De această dată venim cu trei recomandări Bookhub, toate trei cărțile au apărut recent la Editura Paralela 45 și sunt pentru cititorii experimentați, amatori de lecturi foarte bune, care să-i deconecteze de la ritmul nebun al vieții cotidiene. Vă prezentăm trei fragmente care sperăm să vă convingă să cumpărați cărțile – fie pentru dvs., fie pentru cei dragi.
A treia voce de Cilla & Rolf Börjlind
Uciderea sângeroasă a unei femei din Marsilia îi împinge pe cei doi eroi din Maree înaltă într-o nouă anchetă macabră. Tom Stilton, fostul poliţist devenit cerşetor, începe să-şi depăşească traumele. Pleacă la Marsilia pentru a face lumină în acest caz. Olivia Rönning, proaspătă absolventă a Academiei de Poliţie, se întoarce dintr-o călătorie în America de Sud, unde a încercat să dea de urmele mamei ei biologice, asasinate cu douăzeci de ani în urmă. Acasă descoperă că un vecin s-a sinucis în împrejurări bizare. Fiecare se ocupă de cazul său, ajungând în sânul unor comploturi sordide, în care corupţia financiară rivalizează cu perversiunea morală. Însă foarte curând Tom şi Olivia trebuie să recunoască un lucru evident: cele două anchete sunt legate între ele. O să reușească cei doi eroi să-şi înfrunte propriii demonii interiori şi să elucideze crimele pentru a împiedica moartea altor oameni?
„Personaje adorabile, de care îți pasă. Unul dintre cele mai bune thrilleruri scandinave.“ – Washington Post
„Subiect de actualitate și tensiune ridicată. Cei doi autori merită cea mai mare notă!“ – Literature Magazine
Capitolul 3
Sandra Sahlmann era fericită. Trecea șuierând prin întunericul de noiembrie, în ploaia furioasă, pe noul ei scuter alb, și era fericită. Gânduri extaziante îi umpleau mintea – se întâmplau atâtea lucruri grozave. Antrenorul ei de volei îi spusese că sezonul următor o să joace în prima echipă și luase un 10 la testul la studii religioase, ceva destul de neașteptat, fiindcă nu credea că s-a descurcat prea bine. Conducea în viteză pe marginea terenului de golf, urcând spre zona rezidențială, și acceleră puțin mai mult. Atunci îi muri motorul. Răsuci cheia în contact de câteva ori, dar își dădu seama repede că rămăsese fără benzină. Se opri pe marginea drumului și coborî. Nu era departe de casă, la doar câteva sute de metri, dar nu era prea distractiv să împingi un scuter pe vremea aia, așa că scoase mobilul și își sună tatăl. Putea să vină după ea cu o umbrelă. Niciun răspuns. De obicei își punea telefonul în modul silențios când se uita la televizor, asta îl ajuta să se concentreze, susținea el. Sau poate ieșise la cumpărături și nu auzea soneria. Îi promisese că o să cumpere tacos, mâncarea ei preferată, drept răsplată pentru zecele de la test. Trebuia să se descurce singură. Las scuterul aici și putem să venim mai târziu să-l luăm, se gândi ea. Trase scuterul sub un copac și-l legă. Rămase cu casca pe cap. Apoi încercă să-și sune iar tatăl. Poate că își scosese telefonul din modul silențios ? Sau ajunsese acasă ? Nu. Începu să meargă pe jos. 14 Din fericire, luminile din pasaj erau aprinse, le vedea de departe. Uneori nu funcționau. Nu era vorba că-i era frică de întuneric, însă dacă mai era cineva acolo, nu prea puteai să vezi cine e, iar asta nu-i plăcea. Când ajunse la pasaj, văzu un bărbat venind din direcția opusă. Îi cunoștea pe cei mai mulți oameni care locuiau în zonă, dar pe el nu-l recunoscu. Începu să meargă puțin mai repede când trecură unul pe lângă celălalt, aproape o luă la fugă pe ultima porțiune de drum, apoi se întoarse. Bărbatul nu mai era. Oare și el alergase ? Ducă-se naibii. Nu mai trebuia decât să traverseze aleea îngustă și să treacă prin bucata de pădure, și aproape ar fi ajuns acasă. Vântul aspru îi arunca frunze ude în cale, iar ceața părea să învăluie copacii. Dar în pădure se simțea în siguranță, cu toate că în seara aia era