Cum crezi că ar arăta literatura lumii, dacă oamenii ar fi nemuritori? O anchetă bookhub.ro.

Drumul Literatură-Viață a fost dintotdeauna simplu. Sau complicat. Depinde de care dincolo te macină mai mult. Am zis să simplific puțin acest drum. Sau să îl complic și mai mult. Așa a venit întrebarea ”Cum crezi că ar arăta literatura lumii, dacă oamenii ar fi nemuritori?” De fapt, ca să fiu sincer, a fost invers: întâi a venit întrebarea, apoi mi-am dat seama că teritoriul merită explorat mai în detaliu. Am zis să întreb. Au răspuns acestei prime anchete Bookhub.ro următorii oameni de litere: Ana Barton, Dan-Liviu Boeriu, Ștefan Alexandru Ciobanu, Dan Ciupureanu, Florin Dumitrescu, Lia Faur, Anca Giura, Eugen Lenghel, Ovidiu Nimigean, Horia Pătrașcu, Cătălin Pavel, Alina Pavelescu, Alexandru Petria, Simona Preda, Mircea Pricăjean, Andreea Răsuceanu, Octavian Soviany, Șerban Tomșa, Mihaela Ursa. Mulțumesc tuturor pentru timpul acordat și, mai ales, pentru că au acceptat să se aventureze dincolo de această întrebare simplă.

Răspunsurile sunt trecute în ordinea alfabetică a autorilor. Titlurile îmi aparțin.

Ana Barton: Un ospiciu fără ziduri

Minunat ar arăta. Lumea ar fi o uriașă bibliotecă, eu m-aș plimba pe alei străjuite de măslini bătrâni cu Homer, l-aș întreba pe Eccleziast ce crede despre Adam și Eva, i-aș întreba pe ei ce părere au de Nietzsche, m-aș duce în atelier la Kazimir Malevici, să-i curăț pensulele cu terebentină, i-aș face piața lui Jackson Pollock, aș spăla rufele doamnei Johann Sebastian Bach, aș frământa pâine pentru Leonardo da Vinci, aș fi soră de cruce cu Dante, mama lui Pessoa, tânjitoarea lui Hector, l-aș cere de bărbat pe Vermeer și-aș suferi ca un câine pentru faptul că nu l-am cerut pe omul care-a aruncat în lume Epopeea lui Ghilgameș, fie-i numele binecuvântat!, aș mai scrie fix un drac bălțat în lumea asta mult prea încăpătoare, nemuritoare, înfricoșătoare, din fericire implauzibilă.
Bun, să revenim pe Pământ. Ar fi jale, normal. Nemurirea în trup ar fi un blestem căruia, de la protopărinți încoace, nimeni nu i-ar face față. Lumea ar fi un ospiciu fără ziduri. Ne-am urî groaznic tocmai pentru că n-am avea cum să murim. Ar fi o degenerare mintală cumplită, o tribulație continuă. Cum naiba să te mai căsătorești, când știi că există posibilitatea să nu scapi de partener/ă niciodată? Adică „niciodată“ ar avea un sens, nu ca acum, când moartea ne salvează pe toți de multe „niciodăți“. Așadar, destrăbălare, neneacă, de amu în veșnicie. Care veșnicie ar transforma lumea într-un iad. Literatura? La naiba, cui i-ar mai păsa de literatură în toată durerea asta destructurantă și distrugătoare? Iar durerea și distrugerea, indiferent cât, cum și unde ar săpa, nu ar include izbăvirea morții. Ar fi continue, dar neîmplinite vreodată, bietele. Pff, ce coșmar, bine că ne-a ferit Dumnezeu! Vezi bine cât ne iubește, dacă ne-a dat trupuri trecătoare și numai esențe (suflete) nemuritoare.

Dan-Liviu Boeriu: Norocul de peste vreo 200 de ani

La început, am crezut că întrebarea asta are un substrat filosofic. Dup-aia m-am gândit că toată literatura scrisă până la momentul în care ar începe „nemurirea” (că nu știu cum va funcționa startul ăsta) ar deveni brusc science-fiction. Oamenii născuți nemuritori ar citi uluiți „Pădurea spânzuraților”, Shakespeare ori „Moartea căprioarei”, deși nu mi-e clar dacă beneficiul vieții veșnice ar fi acordat și necuvântătoarelor. Ar exista, totuși, și o răsturnare frumoasă de situație: „Intermitențele morții”, cartea lui Saramago în care nu moare nimeni, s-ar transforma din distopie într-un roman realist. Deci nebănuite sunt căile nemuririi.
Acuma, lăsând gluma la o parte, habar n-am cum ar arăta literatura lumii dacă oamenii ar fi nemuritori. Și spun asta pentru că eu nu cred că există literatură în afara experiențelor-limită ale destinului uman, printre care e și moartea. În orizontul morții, totul capătă contur, totul se ascute, devine palpabil, urgent, stringent și actual. În absența ei, nicio ambiție nu mai are eficiență. Ce rost are să te lupți pentru a o avea acum pe femeia pe care o iubești, dacă oricum îți poți încerca norocul peste vreo 200 de ani, când se va fi săturat de omul cu care-și împarte serile? Ce utilitate mai au depresiile, angoasele, anxietățile și fricile, dacă e clar că nu există un final în ghicirea căruia să întrevezi eliberarea? Până la urmă, conștiința morții e cea care ne dă combustibilul necesar pentru toate încercările și toate zbaterile. Inexistența ei ne-ar transforma în niște homunculi sastisiți, incapabili de o grimasă, de un zâmbet, de o bucurie măruntă. Și fără toate aceste mici ipostaze ale vieții, literatura nu are sens.
Așa încât cred că răspunsul meu este tranșant și paradoxal: dacă oamenii ar fi nemuritori, literatura ar muri odată cu moartea morților lor.

