Kurt Vonnegut – „Când muritorii dorm”

Deși am îndrăgit scriitura și stilul lui Kurt Vonnegut de la prima întâlnire, grație romanului „Cutremur de timp”, acesta este abia al doilea volum ce-i poartă semnătura pe care îl citesc. Din fericire, seria de autor pe care Editura Art i-a dedicat-o și din care face parte și volumul „Când muritorii dorm”, este cuprinzătoare, astfel că e doar o chestiune de timp până ce mă voi delecta cu celelalte cărți ale sale. Dar să revin la cea pe care vreau să v-o prezint astăzi – un volum de proze scurte reunite în volum postum, în anul 2011. Am regăsit ironia, cinismul și umorul lui Vonnegut, primele două ceva mai blânde decât în „Cutremur de timp”, însă totuși plăcute.

Vonnegut este renumit pentru abordarea inedită a genului SF. Totuși, povestirile din acest volum sunt uimitor de realiste, chiar dacă subiectele lor sunt, cel mai adesea, bizare. Surprind personaje ciudate în împrejurări neobișnuite, însă nimic nu se desfășoară în afara logicii sau a explicabilului, ba chiar aș putea spune că fundalul este adeseori banal. Într-un fel sau altul, regăsim în aceste povestiri amprenta unor tulburări psihice de natură să nască situații ieșite din comun. De exemplu, un tip a construit un frigider cu chip de femeie pe nume Jenny și colindă cu el toată țara oferind reprezentații publicului amator, însuflețind-o pe Jenny până ce pierde contactul cu realitatea. Un altul e pasionat într-atât de trenulețe în miniatură, încât lumea lor este cea pe care o consideră reală, ignorând aproape complet orice altceva, chiar și pe propria soție.

„Era o poveste atât de stupidă, încât am râs și-am uitat-o pe loc. Mi-a luat săptămâni bune să-mi dau seama că George nu bătuse câmpii când spusese povestea aceea cu atâta sinceritate. Niciodată până atunci nu dezvăluise mai mult adevăr despre Jenny. Se apropia de el folosindu-se de poezie.” (pag 14) – Jenny

„Vremurile grele neviseră cam cu patru luni înainte să izbucnească epizootia.
– Bărbații unidirecționali: proiectați doar pentru a merge în sus, zise Breed.
– Cu soțiile lor unidirecționale și copiii lor unidirecționali,spuse dr. Everett. Dumnezeule mare… adăugă el mergând la fereastră și privind afară către orașul Hartford peste care se lăsase iarna. Principala industrie a țării este acum muritul pentru un trai decent.” (pag. 42) – Epizootia

Mai avem în volumul lui Vonnegut o epidemie de sinucideri, o iubire prin corespondență cu urmări imprevizibile, o altă iubire ce ia naștere prin intermediul unui dictafon. Apoi, doi pictori diferiți în privința stilului, dar și a talentului, puși într-o situație nu tocmai confortabilă de a se lua la întrecere pictând. Nu e de ici de colo nici să te îndrăgostești de-o servitoare în timp ce dansezi tangou, dacă ești tânărul vlăstar al unei familii importante din satul Pisquontuit, „un ansamblu secret de vile pe malul mării”, un spațiu exculsivist, cum am spune noi astăzi.

„Doamna Faulkner era în genunchi, adunând cioburile.
– Cum ai putut? Cum ai putut să faci asta?
– Îmi pare tare rău. Pot s-o înlocuiesc?
– Vrea să știe dacă poate să mi-o înlocuiască, rosti doamna Faulkner cu voce cântată, vorbind iar cu un public nevăzut. De unde să poți cumpăra o bombonieră făcută de mânuțele lui Ted pe când avea șapte ani?
(…)
– Nu. Nu poți să-l iei pe copilul băiețelului meu de lângă mine. Te rog încearcă să mă înțelegi și să mă ierți. Bolul acela era sfânt. Tot ce-a rămas de la băiețelul meu e sfânt, de aceea am reacționat așa.
Se agăță de una dintre mânecile hainei lui Ruth.
– Înțelegi, nu-i așa? Dacă ai un dram de milă în tine, o să mă ierți și-o să rămâi.” (pag.125-126) – Ruth

Șaisprezece povestiri care abordează din multiple unghiuri natura umană, comice și tragice deopotrivă, cu personaje pe care nu le poți îndrăgi cu ușurință, dar care stârnesc, fără doar și poate, curiozitatea. Fiecare povestire are farmecul său, unele în doze mai mari, altele în doze mai reduse. Aș aminti totuși „Te stinge, candelă de-o clipă”, care mi-a plăcut cel mai mult, pentru atmosfera stranie, misterioasă, ale cărei ultime scene se petrec într-un cimitir și al cărei deznodământ este uimitor.

„Timp de o oră, Annie sună la fiecare sonerie și fu lătrată de toți câinii de pe acea stradă.

Nimeni nu auzise de vreun Joseph P. Hawkins și erau cu toții de părere că, dacă adresa era corectă, nu putea fi decât unul dintre mormintele din cimitirul de mai încolo.” (pag. 180) – Te stinge, candelă de-o clipă

Finaluri surprinzătoare ne oferă și celelalte povestiri. Imprevizibilul este unul dintre punctele comune și unul dintre punctele forte ale prozelor adunate în acest volum. Scriitura lui Vonnegut nu pare pretențioasă. Sub aparența simplității se strecoară analize subtile și o imaginație bogată, care explorează paliere ascunse ale naturii umane. Recomand acest volum atât fanilor lui Vonnegut, cât și celor care nu au făcut până acum cunoștință cu opera și cu stilul său.

Editura ART