destul de întuneric. Aproape ajunsese la ea când își aduse aminte de geantă. Cu cheile de la casă în ea. Era în cutia-portbagaj a scuterului. Dacă tatăl ei era ieșit la cumpărături, nu avea cum să intre în casă. Se întoarse și o luă iute pe drumul pe care venise. Starea de spirit i se deteriorase semnificativ. Colac peste pupăză, luminile din pasaj se stinseseră. Era atât de enervată încât îl traversă grăbită și ajunse la scuter, deschise cutia-portbagaj, scoase geanta și începu să meargă înapoi prin ploaie. Când văzu tunelul întunecat din fața ei se gândi la bărbatul care dispăruse. Unde s-o fi dus ? Se opri înainte să intre și încercă să se uite până în partea cealaltă. Nu era atât de departe și pasajul părea gol. Trase adânc aer în piept și o luă la fugă prin pasaj. Ridicol, se gândi ea după ce ajunse în partea cealaltă. De ce mi-e frică ? În depărtare văzu că într-o casă vecină luminile sunt aprinse. Dintr-un motiv oarecare, asta o făcu dintr-odată să se simtă în siguranță. Măcar erau oameni prin preajmă. Traversă panta acoperită cu iarbă udă și se apropie din nou de pădure, și încercă să se înveselească. Nu mai avea mult, iar apoi puteau să meargă împreună să-i aducă scuterul și să mănânce tacos. În clipa aia era în pădure. Frunzele ude îi pleoscăiau sub pantofi. 15 O luă pe aleea prost bătătorită, o alee pe care mai umblase de o sută de ori și care se oprea chiar în fața gardului viu al grădinii lor. Atunci auzi zgomotul. Ca și cum s-ar fi rupt o creangă. Chiar în spatele ei. Se întoarse, dar casca îi restrângea aria vizuală. Ce era zgomotul ăla ? Se uită la copaci, la trunchiurile întunecate și crengile împovărate de apă. O căprioară ? Aici ? Se întoarse înapoi și începu să meargă mai repede. Știa unde duce aleea, dar tot intră drept într-un trunchi de copac. Se clătină și-și scoase casca. Apoi auzi alt zgomot. Mult mai aproape. E cineva aici ! Aruncă imediat casca pe jos și o luă la fugă printre copaci. Nu mai avea mult până la gardul viu, și acolo ar fi fost în siguranță. Deși nu și până ar fi ajuns la poartă. Era un gard viu din carpen destul de înalt care îi înconjura casa. Trebuia să-l înconjoare ca să ajungă la poartă. Fugi cât o ținură picioarele până când căzu pe neașteptate. Se împiedicase de un morman de compost. Chiar lângă gardul viu. Rămase nemișcată câteva secunde, cu fața lipită de argila umedă, neîndrăznind să se uite în spate, și simți cum îi vin lacrimile în ochi. — Tata ! Tata ! Strigă cu toată puterea. Dacă tatăl ei era acasă, poate ar fi auzit-o ! Era doar de cealaltă parte a gardului ! Își îndreptă brațele, se ridică de pe pământ și începu din nou să alerge. Spre poartă. Era deschisă. Trecu în fugă prin ea, spre ușă, își apucă geanta și încercă s-o deschidă. Fermoarul se blocase. În sfârșit reuși s-o deschidă, găsi cheia și o băgă în broască, o răsuci, împinse ușa, intră în grabă și o trânti, o încuie de două ori, expiră și se întoarse – la cinci metri în față își văzu tatăl spânzurat de tavan cu o frânghie albastră de tractare, cu limba scoasă și cu ochii holbați privind drept la ea.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Contractul Paganini de Lars Kepler
Poliția descoperă pe un iaht abandonat trupul neînsuflețit al unei tinere. A doua zi, un bărbat e găsit spânzurat în apartamentul lui. Când descoperă o legătură surprinzătoare între cele două morți, Joona Linna și Saga Bauer sunt puși într-o situație imposibilă: au de-a face cu un ucigaș necruțător, care e mereu cu un pas înaintea lor, și cu un om de afaceri dur, care se folosește de coșmarurile cele mai cumplite ale victimelor sale pentru a-și duce la capăt planurile sinistre. Cuplul Lars Kepler continuă să exploreze fața sumbră a Suediei într-un nou thriller care ține cititorul cu sufletul la gură, pe fondul traficului de arme și al embargourilor internaționale.