Ștefan Alexandru Ciobanu: Fără noimă

Sper că nu te aștepți la un răspuns în care să spun că aș vedea cum toți marii scriitori ar ajunge într-un punct al timpului contemporani. Ce înseamnă că oamenii ar fi nemuritori? S-ar opri la vârsta copilăriei din creștere sau la vârsta maturității? Sau ar înainta în vârstă și ar rămâne plini de riduri și boli și altele, ca niște copaci în câmpie? Moartea își are rostul ei, știm bine. Nu văd o literatură în astfel de condiții (cu oamenii nemuritori), cum nu văd o lume în astfel de condiții. Adică ce ar face oamenii, despre ce ar scrie, că războaie nu ar mai fi, evoluție nici aia, scopuri și idealuri pentru care să lupți ar fi fără noimă. Ar fi ceva static și oricum nu am fi ajuns până în 2016 din cauza suprapopulației.
Da, dacă vrei să atragi atenția că literatura este strâns legată de acest eveniment, este adevărat, moartea până la urmă dă viață vieții.

Dan Ciupureanu: Imposibil să publici
Interesantă întrebarea! În acest caz îmi imaginez o literatură curată, fără molozul bine știut, în care cei mai buni scriitori ai lumii abia vor publica pe la edituri obscure, favorizând miile de genii, în cazul de față nemuritoare, în care, să zicem, Eminescu ar publica câte un volum de versuri la secol, în care Octavian Soviany ar fi la un milion de romane publicate, lucrând la cel de-un milion și unulea roman – o lume în care ar fi imposibil să publici, și de ce nu, în care literatura ar fi interzisă, iar scrisul să fie ca făcutul țuicii pe vremea comunismului și spațiul planetei Marte să fie folosit pentru o nouă bibliotecă.

Florin Dumitrescu: Cărți pentru copii
Dacă am fi nemuritori, probabil că am citi numai literatură pentru copii. Am trăi într-o copilărie perpetuă și n-am problematiza atât. Cine revine la cărți pentru copii, fie ca să le citească fiilor sau nepoților, fie pentru plăcerea sa proprie, simte un fior dinspre hăul eternității.

Lia Faur: Ca în desene animate
Nu mi-am pus niciodată problema aceasta pentru că oamenii poartă cu ei mai tot timpul conștiința morții, apoi în societatea noastră, când se trăiește „pe repede”, Adam, Set, Metusala sau Noe sunt doar niște legende. De ce am fi nemuritori, când dovedim adesea că nu știm trăi nici măcar o viață scurtă, darămite una fără sfârșit? Dacă totuși am fi, presupunând că, ori nu s-ar mai naște copii, ori pământul se multiplică, ori universul întreg devine navigabil, literatura ar fi plină de personaje obosite, sinucigașe, fără jurnale personale, cu o consistentă istorie la purtător. Legendele stelare ar avea mare căutare, iar proiecția viitorului s-ar produce mai lent decât este acum. Gabriel Garcia Márquez ar putea fi profilul scriitorului nemuritor. El operează cu timpul întins pe suta de ani, cu ploi de mii de zile. S-ar putea ca somnul să dureze mai mult decât o noapte obișnuită și atunci visul ar fi tema solenoidelor și a orbitoarelor, un vis cosmic în care cititorul să intre ca în transă, să se rupă de rutina vieții fără de sfârșit. Nu știu cât de nefericit va fi scriitorul care nu are conștiința limitei, dar un scriitor fericit poate fi un dezastru. Mi-e frică de nemurirea pe pământ, o prefer pe cealaltă din ceruri. Dacă nu mai moare nimeni dintre cei dragi și iubiți, nu vor mai exista înmormântări, nici cimitire. Nu s-ar mai scrie o carte de dimensiunea lui Laur de Evgheni Vodolazkin, al cărui erou trăiește lângă un cimitir în timp ce se luptă să dobândească mântuirea pentru iubita sa moartă. La ce bune cerurile decât să te dai cu nava spațială prin ele! Păcatul nu ar mai echivala cu pierderea vieții de după viață și rugăciunea ar fi redirecționată spre materialitate. Ar fi la mare trecere Ghidul de supraviețuire al nemuritorului care va exclude cuvintele din câmpul semantic al morții, dar și pe cele generate de prezența ei. Slujba de cununie nu se va mai termina cu „până ce moartea vă va despărți”, iar viața va curge ca în desene animate. Peste Tom & Jerry trece locomotiva, dar ei aleargă mai departe, nu curge sânge, și durerea este doar o simulare virtuală, un joc pe calculator, o caricatură. Nu mă încântă o asemenea perspectivă, fără tragismul literaturii rusești, fără Anna Karenina sau Frații Karamazov. Chiar dacă ar dispărea unele rele, ar exista altele în compensație. Literatura timpului nostru, pornind de la întâia scriere descoperită și până la cea din chiar acest moment, când se poate naște un mare romancier, este inegalabilă.

