Despre modernismul rus și fațetele sale prodigioase – „Modernismul rus în Veacul de Argint” (coordonator Camelia Dinu)

Volumul colectiv Modernismul rus în Veacul de Argint (Oradea, Ratio et Revelatio, 2020), coordonat de Camelia Dinu, vine în întâmpinarea unui fenomen literar rus ce a marcat sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Contribuția pe care o aduce volumul în acest domeniu își confirmă actualitatea în sensul că reabilitarea modernismului rus a început abia din 1991, astfel că ultimele trei decade nu au constituit suficient timp pentru ca subiectul să fie epuizat. Dincolo de contribuțiile pe plan universal asupra modernismului rus și asupra Veacului de Argint, această arie de interes nu a beneficiat de un studiu extensiv pe teritoriul român, până în prezent. Din acest punct de vedere, volumul de față atrage atenția către o zonă a culturii ruse prea puțin vizibilă în România.

Cronologic, Veacul de Argint a durat, în fapt, în jur de 30-40 de ani, putând fi delimitat temporal între 1893 și sfârșitul anilor ’20 (cronologia este, cu toate acestea, încă disputată și negociată). Modernismul rus, sub titulatura „Veacul de Argint” s-a manifestat predominant în poezie, însă își găsește realizări și în proză și dramaturgie. Vorbim despre un fenomen cât se poate de eterogen, înglobând direcții precum simbolismul, decadentismul, acmeismul, inclusiv unele mișcări avangardiste (futurismul sau imaginismul). Eclectismul modernismului rus îl face dificil de teoretizat în maniera în care sunt abordate alte curente, astfel că el este mai ușor de definit în negativ, prin ceea ce nu este. În nucleul lui stă respingerea abruptă a realismului, suprasatura(n)t deja în anii în care Veacul de Argint își începe ascensiunea.

Volumul este organizat în trei mari capitole, primul fiind preponderent teoretic, iar următoarele două, mai degrabă aplicate, la care contribuie opt autori (în ordinea din cuprins): Camelia Dinu, Marina Ilie, Anton Breiner, Andreea Dunaeva, Gabriel-Andrei Stan, Florentina Marin, Ciprian Nițișor, Marinela Nistea. Fiecare capitol se individualizează în funcție de stilul autorului, însă toate sunt unite printr-un fir roșu marcat de coerență, interdeterminare și multipli numitori comuni. Indiferent de subiectul particular al capitolelor, fiecare vine cu o componentă teoretică, pune fenomenul discutat în lumina contextului și relevă coordonatele literare sub care evoluează. Totodată, alegerea subiectelor nu este arbitrară, căci ele curg unul din altul, pentru ca, la finalul lecturii, să dobândim o perspectivă de adâncime asupra fațetelor fenomenului analizat.

Începutul volumului îi aparține Cameliei Dinu, care semnează atât prefața, cât și primul subcapitol (Modernismul rus: delimitări, trasee și contradicții), deschizând mini-seria perspectivelor teoretice. Autoarea relevă faptul că modernismul rus se naște pe fondul unui Weltanschauung, fiind în concordanță cu un „spirit al veacului”. Curentul este o reflecție culturală a unor schimbări paradigmatice din societatea rusă a acelei vremi. Fracturarea societală va genera echivalentul ei în lumea literară. Dacă putem cădea de acord că formele modernismului rus s-au născut dintr-un spirit reacționar față de realismul, adevărul este că această respingere l-a orientat pe literatul rus în direcții cât se poate de diverse. Adesea, moderniștii ruși care aparțineau unor școli diferite ajung să intre în polemici legate de cea mai bună cale de dezvoltare a noii culturi. Nu în ultimul rând, cu toate că nu putem plasa avangardismul, în integralitatea lui, sub umbrela modernismului rus, Camelia Dinu evidențiază faptul că acesta își are rădăcinile și chiar primele manifestări în Veacul de Argint.

Următorul capitol, care vizează Filosofia și doctrinele politice ale modernismului rus, realizat de Marina Ilie, pornește de la ideea că mișcarea culturală în discuție este o reflecție a reconfigurării ample, graduale a contextului istoric și sociopolitic din Rusia. Confruntările de idei încep pe fond politic, unde suflul nou al liberalismului (care insista asupra instituirii monarhiei constituționale) este pus față în față cu conservatorismul. Autoarea explorează relația moderniștilor cu fenomene ideologice ale momentului, precum „căutarea divinității” (bogoiskatel’stvo), eurasianismul, socialismul, „întemeierea unei noi religii” (bogostroitel’stvo), nietzscheanismul, intuitivismul, „realismul ideal”, anarhismul mistic. Căutările converg spre ideea că perioada a fost marcată de un dialog viu între filosofie, teologie, literatură și artă, mai ales în contextul în care apogeul filosofiei ruse moderne se suprapune peste modernismul literar.