„Literatură polițistă încărcată de un suspans răscolitor.“ – The Boston Globe
„Acțiune, inventivitate, intrigă de cea mai înaltă clasă și eroi de proporții monumentale.“ – Los Angeles Times Magazine
***
4
Bărbatul care plutea în aer
Articolul 21 din Legea Poliției descrie modul în care trebuie să-și pregătească un polițist intrarea într-o clădire, casă, încăpere sau în orice alt loc, dacă, din vreun motiv sau altul, are motive să suspecteze că înăuntru se află o persoană decedată, inconștientă sau incapabilă să ceară ajutor. Motivul pentru care detectivul John Bengtsson primise misiunea de a verifica apartamentul de la ultimul etaj de pe Grevgatan nr. 2 în acea sâmbătă de iunie era acela că directorul general al Inspectoratului Național pentru Produse Strategice (IPS), Carl Palmcrona, lipsise nemotivat de la slujbă și ratase o întâlnire importantă cu ministrul de externe. În mod cert, nu e pentru prima oară când John Bengtsson trebuie să intre într-o locuință în căutarea unor persoane decedate sau rănite. Cel mai adesea, la sesizarea rudelor care bănuiau o posibilă sinucidere. Părinți tăcuți, înspăimântați așteptau în casa scării, timp în care el intra și cerceta încăperile. Cel mai frecvent, găsea tineri cu pulsul aproape imperceptibil după vreo supradoză de heroină sau, mai rău, femei omorâte în bătaie, în sclipirea palidă a televizorului din camera de zi. Când trece de ușa mare a clădirii, John Bengtsson are la el unelte de forțat ușa și un șperaclu. Ia liftul până la ultimul etaj și sună la ușă. După un moment de așteptare, își pune geanta grea pe o treaptă și examinează încuietoarea ușii exterioare. Deodată, la etajul inferior, aude un târșâit, de parcă cineva s-ar îndepărta pe furiș. John Bengtsson ascultă o clipă, apoi întinde mâna și apasă clanța: ușa e descuiată și alunecă ușor în cele patru balamale. — E cineva acasă? strigă el. 26 Așteaptă câteva secunde, își trage geanta cu unelte peste prag, își șterge picioarele pe preșul de la intrare, închide ușa și apoi pășește în holul spațios. Dintr-una din încăperi se aude o muzică suavă. O ia într-acolo, bate la ușă și intră. E un salon spațios, mobilat minimalist – trei canapele Carl Malmsten, o masă joasă de sticlă și un tablouaș reprezentând o corabie în furtună pe perete. Dinspre sistemul audio cu un design modern, plat și transparent, vine o lucire albăstrie și rece. În boxe, se aude o muzică de vioară melancolică, aproape întrebătoare. John Bengtsson merge la ușile duble din celălalt capăt al încăperii, le deschide și se uită în salonul cu ferestre înalte în stil Art Nouveau. Lumina verii pătrunde prin micile panouri rectangulare din partea superioară a ferestrelor. Un bărbat plutește în mijlocul camerei albe. Priveliștea e supranaturală. John Bengtsson rămâne mut în prag și se holbează la bărbatul mort. I se pare că a trecut o veșnicie până ce a observat sfoara de rufe legată de cârligul lustrei din tavan. Bărbatul bine îmbrăcat e nemișcat, încremenit parcă în toiul unei sărituri, cu gleznele întinse și cu vârfurile pantofilor orientate spre parchet. E spânzurat – dar ceva nu se potrivește, ceva nu e cum ar trebui să fie. John Bengtsson nu poate trece de pragul ușii. Locul infracțiunii trebuie păstrat intact. Își simte bubuitul inimii și pulsul greoi, se silește să înghită, dar nu-și poate desprinde privirea de bărbatul care plutește în încăperea goală. În mintea lui John Bengtsson, se repetă un nume șoptit: Joona, trebuie să vorbesc cu Joona Linna. În încăpere nu sunt mobile, doar un bărbat spânzurat care, după toate probabilitățile, este Carl Palmcrona, director general al IPS. Sfoara e prinsă de cârligul lustrei, în rozeta din centrul tavanului. N-a avut pe ce să se urce, se gândește John Bengtsson. Tavanul e la cel puțin trei metri și jumătate înălțime. John Bengtsson