Anca Giura: Îndoiala
Dacă omul ar fi veşnic… hm, mă întreb de la ce vârstă ar începe acea veşnicie? Ce formă ar avea trupul: de copil, de tânăr nubil, de septuagenar? Îmi pare cumva acceptabilă posibilitatea de a-ţi alege vârsta autoconservării în capsula timpului, de la individ la individ, după plac. Nicidecum nu mi-aş dori o eternizare într-un trup bătrân, istovit. Iar dacă oamenii, totuşi, ar fi veşnici, jur că ar exista o formă larvară de literatură. Ei tot se vor îndoi că eternitatea ar putea fi… eternă, pentru că ei se îndoiesc de tot, dintotdeauna. Prin urmare, unii vor scrie de teama că într-o zi ar putea plezni perfecţiunea de cristal a timpului ce se va fi oprit din curs. Alţii vor scrie pentru că se vor simţi singuri, iar asta nu e uşor de suportat vreme de o eternitate. Alţii vor scrie din cauza unor visuri neîmplinite. Sau pur şi simplu din pricină că prea multă veşnicie va deveni de neîndurat şi se vor plictisi. Vor pretinde atunci …mortalitate, aşa cum scriitorii de azi pretind un strop de eternitate.

Eugen Lenghel: Orgoliul nemăsurat
O discuție despre literatura unor pământeni nemuritori ar trebui să înceapă cu motivația acestora de a scrie. Ce anume i-ar face să scrie, dacă timpul nu înseamnă nimic pentru ei? Memoriile unei existențe perpetue nu constituie literatură. Iar aventura cunoașterii își pierde orice farmec în cele din urmă. Poate fi așa, iar Nemuritorul nostru, blazat de toate circumstanțele nenumăratelor cicluri naturale revărsându-se asupră-i de nenumărate ori, ar renunța la acțiune, strecurându-și întreaga-i curiozitate în solitudinea filosofării. Poate fi aceasta un generator de idei? Poate deveni Nemuritorul un alt Ray Bradbury descriind ființe care ar trăi nu o săptămână, ci doar o viața de om? Atunci literatura ar fi invadată de poveștile celor fericiți care sfârșesc înainte de blazarea finală. Vidul entropic universal s-ar opri atunci și acolo unde accidentul sau poate chiar sacrificiul ar încremeni pentru eternitate o presupusă uzură intelectuală. Sau poate curiozitatea nemăsurată a ființei umane și-ar revărsa într-atât nesățioasele pofte încât Universul ar deveni un loc cvasi cunoscut, iar simpla consemnare a cuceririi unei noi frontiere ar fi cu mult mai extraordinara decât imaginara poveste a mai multor zeci de episoade Star Wars. Poate că nici universurile paralele nu ar mai rămâne o necunoscută în fața unei atât de durabile existențe. Cine poate ști? Dar cu siguranță, nemurirea nu poate fi decât o stare paradoxală, nu o regulă sine qua non. Nemuritorul nu va fi neapărat nemuritor, ci doar va fi un copil ceva mai răsfățat al sorții, capabil de unul singur să dezvolte o civilizație, o cultura și o limbă proprie, dacă are șansa, de-a lungul mileniilor.
Pentru a fi scriitor, pentru a contribui la istoria literară a unei societăți, el ar trebui să fie ființă socială. Să spere și să-și facă iluzii că este nemuritor. Ca oricare dintre noi, nu își va pierde speranțele decât în fața marelui prag. Și atunci ce va putea scoate de pe făgașul cunoașterii poetice, al ficțiunii și al viselor deșarte, un om social, fie el și nemuritor? Supus aceleiași generoase, dar teribil de vicioase naturi, aceleiași limitate, dar relativ expandate existențe, chiar daca va scrie cu minuție pe stâncile Himalaiei, sau pe pereții craterelor lunare, omul va scrie. Inevitabil. Iar orgoliul său nemăsurat îi va șopti insistent că face literatură.

