Îngropați-mă după plintă – Seducție în alb și negru.

Dramele familiale există de când lumea, dar parcă niciuna dintre ele nu pare a fi mai profundă decât cele trăite în plin comunism. Poate că aici rezidă unul din motivele pentru care literatura rusă abundă în povești, piese de teatru și romane cu subiecte de un tragism greu de egalat, scrieri cutremurătoare, de o intensitate rarisimă; toate aceste texte schimbă iremediabil cititorul pe interior, provoacă rupturi interioare și dezordini de ordin afectiv greu de ignorat. Nu enumăr aici scriitori (totuși, pe Ludmila Ulițkaia, Evgheni Vodolazkin și Guzel Iahina trebuie să-i pomenesc!), dar vă asigur că dintr-o bibliotecă serioasă n-au cum să lipsească autorii ruși (clasici, contemporani, nu contează, doar să fie citiți). Cât despre teatru, ce-ar fi el fără Cehov? Dar există teatru și după Cehov, așa că acum vorbim despre Pavel Sanaev și a sa piesă Îngropați-mă după plintă. Spectactorii fideli știu că la Bulandra au fost de nu știu câte ori reprezentații sold out ale spectacolului regizat de Yuri Kordonski după piesa lui Sanaev. Un spectacol memorabil, poate și pentru că distribuția era pe măsura dramei. Dar iată că Dumitru Acriș vine cu atuul limbii – spectacol jucat în limba rusă! Cât de bine sună replicile, cât de firesc sunt aruncate în eter vorbele și câte reverberații capătă ele pe măsură ce ajung la spectactori!

Tot timpul reprezentației am avut senzația că drama era a lor, a celor din casă, că noi eram musafirii – spectactorii din sală, dar și cei virtuali – că mai mult îi încurcam, pentru că în unele momente drama atingea un nivel paroxistic, greu de dus de spectatori. O dramă în trei personaje – bunica, bunicul și nepotul (ceilalți vin și pleacă, după cum le dictează ritmul propriilor vieți). Bunicul nu e niciodată perceput ca atare, pentru că-i lipsește doza de înțelepciune, el e un visător, un artist, cineva care n-are cum să aibă grijă de cei dragi. Își consumă drama ori la vedere, când fuge prin vecini, ori pe scenă (dar nu cea evidentă, din fața noastră, ci una intuită), jucând, făcând ce știe să facă mai bine, pentru că mimetismul ajunge să-i fie strat de piele. Bunica este omniprezentă, omnipotentă, cu forțe supranaturale și cu o voință de fier. Senzația că seamană cu un gardian de închisoare este întreținută voit mai tot spectacolul, abia în ultima parte gardianca începe să piardă din puteri, să devină umană, dar asta doar pentru că firul vieții ei este aproape în totalitate depănat. Toate interacțiunile bunicii sunt dictate de suferințe din trecut, de refuzuri venite în cascadă, toate extrem de personale. Ciudat este că niciodată nu scapi de senzația că și regimul politic, unul opresiv, extrem de dur, a contribuit din plin la transformarea destinului femeii. Fatalitatea unor decizii neasumate în totalitate, dar cerute de un anumit context face ca cei trei să devină prizonieri în propria lor viață comună. Mi-am adus aminte de descrierile (regăsite prin romanele copilăriei) vieții în comun a mai multor familii, în blocurile cu camere foarte mici, cu o singură intrare pentru două sau chiar trei apartamente; țin minte și acum că mintea mea de copil nu putea să priceapă cum e posibil ca două sau mai multe familii să împartă aceiași baie sau aceiași bucătărie și, mai ales, nu înțelegeam unde au greșit, ce vină aveau de trebuiau să se chinuie atât de mult. Renunțarea la intimitate, asta mi s-a părut a fi cel mai greu de dus de cele trei personaje. Bunica are oroare de intruși, până și fiica ei este un intrus în universul ei intim, bunicul are oroare să ceară ajutor, doar pentru că asta echivalează cu o expunere forțată, cu o umilință în plus, iar nepotul nu știe cum și cât să se arate lumii, pentru că i s-a inoculat ideea unei fragilități greu de dus, dar mai ales indecentă prin orice expunere/arătare.

