Drumul Cexinei Catapuxina spre cititorii săi a început cândva, pe la începutul lunii decembrie. Primele popasuri au fost la Brașov și Sibiu, pentru ca miercuri seara, (adică pe 14 decembrie) să-și întâlnească cititorii din București (sau de acasă, dacă vreți – dar cred că deja „casa” ei e lumea cea mare). Cafeneaua de la Cărturești Verona a fost locul potrivit pentru o astfel de întâlnire, ceaiul fierbinte și vinul fiert fiind binevenite. Deși în seara respectivă mai erau cel puțin patru evenimente literare în București (din câte știu eu), unul dintre ele fiind chiar în mansarda aceleiași librării, Matei Florian și-a avut publicul său. Numeros și iubitor de carte bună. Alături i-au fost Carmen Mușat (critic literar), Nicoleta Lefter (actriță) și Bogdan-Alexandru Stănescu, din partea Editurii Polirom.
Începutul de seară i-a aparținut actriței, adică Nicoletei Lefter, cum altfel să intri în lumea Cexinei decât din interiorul ei; fragmentul din capitolul patru a fost o alegere excelentă; îmi opresc pornirea de a vă povesti întâmplările (nu mi s-a întâmplat de mult timp să tot vreau să povestesc despre ce și cum cu personajele unei cărți, despre o secvență anume care m-a fascinat sau despre o trăsătură de personalitate atât de bine creionată – mă tot mir cum de reușesc să mă abțin!) și merg cu gândul spre d-na Carmen Mușat, care a început cum nu se poate mai frumos, pomenindu-l pe „Micul prinț”, cel care și-ar fi dorit să scrie cartea asta, dacă nu s-ar fi întors între timp pe planeta sa. Afirmația aparține unei cititoare de cursă lungă, nu neapărat profesionistei Carmen Mușat, cum a prezentat-o Bogdan-Alexandru Stănescu; în Cexina Catapuxina găsim clipă diluată, sau o scriere poematică, după cum vă e starea atunci când citiți cartea. Scena ei preferată din carte? Secvența când Maria pregătește tarta cu verdețuri; e ca și cum ai asista la Facerea lumii, iar eu îi dau dreptate (cred că am recitit pasajul respectiv de cel puțin trei ori). Și de aici și completarea: în literatura română din ultimii ani nu există un alt roman care să trateze o relație umană în totalitatea ei, de la debut și până la epuizarea ei și vorbim în tot acest interval dintre extreme despre întâlnirea cu o realitatea multiformă, poliedrică. Eu cred că numai citind aceste opinii și tot v-am provocat să căutați cartea. Cât despre titlu, ei bine, pentru d-na Carmen Mușat acesta este o mantră; îmi aduc aminte că aici au fost discuții despre cum se pune accentul atunci când rostești „Cexina Catapuxina”: Și amfitrionii serii au căzut de comun acord că rămâne la libera alegere a cititorilor (chiar, încercați să rostiți cuvintele cu variații de accent, o să vă dați seama ce vreau să spun și o să aveți revelația schimbării de perspectivă aproape instant). Și uite așa ajungem la o altă concluzie a serii: cartea poate fi citită în mai multe registre, în funcție de modul cum te raportezi la personaje, la momentele și întâmplările care compun cele trei relații distincte care alcătuiesc universul uman al Cexinei Catapuxina.
Lansarea de miercuri seara se poate constitui într-o întâlnire magică, asemenea cărții și spun asta pentru că Bogdan-Alexandru Stănescu a condus discuția spre anumite direcții, astfel încât cititorul să plece acasă cu cartea și cu pofta de a o citi cât mai repede: de ce este Cexina Catapuxina o carte despre infinitul mic (Matei Florian a declarat într-un interviu acordat recent, care e relația dintre muzică și carte (fiecare capitol are muzica lui, o să convingeți de asta citind-o), care e relația cu „Și Hams și Regretel” (Cexina e ca un fel de unchi pentru personajele din penultima carte), ce s-a întâmplat cu Harumi (și nu vă spun, vă las să găsiți singuri răspunsurile printre rânduri sau printre capitole), care e rostul intro-ului regăsit la începutul fiecărui capitol. Ei bine, aici sunt de acord cu Matei Florian: toate aceste introduceri în versuri pot fi citite separat, ca fiind o altă carte, dar, în același timp, pot fi citite drept „cartea despre cartea Cexina Catapuxina”.
Matei Florian ne-a citit despre Maria și tarta sa cu verdețuri (aproape că simțeam verdele acela crud și proaspăt, deși afară era ger în toată regula). Și ne-a (mai) povestit despre cum „Câinii roșii” animă viața la bloc, prilej numai bun pentru d-na Carmen Mușat să facă asocierea cu un sculptor contemporan foarte bun, Aurel Vlad, ale cărui opere sunt compuse din oameni și câini (pentru cine nu știe, Matei Florian este fan declarat al echipei Dinamo). A fost o lansare frumoasă, cu o atmosferă caldă, dar în același timp sobră, cu oameni frumoși și dornici să-i facă intrarea în lume Cexinei după cum o merită. Și le-a ieșit.
O să vreau să recitesc „Cexina Catapuxina”, ceea ce mie mi se întâmplă foarte rar. Dar o să vreau să citesc și următoarea carte scrisă de Matei Florian. Și sper să nu fie nevoie de încă alți șapte ani pentru a mi se îndeplini dorința.
Foto credit: Mircea Struțeanu