Ovidiu Nimigean: Nemurirea cu memorie

Dacă oamenii ar fi nemuritori, atunci legătura cu literatura a iubitorilor de literatură s-ar rezolva mallarméan: chiar am putea citi toate cărțile. De la A la Z. Din toate bibliotecile și din biblioteca lui Borges, pe deasupra. Și nu numai că le-am putea citi, dar le-am putea reciti fără zor, de cîte ori am considera de cuviință. Iar faptul acesta, oricît ar părea de bizar, nu ne-ar ocupa tot timpul, decît dacă am deveni niște cititori maniacali, care nu mai lasă cartea din mînă. Altfel, am avea tot atîta timp pentru muncă, distracție, amor etc, evitînd tristețea cărnii, de care se plîngea poetul.
Desigur, Dasein-ul nostru de nemuritori ar suferi o mutație fundamentală. N-am mai putea fi desemnați prin Sein zum Tode: existența noastră s-ar orienta spre și ar fi modelată de Ewigkeit. Încît lectura exhaustivă a literaturii din epoca „muritorilor” (insignifiantă epocă, de altfel, la scara eternității), n-ar mai avea pondere ontologică pentru cititorul nemuritor, n-ar mai provoca „frison. În schimb, simțul estetic s-ar exacerba pînă la rafinamente pe care acum nici nu ni le închipuim. Abia ca nemuritori am înțelege ce înseamnă cu adevărat arta pentru artă… Adică o carte bine scrisă despre nimic, bunăoară, cum îndrăznise Flaubert să viseze. (O voce oarecum îngrijorată mă chestionează: „Crezi că nemuritorii vor gusta mai cu seamă noul roman francez, i-l vor prefera pe Robbe-Grillet lui Dostoievski?” Nu-i răspund. „Dar pe Nabokov lui Dostoievski?” Nu-i răspund, din nou, dar îmi spun în gînd că n-ar fi exclus.)
Revin. Oare chiar s-ar descărca ontologic cărțile „muritorilor” la lectura nemuritorilor? Eu, unul, așa presupun, pentru că nemuritorii au alte probleme, radical diferite și incomensurabile, la propriu. Nu m-ar mira să zîmbească, dar să ne și invidieze într-un fel pentru biata noastră teamă de moarte. Noi măcar știm o treabă. Gîndim în orizontul sfîrșitului, avem o ogradă mică, pe cînd ei, bieții… Cum va fi literatura erelor lor cosmice? Cum trăiești nu angoasa morții, ci eventuala angoasă a vieții veșnice? Cum te bucuri nu în efemeritatea existenței tale, ci în dimensiunea ei infinită? Acolo să vezi (să citești!) despre o irosire cehoviană fără capăt. Despre intrigi shakespeariene întinse pe cîteva ere și civilizații. Despre o Bloomsday cît Mahavantara (adică 311. 040.000.000.000 ani tereștri fix). Cît s-ar întinde un Bildungsroman scris de un nemuritor pentru nemuritori? Dar o saga? Ce ar însemna „comedia umană” pentru balzacul lor? Ar înțelege ei un titlu precum În căutarea timpului pierdut? (Guști o madlenă înmuiată în ceai acum, în anul stelar X, și retrăiești senzațiile din urmă cu sute, mii, zeci de mii, milioane, miliarde la puterea a zecea nu de ani, ci de cicluri cosmice?) Sau un început de basm: „A fost odată ca niciodată”? Sau chiar un basm întreg, Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, să zicem? La ce vîrstă atinge un nemuritor maturitatea? Cîte cunoștințe este în stare să înmagazineze și asimileze un nemuritor inteligent? Există nemuritori bătrîni? Cum își suportă nemuritorii bolile? L-ar putea emoționa pe un nemuritor un haiku? Dacă noi, scriitorii muritori, scriem ca să „cucerim” nemurirea (mă rog, unii dintre noi, cei mai ambițioși), ce motivații ar avea un scriitor deja nemuritor? Iar cititorul nemuritor va fi fiind în primul rînd un cititor hedonist sau, cum se zice, „vrea mai mult de la literatură”? Dacă nu, de ce nu? Dacă da, ce? Literatura nemuritorilor va fi, prin natura ei, mai degrabă paradisiacă sau mai degrabă infernală? Are ea acces la… teseract, sau se petrece în dimensiunile percepției curente? Încet-încet, am și alunecat în dulcea naivitate a întrebărilor copilărești. Ce bine!

Speculațiile anterioare își au locul, se subînțelege, doar dacă acceptăm perspectiva optimistă a nemuririi. A unei nemuriri lucide, cu memorie. Altfel, nemurirea, poate chiar și literatura, intră în tabloul dezolant al struldbrugilor lui Swift. Ceea ce, cinstit vorbind, pare mai plauzibil…