încearcă să se liniștească, să-și adune gândurile și să înregistreze tot ce vede. Fața spânzuratului are culoarea ștearsă a zahărului ud și lui i se pare că în ochii holbați vede niște picături de sânge. Bărbatul e îmbrăcat într-un pardesiu de vară peste costumul gri-deschis, iar în picioare are pantofi negri cu talpă de piele. O servietă neagră și un 27 telefon mobil zac pe parchet, la oarecare distanță de balta de urină adunată sub cadavru. Spânzuratul tremură brusc. Lui John Bengtsson i se taie suflarea. În tavan se aude o bufnitură grea. Din mansardă se aud lovituri dure de ciocan. Cineva merge pe podeaua de deasupra, și se mai aude o bufnitură, iar corpul lui Palmcrona tremură din nou. Izbucnește zgomotul unei bormașini, apoi se oprește. Un bărbat strigă ceva. Că-i trebuie mai mult cablu electric. John Bengtsson observă că i se domolește pulsul, când se întoarce și se îndepărtează de salon. În hol, ușa de la intrare e deschisă. Se oprește, convins că o închisese, dar își dă seama că e posibil să se înșele. Iese din apartament, dar, înainte să dea raportul la secția sa, își scoate telefonul mobil și-l sună pe Joona Linna, de la Direcția Națională de Investigații Criminale.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Parisul e întotdeauna o idee bună de Nicolar Barreau
Rosalie Laurent are o mică papetărie cochetă în Paris, pe Rue du Dragon, unde confecţionează şi vinde cărţi poştale pline de lirism. Într-o zi, un bătrân intră în papetăria ei şi îi răstoarnă standurile de cărţi poştale. Spre surpriza eroinei, necunoscutul nu e nimeni altul decât Max Marchais, ale cărui cărţi pentru copii i-au bucurat copilăria. Sedus de talentul ei, acesta îi propune să îi ilustreze celebrul lui basm Tigrul albastru. Încântată peste măsură de această colaborare, Rosalie expune cartea publicată în vitrina papetăriei. Dar într-o zi un profesor de literatură anglo-saxonă proaspăt sosit din Statele Unite dă buzna în magazinul ei, susținând cu încăpăţânare că povestea îi aparţine. Să fie Max Marchait un plagiator? Cei doi tineri, la început ostili unul faţă de celălalt, fac cauză comună pentru a investiga şi a scoate la lumină un secret care îi va lega pentru totdeauna.
La fel ca în romanele precedente ale lui Barreau, destinul se hrăneşte cu întâmplări, iar iubirea, contrariată la început, triumfă din neînţelegeri şi quiproquouri. Regal de suspans şi emoţie, Parisul e întotdeauna o idee bună este o poveste al cărei farmec te incită să savurezi în tihnă micile bucurii ale vieţii.
***
5
Câteva zile mai târziu, într-o zi de aprilie, povestea tigrului albastru și-a făcut intrarea în viața lui Rosalie Laurent, pe care a schimbat-o pentru totdeauna. Până la urmă, în viața fiecăruia există o poveste care devine un punct de cotitură și de ancorare – chiar dacă foarte puțini oameni își dau seama imediat de asta. Dimineața, când Rosalie a deschis ușa magazinului și, ca de obicei, și-a ridicat privirea, un cer de porțelan se arcuia peste Rue du Dragon, tandru și proaspăt, așa cum numai în Paris poți vedea după o ploaie de aprilie. Asfaltul străzii era încă umed, două păsărele se certau pe o bucățică de pâine de pe trotuar, pe partea cealaltă un oblon se ridica, miresmele dimineții îi ajungeau la nări și dintr-odată a avut senzația că ziua aia e una dintre zilele în care începe ceva nou. De la vizita memorabilă a lui Max Marchais așteptase corespondența promisă. Încă îi venea greu să creadă că ea este cea care o să ilustreze noua carte a lui Marchais. Spera să nu-i dezamăgească pe celebrul autor și pe editorul lui. În orice caz, avea să facă tot posibilul. Asta era marea ei șansă – „Ilustrații de Rosalie Laurent“. Simțea că e cuprinsă de o mândrie nestăvilită. Mama ei avea să rămână cu gura căscată. Și, în primul rând, mătușa Paulette. Ah, biata mătușă Paulette ! Ce păcat că nu mai putea să vadă ! Nimeni nu știa încă despre oferta care i se făcuse. Cu excepția lui René, desigur. 