Plimbările nervoase de-a lungul și de-a latul „casei”, – în fapt două trasee drepte care se încrucișează în mijlocul spațiului de joc – nu fac altceva decât să accentueze și mai mult senzația că noi, privitorii, suntem intruși. Și ca să fie și mai accentuată senzația de neputință pe care trebuie să o aibă spectactorii (și care trebuie să crească gradual, odată cu desfășurarea spectacolului), aceștia sunt așezați în cele patru cadrane apărute ca urmare a intersecției dintre cele două trasee. Chiar și urmărind spectacolul de pe laptop am avut senzația aceea de neputință combinată cu puțină claustrofobie, ba chiar și cu puțină furie; „casa” mi se părea când prea mare (de fapt, inutilă), când prea mică, oamenii din ce în ce mai mici și neputincioși, striviți de propriile lor drame. Tonurile de alb și negru care nu-și pierd din intensitate, ci capătă noi și noi valențe devin personaje în sine. Ele sunt fricile, angoasele, spaimele ascunse în pliurile sufletelor, neputințele unui prezent dezolant. De fapt, în toată povestea asta nimeni nu e bolnav, dar cu toțiI (personaje și spectatori) avem o mare și strivitoare boală: spaima de singurătate. Iar pentru a zugrăvi spaima n-ai nevoie de tonuri de culoare, după cum nici de lumină multă n-ai nevoie. Dumitru Acriș e pe deplin conștient de acest lucru, de aceea universul scenic imaginat de el este rudimentar (sau primitiv?), de o fragilitate greu de ignorat; pereții casei par din ce în ce mai subțiri, gata să se prăbușească la cea mai mică atingere); hainele actorilor sunt o combinație între stilul cazon și unul casual, o combinație extrem de versatilă, cu trimitere direct la dramele similare ale multora dintre contemporanii noștri. Povestea lui Sașa și a bunicilor lui devine și a noastră, tocmai pentru că ne seamănă, arată ca noi, sunt la fel de bolnavi de neputință ca și noi. De câteva ori am avut impulsul de a o dezbrăca de cămașă pe bunică sau de a smulge paltonul de pe umerii bunicului, de-ai ridica pantalonii nepotului și de-al îndemna să fie bărbat! Reacții firești pentru cineva care a intrat în poveste și a trăit-o integral!

Un spectacol din care n-am vrut să ies, tocmai pentru că mi-a readus aminte de ce-mi place să merg la teatru, de ce iubesc arta asta din tot sufletul: pentru că ne completează fragilitățile într-un fel aparte, pentru că adaugă la portretul umanității din noi trăsături unice, pentru că doar așa aflăm despre cât de multe avem în comun unii cu ceilalți, pentru că ne aduce mai aproape unii de ceilalți. Un regizor foarte matur, care știe să se folosească de toată marea școală de regie rusească (realistic vorbind, nu cred că e o singură școală, dar asta e o altă poveste), dar și de experiența de actor, astfel încât încarcă cu semnificație orice cuvânt, de aceea viziunea poetică nu deranjează chiar deloc. Sper ca următoarele spectacole semnate de Dumitru Acriș să le văd în sală, nu pe ecranul unui laptop, mi se pare nefiresc și nedrept să interpun între mine și scenă un ecran! Teatrul este făcut pentru a ne simți unii pe ceilalți, pentru a învăța să ne trăim emoțiile la modul firesc, de aceea cred cu tărie că scena este locul cel mai potrivit pentru un teatru adevărat și nu mediile alternative de comunicare.

DUPĂ PAVEL SANAEV: ÎNGROPAȚI-MĂ DUPĂ PLINTĂ