Horia Pătrașcu: A cincea cauză a lui Aristotel
O să dau un răspuns simplu, nu doar pentru că e simplu. Cred că nu ar exista nicio literatură a lumii. Oamenii scriu – și în general creează – tocmai pentru că sunt ființe muritoare. În Olimp zeii au tot felul de activități – care mai de care mai frivole – dar nici una dintre acestea nu se referă la scris. Dacă am fi nemuritori – nu știu dacă ne-am plictisi „de moarte”, dar în mod sigur nu ne-am omorî timpul scriind.
Scrisul și orice creație umană implică prezența finitudinii fiindcă numai în raport cu „amenințarea” sfârșitului omul poate produce ceva, în primul rând pe sine însuși. Dacă am avea un timp nelimitat la dispoziție – am amâna indefinit orice proiect de con-figurare, orice hotărâre, orice realizare. Limita morții ne obligă să (ne) dăm formă – să creăm. Creația este reflexul pozitiv al morții în interiorul vieții. De aceea viața nemuritoare nu poate fi creatoare. Nu știm din ce motive creează zeii sau Dumnezeu – dar întrucât măcar în felul în care ni-i reprezentăm – ei sunt întruchipări ale ideilor noastre, putem vedea că, chiar atunci când s-au referit la actul creator al divinilor, oamenii l-au văzut inseparabil de ideea morții, de ideea de moarte. Amintesc un singur mit cosmogonic, din mitologia românească: Dumnezeu dormea pe un mic ostrov lângă Nefrate; acesta din urmă vrând să-l piardă, îl împinge înspre apă; Diavolul constată neputincios și furios că gestul său – distructiv în intenție – devine creator în act: pământul se lățește sub Dumnezeu pe măsură ce Diavolul îl împinge spre apă (apud. Ștefan Afloroaei, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Institutul European, 1993) Iată că – chiar atunci când vorbesc despre creația celor nemuritori – oamenii și-o imaginează ca fiind un răspuns, o replică dată morții. Cât despre muritori – de la tragediile antice grecești până la Ivan Turbinca – cele mai grozave și savuroase povestiri relatează despre niciodată încheiata întâlnire a omului cu Moartea: a sa, a altora, a iubirilor și prieteniilor.
Aș zice – exagerând desigur – că la început a fost moartea. Dar nici nu mai pare chiar o exagerare dacă ne gândim că Dumnezeu creează din nimic. Că, apoi, omul începe să muncească (deci să producă, să creeze) abia după ce gustă din păcatul originar și devine muritor. Ce curios – câtă vreme era nemuritor Adam nu avea nicio lipsă, nicio grijă, sub privirile morții – începe să muncească, să creeze și să se teamă. Chiar dacă știe că va muri… Tocmai de aceea!
Dacă am fi nemuritori am întârzia etern în acel „stadiu estetic” despre care Kierkegaard spunea că-i caracterizează pe tineri (cei care nu au nici o idee despre moarte – căci despre o adevărată conștiință a morții nu putem vorbi la nici o vârstă). Am căuta interesantul, am încerca să trăim clipa, am încerca să fim cuceritori doar pentru a gusta voluptatea de a ne părăsi prăzile și de a ne îndrepta spre o următoare, mereu viitoare țintă. Viața noastră ar fi flirt, poantă și frivolitate. Cam ca a zeilor nemuritori. (Degeaba unii filosofi au tunat și fulgerat împotriva lui Homer și în general a poeților care au pus tot felul de întâmplări grotești pe seama zeilor. În acest caz, Homer, nu Platon, avea dreptate. Platon era orbit de simțul lui „tragic” și „sublim”, pe când Homer putea vedea clar diferența dintre muritori și nemuritori). Seriozitatea nu este o categorie ce poate fi atribuită nemuritorilor. Despre unul dintre ei, nu cel mai puțin important, Chronos, Heraclit spunea că este un copil care se joacă.
În această privință împărtășesc întru totul părerea lui Heidegger: numai întrucât omul este ființă înspre moarte, numai sub „apelul” neîncetat al morții și al neantului, omul poate să iasă de sub imperiul mâlos al indeciziei, al ambiguității și să ia decizii, să hotărască (să pună hotare), să con-figureze, să de-limiteze, într-un cuvânt să dea formă și să creeze. De altfel, nu este aceasta definiția creației: a face să existe un lucru ce nu a mai existat înainte? Or, dacă am fi nemuritori nu cred că am simți in-finita chemare a posibilităților de a fi și stringența de a le împlini. Am fi dornici să creăm ceva perfect – adică tocmai ceea ce e imposibil, câtă vreme creația este un compromis între completa (și cumplita) beznă a virtualului și aproximativul luminii realității. Un Michelangelo nemuritor ar amâna întru eternitate să îndepărteze surplusul de materie dintr-un bloc de marmură pentru a elibera forma prezentă în ea. Căci un singur bloc de marmură cuprinde o infinitate de statui posibile… Dacă aș fi nemuritor, probabil că nu aș sacrifica o infinitate de posibilități de dragul uneia singure. De aceea celor patru cauze identificate de Aristotel în orice lucru – materială, formală, eficientă și finală, le-aș adăuga încă una: cauza mortală – cea care, spre deosebire de celelalte, mă face să acționez nu înspre ea, ci împotriva ei.

