bătrâna tăcută care privește cu orele prin ferestre, înăuntrul casei, e o stafie – să zicem că e un duh protector al Haiei. Beca o salvează de mai multe ori, cel puțin așa o percepe Haia, ca pe o salvatoare. În privirile stăruitoare ale bătrânei se instalase, din momentul mutării Avei în casa lor, un reproș, înlocuit abia la final de o liniște a lucrurilor revenite în matcă:

„Beca a deschis ușa debaralei și mi-a arătat cu brațul spre raftul de sus. Am făcut ochii mari, nu-mi venea să cred. Așezate frumos, cu etichetele la vedere, stăteau aliniate, pe două rafturi, vreo 20 de borcane de miere, dar și alte recipiente cu etichete cu nume latinești. Miere cu descântec scria pe etcihetele aurii din josul fiecărui borcan în formă de fagure. M-am uitat în ochii Becăi, care rămăsese dreaptă lângă mine, ținându-mă strâns de braț. Avea privirea rece și grea.” (291)

Pețitoarele Oharei Donovetsky sunt niște iele – te prind în hora lor și, rătăcind printre ierburi vrăjitorești, te aduc într-un spațiu îngust, care se dovedește a fi propria minte, camuflată sub forma unei rezerve de spital. Ai noptieră îngustă acolo, care să-ți amintească perfect de raftul plin de borcane cu miere, pe care cineva ți le-a adus în casă și ți le-a lăsat fără să te avertizeze asupra puterii lor. După care ți-a luat și numele. Nu te poți supăra din atâta lucru, nu?! O făptură stranie umblă alături de tine, stă în salonul tău de culoarea rodiei, îți ia numele cu lejeritate, ca și cum ar lua cu împrumut din celebra cadă-arcă a casei un prețios caiet cu scoarțe trandafirii.

Când închizi cartea, la minute bune după ce ai terminat ultimul rând, aflat încă în mrejele acestei istorii cu fel de fel de scări și etaje subterane, începi să-ți dai seama că ai fost atras într-o cursă. În Numele trandafirului, romanul lui Umberto Eco, o pagină anume din Poetica lui Aristotel era impregnată cu arsenic. Cei care înaintau în lectură, desprinzând paginile poroase cu degetul înmuiat în salivă, mureau inexplicabil, iar cauza morții lor rămâne mult timp o taină. Cine citește romanul Oharei Donovetsky sigur și-a prins degetul în borcanul cu miere, borcanul acela al cărui capac se dovedise, la un moment dat, imposibil de desfăcut. Sindrom Stendhal.