Secțiunea teoretică este închisă de Anton Breiner (Spre modernism, spre modernism! (Non)realismul lui Cehov). Autorul pornește de la o definire amplă a realismului literar rus, pentru a reliefa toate modalitățile în care Cehov sfidează premisele realiste în opera sa. Dacă realismul local poate fi esențializat prin determinism, pedagogie morală, coerența și cauzalitatea psihicului uman, narațiunea heterodiegetică, accentul pe deznodământ etc., Breiner demonstrează cum Cehov reușește să disloce, de exemplu în nuvela, O poveste banală (1889), toate aceste trăsături pivotale. Cu toate că acest text cehovian prezintă o replică la adresa tiparului literar realist, scriitorul se plasează mai degrabă la jumătatea distanței dintre realism și primiii moderniști ruși. El renunță la valorile realiste, însă nu pare să o facă în mod programatic, spre deosebire de moderniști. Astfel, nu îl putem alinia pe Cehov niciuneia dintre direcțiile centrale ale modernismului rus, dar nici realismului plenar.

În a doua secțiune a volumului, intitulată Modernismul impetuos, Andreea Dunaeva abordează primul curent modernist din literatura rusă, cronologic vorbind: „simbolismul rus de la cosmopolitism la misticism”. Ipoteza de la care pornește este că emergența simbolismului are loc pe fondul necesității de înnoire a discursului poetic. Deși literații ruși consideră că „simbolica” inerentă simbolismului exista deja în istoria literaturii universale, ea devine abia acum programatică. Astfel, sunt enunțate trei elemente principale ale noii arte: conținutul mistic, simbolurile și lărgirea sensibilității poetice. Divergența dintre realism și simbolism se conturează din faptul că realiștii descriu în artă ceea ce este „material”, adică vizibil și accesibil înțelegerii raționale, pe când simboliștii își propun să treacă dincolo de această suprafață, pătrunzând până la esențele ascunse, „de dincolo”. Principala mutație se produce din faptul că poeții simboliști nu vor mai spune lucrurilor pe lume, ci construiesc un univers al sugestiilor, al aluziilor, al inefabilului. Andreea Dunaeva examinează critic operele a zece poeți simboliști ruși, ceea ce îi oferă prilejul să traseze diferențele dintre simboliștii „tineri” (mistici și mesianici) și cei „vârstnici” (mai cosmopoliți și mai decadenți).

Capitolul continuă cu un studiu despre zonele „degradante” ale simbolismului, și anume decadența, tratată de Gabriel-Andrei Stan (Literatura rusă decadentă și frumusețea ei perversă). Terminologia este ingrată, căci „simbolismul” și „decadența” au fost utilizați adesea ca termeni interșanjabili, însă cel din urmă este încărcat de conotații negative care sunt eludate. În esență, „decadența” cuprinde manifestările artistice sincronizarea cu modelul cultural european, în speță cel francez. Observăm o predilecție pentru categoriile estetice negative, pentru o revalorizare estetică a răului și a grotescului. Acestea sunt moștenite de la Baudelaire, la care anumiți poeți ruși chiar se raportează direct (scriind compoziții ce au ca intertext Florile răului, de pildă). Simbolistul decadent rus este perceput ca fiind excentric, teatral, imagine clinică a degenerării și a patologiei, iar printre aspectele care îi definesc arta se numără tema sexualității, motivul femeii fatale, paradisurile artificiale. În orice caz, profilul decadenței ruse se naște pe fondul unei puternice crize identitare în societatea momentului.