Cătălin Pavel: Fără problematica morții
O mare parte din literatura de azi este deja o literatură a imortalității, în măsura în care este o literatură a distracției. În medie, lucrurile nu stau așa rău ca în industria de film, totuși și literatura de consum este expurgată de temele majore, care sînt altminteri interarticulate și își coboară direct sau indirect rădăcinile în faptul că sîntem finiți. Asta nu înseamnă că moartea nu este prezentă formal în asemenea cărți, însă ea e folosită doar ca să cerșească emoții cititorului, sau ca un potențiator de intrigă. Uneori, ea pare de fapt un fel de condiment despre care se crede că, presărat peste indiferent ce, va da profunzime. La fel în cinematografie – sînt filme în care moare jumătate din populația globului și care nu ating nici pe departe nivelul de dramă dintr-un anumit film în care se fură o bicicletă.
Se pot bineînțeles scrie cărți profunde, excelente, fără problematica morții; simplul fapt că timpul nu se mai întoarce are suficient potențial dramatic în el. Ne confruntăm pînă la urmă cu asta mai des decît cu tragediile mari, obiective. Literatura nostalgiei și a despărțirii și-ar păstra deci o mare parte din impact și într-o societate de nemuritori. Nu s-ar mai putea scrie la fel, ce-i drept, despre masca morții roșii, sau despre moartea unui comis-voiajor, a lui Ivan Ilici și a lui Malone, iar un von Aschenbach răpus de holeră în Veneția rămîne mai impresionant decît unul care ar fi trebuit să se întoarcă precipitat pentru că l-au inundat vecinii de sus. Pe de altă parte, toate acestea n-ar fi greu de propus într-o altă cheie, a separării, a declasării, a ostracismului, a incapacitării fizice sau în alte paradigme de care n-ar duce cu siguranță lipsă nici o asemenea societate.
Umorul, care are prea puțin de-a face cu distracția, și care i-a salvat pe muritori, poate să-i salveze și pe nemuritori. Nu cred că umorul are nevoie de un substrat gros de tragedie ca să fie viabil. Pe de altă parte, umorul cel mai umanist crește totuși de obicei dintr-un context neretușat, gras și negru ca pămîntul de flori, și lipsește din caraghioslîcuri. La fel, poți scrie un volum excelent care joacă totul pe cartea umorului, dar nu faci o literatură din asemenea volume.
În fine, pe lîngă teme mari și umor, o literatură mare are nevoie și de un interes just pentru limbă. Nu există vreun motiv pentru care limba să-i fascineze mai puțin pe scriitori într-o societate în care nu se dă ortul popii. Există însă riscul să-i fascineze prea mult. Experimentele lingvistice nesusținute de o axiologie sau care nu se află la periferia unui mesaj substanțial fac de obicei să se opintească munții ca să se nască șoareci.
Presupunînd deci prin absurd că am modifica parametrul mortalității și am mai putea totuși vorbi de oameni și de literatură, literatura asta complet nouă (pe-o gură de rai / mit Unsterblichkeit…) ar avea o problemă gravă de dozaj. Hmm… cum are și a noastră de altfel.

Alina Pavelescu – Ai grijă ce îți dorești…
Primul răspuns care îmi vine în minte e că ar fi plicticoasă. Literatura contează în măsura în care îl pune pe om să se confrunte cu propria vulnerabilitate, iar condiția de muritor e, nu doar cea mai mare vulnerabilitate a omului, ci și cea mai „ofertanta” intelectual. Știu că există clișeul „tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte”, dar mă tem că nu e decât un clișeu, naiv ca toate clișeele. Genul de aspirație care se circumscrie zicalei „ai grijă ce îți dorești, că s-ar putea să se împlinească.” Simona de Beauvoir are un roman care se numește „Toți oamenii sunt muritori”. E povestea unui om care, reușind într-un fel oarecare să dobândească nemurirea, trece prin veacuri dorindu-și aprig să redevină muritor. Poate doar așa nemurirea ar putea fi interesantă pentru literatură, ca exercițiu de imaginație. Altfel, nu cred.

Alexandru Petria: O mână de oameni
Moartea este una dintre temele fundamentale ale literaturii. În absenţa ei, cred că literatura ar fi mai ternă, fără dramatism. Sastisiţi de atîta trăit, fiind nemuritori, nu ne-ar plictisi şi scrisul? Pe o aglomeraţie pe pămînt ca în metrou în orele de vîrf, cu mîncare insuficientă din cauza zecilor de miliarde de oameni (refuz şi să mă gîndesc cîţi ar trăi pe această planetă, dacă nu ar fi început colonizarea spaţiului!), cine ar avea chef să mai citească, cînd şi acum se citeşte foarte puţin?! Nu, nu-mi surîde ideea. Mai bine să mor, cînd o să vină ora, iar scrisul meu să intereseze o mînă de oameni şi peste sute de ani.

