Kurt Vonnegut – „Cutremur de timp”

De la o vreme ocolesc delicatețea în paginile cărților, caut mai degrabă texte dure, care să mă scuture nițel, în vreme ce mă inundă cu seva lor binefăcătoare. Cărți care au darul de a mă liniști, deși prin ideile și limbajul lor pe alții ar putea să îi zgârie. Mi se întâmplă cam la fel ca atunci când, pentru a-mi descărca frustrările sau tensiunea, ascult muzică ale cărei versuri sunt, teoretic, nerecomandate minorilor (deși, ca să fiu sinceră, generația mea s-a înfruptat din așa ceva mult înaintea majoratului). Am un prieten în ale cărui recomandări livrești am multă încredere și i-am cerut sfatul. Mi-a recomandat să-l citesc pe Kurt Vonnegut, tot așa cum mi l-a recomandat și pe Bukowski. Singura carte din sfera acestor recomadări pe care o aveam în bibilotecă a fost „Cutremur de timp” și iată-mă acum la finalul ei, încercând să redau o parte din impactul său asupra mea.

-Da, dragă, colega, inclusiv o frază unică, ce descrie în mod atât de complet viața, așa cum e trăită ea de oameni, încât niciun scriitor de după el n-ar mai fi trebuit să scrie niciun cuvânt în plus.

-Care-i fraza aceea, domnule Trout? l-am descusut eu.

-„Lumea întreagă e o scenă, iar noi toți doar niște actori.”

Au fost fraze ce m-au izbit de-a binelea, unele m-au răcorit, altele mi-au revelat idei pe care le-am aprobat. Vonnegut abordează teme îndrăznețe – timpul, viața, religia, iubirea, moartea, hazardul – și-n toate se dovedește incisiv, taie uneori în carne vie, fără să-și pună mănuși. Și poate că aceasta e cea mai potrivită abordare – sfidarea a tot ceea ce produce un consum inutil de celule nervoase. Tonul său este însă unul prietenos, apropiat de cititorul suficient de răbdător să îi suporte ironiile ce spulberă penibilele noastre prejudecăți. Cu accente alegorice pronunțate, cartea satirizează întregul zbucium al omului în fața nimicurilor pe care viața i le aruncă în față ca pe niște firmituri ce lui i se par pâini mari cât roata carului. Dacă ar fi să pot alege un motto sau o frază care să rezume întregul fond ideatic, citatul din Shakespeare folosit și de Vonnegut – „Lumea întreagă e o scenă, iar noi toți doar niște actori.”, ar fi mai mult decât suficient. Dar oamenii nu se pot mulțumi cu explicații seci, laconice, au nevoie de discuții nesfârșite în care să întoarcă pe toate părțile, ba chiar și pe dos, argumente și teorii ce nu limpezesc câtuși de puțin esența la care, fie că o conștientizează sau nu, cu toții tânjesc să ajungă.

Kurt Vonnegut are un stil cuceritor de-a spune lucrurilor pe nume, inteligența și umorul său ies la iveală aproape la fiecare paragraf în această scriere cu un puternic caracter de confesiune, ce îmbină elemente autobiografice a căror veridicitate contează prea puțin în ansamblu. Deși poartă subtitlul de roman, „Cutremur de timp” pare a fi mai mult de atât, sau mai bine zis, prea puțin roman, deși nici nu-i găsesc încadrarea potrivită. Mi-e mai simplu, mai la îndemână să mă refer la această scriere ca la o carte cu un puternic potențial de a răscoli mințile cititorilor. Dar nu m-am referit deloc la ideea principală, cea care justifică titlul ales de Vonnegut – ce e cutremurul de timp, ce presupune el sau, mai concret, ce imagini și idei înglobează această minunată metaforă. Cum ar fi dacă omenirea ar fi aruncată înapoi în timp cu vreo zece ani, obligată să retrăiască pas cu pas această perioadă, fără a putea schimba ceva? Liberul-arbitru, important personaj, lipsește cu desăvârșire (cel puțin în aparență), însă nu lipsește conștientizarea a ceea ce se petrece, laolaltă cu imposibilitatea vreunei schimbări în parcursul de multe ori nefericit al evenimentelor. Acesta ar fi în linii mari scenariul pe care ni-l propune Kurt Vonnegut, cu o efervescență ce te dă pe spate de multe ori, pentru că, în scrierea sa, nici dracul nu-i așa de negru cum ne place să credem, nimic nu e suficient de trist încât să-i strice dispoziția.

„Nu-mi propun să-mi pun pe tapet viața sentimentală. Am să spun doar că încă nu pot trece peste forma pe care o au femeile și că o să fiu dus la groapă dorind să le mângâi fundurile și țâțele. Am să mai spun că dragostea carnală, dacă e sinceră, este una din cele mai bune idei pe care le-a vârât Satana în mărul pe care i l-a dat Evei. Totuși, cea mai bună idee din mărul acela este să cânți jazz.” (pag.103)

Când voi fi și eu mort, pușchea pe limbă, sper că se va găsi o persoană hâtră care să spună despre mine „Acum e sus în Ceruri”. (pag.92)

Îmi place să dorm. Am publicat un recviem nou pe muzică veche într-o altă carte, în care am afirmat că nu-i un lucru rău să ne dorim pentru toată lumea somnul în viața de apoi.

Nu văd ce rost ar avea sus în cer alte camere de tortură și jocuri de bingo. (pag. 92)

download Trebuie să dai dovadă de perspicacitate, de spirit viu, ca să ții pasul cu ironiile și aluziile lui Vonnegut. Vei fi însă răsplătit cu un umor de bună calitate, chiar și atunci când limbajul folosit nu e tocmai elevat. Episodul ce explică fraza leit-motiv a lui Kligore Trout – „Clinc-clinc”, mi se pare memorabil, dar nu redau aici bucăți din el, vă las să-l descoperiți undeva după primele câteva zeci de pagini. Ah, am uitat să zic cine este Kligore Trout (eu însumi a trebuit să mă informez nițel, suspicioasă fiind în privința existenței sale în realitate, ca autor de science fiction, așa cum ni-l prezintă Vonnegut) – deși personaj ficitiv, prezența sa este foarte puternică și deosebit de sugestivă și l-am înțeles, cred eu, suficient de bine pe Vonnegut când alege să se folosească de această unelată pe care o înzestrează cu atâta viață și cu o personalitate inedită. Lui Kligore Trout îi sunt atribuite o sumedenie de idei, povestirile „scrise” de acesta sunt bizare și pline de tâlc, și în umbra sa se țese o întreagă filosofie existențială. Știind însă că toate acestea sunt rodul imaginației lui Vonnegut, nu poți să nu remarci cât de elaborat este de fapt acest text aparent scris ca pe apă. Autorul pare cât se poate de viu, parcă ar glăsui din paginile cărții, iar spiritul său este atât de tânăr, deși când scria „Cutremur de timp” era destul de înaintat în vârstă.

Treaba e că, prin această carte, care pare-se n-ar fi cea mai strălucită dintre cele ce poartă semnătura scriitorului american, Kurt Vonnegut și-a făcut loc printre scriitorii mei favoriți, astfel că simt o nevoie imperioasă să citesc și alte cărți ale sale.

download-1 Editura: Humanitas Fiction