Ultimul segment al volumului este intitulat Modernismul temperat: acmeismul, iar Florentina Marin deschide secțiunea cu capitolul Osip Mandelșam și poezia ca turn gotic. Printre variantele modernismului rus în poezie, acmeismul oferă o alternativă la direcția simbolistă, înțelegând diferit cuvântul artistic, după „principiul clarității”. Autoarea evidențiază faptul că acmeiștii redau cuvântului sensul propriu, „lucid”, respingând încărcătura filosofico-simbolică cu care îl înzestraseră simboliștii. Simțul predominant devine văzul, astfel că interesul se mută dinspre muzicalitatea cuvântului înspre valențele lui plastice. Mulți acmeiști, precum și figura centrală a capitolului, Osip Mandelșam, debutează ca simboliști înainte de a opta pentru estetica acmeistă. Poetica lui Mandelșam evocă moștenirea culturală și frumusețea arhitecturii clasice, redă cuvântului „materialitatea” și se dezbară de „accesorii”, amintește de arta parnasiană. În anii care urmează Revoluției de la 1917, artistul devine o victimă a persecuțiilor staliniste.

Seria portretelor acmeiștilor este continuată de Ciprian Nițișor în capitolul Nikolai Gumiliov – un conchistador în parnasul modernist. Poetica lui Gumiliov este modelată de călătoriile personale (Africa, Scandinavia, Orientul Mijlociu și Îndepărtat) și de facinația față de explorare, nutrită încă din copilărie (ca fiu al unui medic de marină, e familiarizat cu mirosul mării, cu corăbiile și cu romanele de aventuri). Poezia sa denotă o conexiune literară opozitivă cu Baudelaire (al doilea lui volum se numește Flori romantice), fiind adeptul unei poezii a visării și a peregrinărilor prin lume. Printre dominantele poetice ale artistului observăm tema africană, interesul pentru ocultism și teosofie, influența ideilor lui Nietzsche. Gumiliov, soțul Annei Ahmatova și prieten bun al lui Osip Mandelșam, e cel care proclamă nașterea acmeismului, la 1 martie 1912, fiind teoreticianul curentului. Ia parte la Primul Război Mondial, iar experiența de pe front își găsește expresia în poezie. În 1921, este condamnat la moarte și împușcat de CeKa (poliția secretă sovietică). Ironia face că poezia lui nu a fost citită doar de anticomuniști, ci și de membri ai partidului și chiar ai CeKa.

Figura care închide volumul de față este cea a Annei Ahmatova, notorie personalitate a culturii ruse și unică prezență feminină în gruparea acmeiștilor (Anna Ahmatova: sufletul feminin în dialog cu universul). Autoarea capitolului, Marinela Nistea, pune în lumină spectaculozitatea biografiei scriitoarei, din care decurge și expresia artistico-poetică. „Regina de pe Neva” a fost longevivă între acmeiști, trăind până în 1966, la 76 de ani. Născută în timpul monarhiei ruse, poeta prinde Revoluția din 1917, ambele Războaie Mondiale; soțul ei este asasinat de CeKa, prietenii și apropiații sunt hăituiți, persecutați de sovietici, chiar uciși, fiul ei este trimis în Gulag, unde petrece ani grei (pentru care Ahmatova se simte vinovată), este dizgrațiată, i se interzice să mai publice perioade întregi, îi sunt trimise cărțile la topit, deși va fi nominalizată la premiul Nobel pentru Literatură în 1962. I-a fost muză lui Modigliani, care i-a desenat nu mai puțin de șaisprezece portrete. Lirica ei este dominată în toate volumele de tema iubirii; trăirile poetice sunt abrupte, paroxistice, însă Ahmatova manifestă și seninătatea și echilibrul specific acmeiste. Nu în ultimul rând, drama existențială (a războiului, a nedreptăților trăite de fiu etc.) își găsește expresie poetică.

Modernismul rus în Veacul de Argint se dovedește un volum dens, aspect inevitabil, dacă ținem cont de amplitudinea fenomenului pus sub lupa critică. Vocile autorilor sunt distincte, însă vin în completare una celeilalte, astfel că trecerea de la un capitol la altul este cursivă și inter-referențială. Avansând dinspre teoretic înspre studii de caz, volumul vine inclusiv în întâmpinarea celor nefamiliarizați cu mișcarea culturală a modernismului rus, inserțiile textuale și contextualizările frecvente facilitând lectura. Opțiunea pentru personalitățile moderniste aduse în discuție nu este întâmplătoare; vom descoperi că, cel mai adesea, moderniștii ruși s-au cunoscut între ei, au polemizat sau au legat prietenii strânse (chiar o căsătorie, dacă ne gândim la Gumiliov și Ahmatova). Astfel, consider că volumul și-a atins miza, căci atrage și menține atenția cititorului asupra acestei direcții cultural-istorice proaspete pe scena studiilor filologice românești și nu numai.

Modernismul rus în Veacul de Argint – coordonator Camelia Dinu