Simona Preda: Un aetern homo ludens
Pentru că Eros a iubit-o pe Psyche, i-a dăruit nemurirea, altfel spus, supremul cadou pe care îl putea face un zeu unei muritoare. Deci tentația nemuriri există, măcar în subconștient. Dacă oamenii ar fi nemuritori le-ar scăpa tot ceea ce este omenesc, finit, și probabil s-ar situa într-o suspendare, într-un prezent continuu în care posibilitatea repetitivității ar mai atenua din dramă, i-ar da alte conotații. Nu ar mai avea destin, existență, ar ființa perpetuu complet articulat după o altă ordine. Și, urmând firul logic, ar scrie după cum ar trăi. Cum ar arăta literatura? – probabil că ar fi una dominată de mai mult ludic, una care s-ar juca mai mult, care s-ar amuza mai mult tocmai pentru că risca să se plictisească mai mult, care ar împrumuta din mitologic, din intrigi, ar fi mai puțin problematizantă iar coordonata existențială cu toate dramele ei la pachet ar tinde să fie eludată. Într-un fel, ar semăna ca sentimentul de bine și de încântare neproblematizantă pe care ți-l transmite un tablou de Watteau. Cu o tentă bucolică. Poate cu mai multe intrigi, poate cu mai puțină teamă, mai multă indiferență și mai puțină conștiință (nu mai candidezi la mântuire, nu mai ești pasibil de un potențial Infern). O literatură care ar fi produsul unui aetern homo ludens! Nu mai există lupta cu timpul, cu cursa pentru fericire, cu cei trei ani în care se conjugă iubirile terestre, cu pierderile ireversibile în dialectica viață moarte. Ar pierde din dramă, ar câștiga din joc. Câtă repetitivitate, câtă profunzime, câtă durere ar rămâne transmisă?… E greu de spus.

Mircea Pricăjan: Escapism

Când ai tot timpul din lume ce rost mai are să duci lucrurile la capăt? Finalul devine o bagatelă. Presiunea dispare. Domnește blazarea și perspectiva veșnic liberă. Neinteresantă. Într-o viață fără de moarte principala grijă este prelungirea oricărui efort la nesfârșit. Texte deschise, trame care plimbă personaje de nicăieri spre nicăieri, ploturi ingenios ticluite pentru a se relua perpetuu, fugind de-orice deznodământ. Transformarea întru evitarea încheierii e unica religie, inventivitatea aici își dă examenul. Ideea mântuirii se reduce la îndelung așteptata expirare. Iluzia, idealul, materia celor mai îndrăznețe scrieri. Escapismul la nemuritori înseamnă, în sfârșit, sfârșit. Cuvântul tuturor sensurilor inumane.

Andreea Răsuceanu: Un examen înainte
Complicată întrebare, interesant joc… Despre ce să mai scrii, dacă ar dispărea moartea, și, odată cu ea, obsesiile, temerile finitudinii, sentimentul că nu ți-e dat decât un interval, în care trebuie să-ți desăvârșești proiectul existențial. S-ar găsi cred imediat teme înrudite, suferința, fizică și sufletească, boala, chiar dacă n-ar exista amenințarea cu extincția. Dar cu siguranță literatura ar arăta altfel. Ar fi în primul rând mult mai multă, ceea ce ar duce poate la dispariția scrierii ei pe suport de hârtie. Sau la cine știe ce fel de restricționări, cum ar fi să trebuiască să dai un examen înainte de a te apuca să scrii literatură? Unul care să-ți ateste sau nu calitatea de scriitor. Sau cărțile care s-ar dovedi nevaloroase să fie distruse periodic, pentru a nu mai ocupa spațiu în marile depozite ale bibliotecilor planetare? Oricum ar fi, ar fi interesant de văzut care e punctul în care un scriitor își epuizează resursele creatoare, sau dacă acesta există.

Octavian Soviany: Probabil
Dacă oamenii ar fi nemuritori, probabil n-ar exista nicio literatură.

Șerban Tomșa: Cărțile cu idei pașnice
Primul impuls este să spui că nu numai literatura, ci și viața socială ar arăta cu totul altfel, dacă am fi nemuritori. Dar dacă privim cu atenție în jurul nostru, observăm un lucru surprinzător. Cei mai mulți oameni se comportă ca și cum ar fi nemuritori. Strâng averi fabuloase, care nu-i fac fericiți, dar aduc multă suferință săracilor. Nu-i va afecta bătrânețea, nu vor ajunge cadavre și nu se vor descompune oribil. În această situație sunt și vor fi numai ceilalți. Pentru a răspunde la întrebare, voi îngroșa niște tușe existente în lumea de azi.
Literatura îi va interesa prea puțin pe oameni. Nemaifiind nevoiți să muncească – foamea nu îi va ucide, nu? -, oamenii vor avea mai mult timp la dispoziție. Cum îl vor folosi? Petrecând (ar dispărea noțiunile de păcat, judecată și infern), luptând pentru putere, urmărindu-se unii pe alții, discreditându-se, punând la cale capcane în care vor cădea adversarii lor. Se vor accentua instinctele de distrugere, iar literatura va reflecta acest aspect. Moartea nu va mai fi o temă fundamentală, fiind înlocuită de explorarea posibilităților de a comite crime. Nu va mai exista Thanatos, însă umanoizii îl vor căuta, îl vor invoca, îl vor inventa. În mod paradoxal, vor fi scrise texte care vor conține cel puțin două omoruri pe pagină. Viața va oscila între violență și o nepăsare apăsată. De aceea cărțile cu idei pașnice nu vor fi citite.
Cu totul altceva se va petrece dacă oamenii vor fi pregătiți moral pentru condiția de nemuritori. Nu pot spune că nu va mai fi nevoie de literatură (deși și-ar cam pierde obiectul: poezia și poveștile sunt strigăte împotriva morții), dar viața va deveni artă. Fără moarte, nu va mai fi nici eros. Iubirea se va purifica spiritual. (Bănuiesc că, dacă va exista nemurire, va fi reglementată și controlată cumva și înmulțirea indivizilor.) Dacă se va mai scrie, va fi multă poezie, veritabil imn închinat luminii eterne, iar proza nu va mai avea personaje negative. La nivelul capodoperelor, diferența va fi echivalentă cu cea dintre muzica ușoară și acordurile lui Bach. Dar uite că am devenit visător, ceea ce, probabil, asta ai și urmărit, punând o întrebare care ține de marile utopii.