56 — Mișto, spusese el. O să fii cu adevărat faimoasă. Asta îi plăcea la René. Se bucura când ea avea succes și niciodată nu era invidios pe ea. Nu făcea parte din categoria celor care se compară cu ceilalți, și lucrul ăsta constituia probabil adevăratul secret al echilibrului său – pe lângă sportul intensiv –, deși, cu siguranță, el nu se gândise niciodată la asta. Când a pășit în hol, inima îi sălta de bucurie. De departe a văzut plicul mare alb care ieșea pe jumătate din cutia de scrisori, și a știut imediat că este manuscrisul autorului cărții pentru copii. Unele zile erau așa perfecte, încât până și cutia poștală avea doar lucruri frumoase de oferit ! Cu inima bătându-i tare, Rosalie a strâns plicul la piept. Era nerăbdătoare să citească povestea, și cu pași iuți s-a întors în magazin. Dar în acea sâmbătă dimineață, vremea frumoasă îi scosese pe oameni în stradă și, înainte ca Rosalie să poată deschide plicul, în magazin a intrat o tânără care dorea să cumpere un stilou pentru finul ei și care i-a cerut explicații detaliate înainte de a pleca, în final, cu un stilou cu peniță Waterman, verde-închis marmorat. De-a lungul zilei, papetăria a fost intens vizitată. Clienții veneau și plecau, cumpărau cărți poștale și hârtie de împachetat, semne de carte și mici cutii muzicale sau ciocolate cu citate ale poeților celebri. Câțiva au dat comenzi pentru felicitări. Micul clopoțel de argint atârnat deasupra ușii suna încontinuu, iar Rosalie a fost nevoită să-și curme nerăbdarea, până când, în cele din urmă, spre seară, a plecat ultimul și cel mai tânăr client : un băiat de zece ani, cu părul roșu și pistrui, care voia să-i ofere mamei un prespapier de ziua de naștere și, pur și simplu, nu se putea decide. — Să iau inima din trandafiri ? Trifoiul ? Sau nava cu pânze ? a întrebat el, cu ochii plini de dorință ațintiți la prespapierul cu vechea corabie cu trei catarge. Ce credeți, i-ar plăcea lui maman o navă cu pânze ? O corabie d-asta e super, nu ? 57 Lui Rosalie i-a venit să zâmbească atunci când, în ultimul moment, băiatul s-a decis pentru inima din trandafiri. — O alegere bună, a spus ea. Cu inimile și trandafirii nu dai niciodată greș în fața femeilor. În sfârșit, era liniște în magazin. Rosalie a încuiat ușa, a coborât grilajul și a golit casa de marcat. Apoi a luat plicul alb care stătuse pe masa de lemn toată ziua și a urcat în micul ei regat. A intrat în bucătăria minusculă, a pus la foc ibricul și și-a luat ceașca preferată de pe raftul de deasupra chiuvetei, o piesă unicat din seria L’Oiseau bleu, de la fabrica de porțelan Gien, pe care o găsise cândva la târgul de vechituri. S-a așezat pe patul ei francez, pe care o cuvertură cu model albastru-alb și câteva perne asortate mari și mici îl transformau într-o canapea în timpul zilei, a aprins lampa și a luat o înghițitură de Thé au citron. Lângă ea se afla plicul alb promițător. Rosalie l-a deschis cu grijă și a scos manuscrisul de care era prinsă cu o agrafă o carte de vizită cu câteva rânduri scrise de mână. „Dragă domnișoară Rosalie, mi-a făcut plăcere să vă cunosc. Tigrul albastru a ajuns la dumneavoastră. Sunt nerăbdător să aflu ce gânduri o să aveți după ce o să-l citiți și aștept sugestiile dumneavoastră. Toate cele bune, Max Marchais PS : Transmiteți-i salutări lui William Morris, sper că și-a revenit din sperietură.“ Rosalie a zâmbit. Ce drăguț că amintise de cățel. Și apoi forma de adresare – „domnișoară Rosalie“. De modă veche. În același timp, respectuos și personal, găsea ea. Și-a aranjat câteva perne și s-a rezemat, cu paginile de manuscris pe genunchi. Apoi a început, în sfârșit, să citească.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