Mihaela Ursa: Șeherezada
În toată chestiunea nemuririi (în înțelesul de viață prelungită, ca aici și acum, la nesfârșit) sunt lipsită de dileme: de ce aș vrea să asist neputincioasă la moartea tuturor celor dragi mie? de ce aș vrea ca toate momentele de aur ale vieții mele să se șteargă într-un sepia al suprapunerii de secole a acelorași ritualuri și ale acelorași experiențe? de ce m-aș lipsi de propria mea devenire, singura care îmi permite căutarea de sine, introspecția, alegerile, descoperirea secretelor negre și roșii ale fiecărei vârste?
Chestiunea „literaturii lumii dacă toți oamenii ar fi nemuritori” se decide pentru mine la același nivel. Dacă prin literatură înțeleg mai ales poezia, care pentru mine este în primul rând intensitate, cred că poezia ar muri încetul cu încetul, tocmai din absența intensității. Dacă înțeleg ficțiune, care pentru mine înseamnă lumi posibile, modalități alternative de existență, nu văd rezultate prea fericite nici aici. Când toate alternativele sunt posibile în act, fără urgența sfârșitului și fără fatalitatea alegerii unei singure vieți, doar manierismele ar mai supraviețui în ficțiune. Dacă mă gândesc la literatură ca la un document de memorie a vieții trăite, ce sens ar mai avea mărturiile, memoriile, jurnalele unor nesfârșite repetiții de evenimente fatal identice, pentru că timpul ar permite, în mod real și deloc metaforic, trăirea tuturor posibilităților de către toți oamenii.
Mă tem că prima victimă în contextul pe care îl propuneți ar fi chiar exercițiul empatic la care literatura te supune: trăind totul ești fiecare om, deci nu mai există nici motivare etică, nici motivare afectiv empatică. După mine, relația nemuririi cu binele colectiv sau cu binele celuilalt poate fi pozitivă doar în mituri, în vârsta de aur, în viața de apoi.
Văd în ideea de nemurire unul dintre motoarele principale ale artei de toate felurile, dar și ale acțiunii în general, tocmai pentru că nu este niciodată materializabilă. Acționând în direcție artistică, socială, de orice fel, sfidăm condițiile morții, iar asta e o lecție pe care creatorii o cunosc de când lumea. Șeherezada se ferește de moarte povestind, tinerii lui Boccaccio fug de moarte povestind, noi toți vorbim, imaginăm, ficționalizăm, creăm și ca să ne asigurăm că mai suntem vii. Unii o fac și pentru a materializa astfel o speranță de acces la o formă de nemurire, pe care credem că o putem invita lăsând urme cât mai rezistente fie în natură, fie în cultură. Ce altceva este proverbul cu „sădește un pom, clădește o casă, crește un copil”? Ca orice utopie actualizată însă, o nemurire reală aici și acum îmi pare înspăimântătoare, pentru că înlătură chiar condiția care ne mobilizează creativitatea.
Ceea ce ne păstrează dependenți de literatură cred că este tocmai fascinația nemuririi, obligatoriu condiționată de realitatea limitelor, de moarte. Experiențele-limită, trăirile-limită, situațiile-limită sunt cele care, pe de o parte, fisurează realitatea morții suficient cât să zărim dincolo de ea, spre nemurire. Dar tot ele sunt, din punctul meu de vedere, sângele și limfa literaturii. Chiar și în literatura plictisului, în literatura cinică a experienței de suprafață, conștiința care consemnează este una profund marcată de moarte.
Așadar sunt convinsă că, într-o lume în care oamenii sunt nemuritori, literatura ar fi foarte plictisitoare, pentru că nu ar mai sluji nimănui la nimic.

Foto copertă: Oscar Wilde, fotografiat în 1886

Sursa foto: wikiwand.com