Octavia. Trepanație – surpriza vine de la ruși!

În general, festivalurile de teatru organizate de unul sau altul dintre teatrele din țară nu dau atenție spectacolelor de operă. Personal, n-o să înțeleg niciodată dihotomia aceasta menținută artificial între spectacolul de teatru și cel muzical – în cazul de față, de operă – dar, dacă ne uităm la montările multora dintre teatrele de operă din România ne putem face o imagine cu privire la cât de mare este interesul pentru voce (să se audă și să fie cântată bine, asta e tot ce contează!) în dauna regiei, a spectacolului ca atare. Decoruri prăfuite, uneori scoase la propriu de la naftalină, costume grotești și care nu atrag prin nimic spectactorul (nu-i încântă privirea nici prin croi, nici prin culoare, de îndrăzneală nici pomeneală!); personajele se mișcă teatral, ca și cum ar fi proaspăt scoase dintr-o cutie muzicală și lăsate să demonstreze ce pot face cu vocile. Cu toate acestea, publicul meloman fidel operei este unul dintre cele mai selective și critice din câte cunosc; nu cred să existe vreun spectacol neforfecat de ei, vreo solistă căreia să nu-i frică de verdictul acestora sau vreun solist care să nu fi avut măcat un atac de panică pentru că nu a luat o acută cum trebuie la una dintre reprezentații. Păcat că perfecționarea prestației vocale nu este însoțită și de cea a mișcării scenice, de o construcție regizorală modernă sau cel puțin cinstită, care să pună în evidență frumusețea muzicii și calitățile soliștilor, deopotrivă. În mod cert, dacă lucrurile ar sta altfel, publicul de teatru ar merge mai des și la Operă, rezultatul fiind un public de teatru mai educat și puțin mai critic. Iată că Interferențe – Festivalul Internațional de Teatru organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj a propus anul acesta o serie de spectacole de operă sau aflate la granița dintre spectacolele muzicale și cele de teatru (cum este cazul cu Povestea Soldatului). S-au regăsit în programul propus L’Heure espagnole și L’Enfant et les Sortilèges de Maurice Ravel – regizate de Gábor Tompa pentru Opera Maghiară din Cluj, Povestea Soldatului (muzica lui Stravinsky și libretul lui Ramuz), în regia Cameliei Hâncu și deloc Octavia. Trepanație, operă semnată de Dmitri Kourliandski (muzica) și Boris Yukhananov (libret și regie). Dacă despre Povestea Soldatului s-a mai scris, dacă despre spectacolul Operei Maghiare din Cluj am scris încă de la premieră, despre Octavia. Trepanație nici măcar nu auzism până să debuteze ediția a VII-a a Interferențelor. Iar curiozitatea mi-a fost răsplătită din plin!

Un spectacol grandios din toate punctele de vedere! Curajos prin îmbinarea la nivel de libret a două subiecte din două epoci diferite (dar îndrăznesc să spun că aproape deloc opuse, ci din contra, puse în oglindă ele arată că oamenii repetă de-a lungul veacurilor aceleași greșeli): perioada Romei Antice – Octavia este atribuită lui Seneca – și perioada venirii la putere a lui Lev Troţki. Așa se explică de ce mijlocul scenei a fost tot timpul ocupat de capul lui Lenin, unul supradimensionat, uriaș din toate punctele de vedere, cu trăsăturile faciale minimalizate, dar deloc șterse, din a cărui calotă iese o a doua scenă, mai mică, dar care va fi folosită pentru desfășurarea conflictului din vremea lui Nero. Abia în partea a doua, când Troțki devine din ce în ce mai vizibil și mai puternic, scena din capul lui Lenin se va transforma și într-un soi de ecran de proiecție pentru transpunerea urmărilor revoluției ruse. Fiind o operă contemporană, scrisă special pentru a marca centenarul revoluției tocmai pomenită, era de așteptat ca muzica să trezească interesul încă de la primele note! Și captează interesul într-adevăr, din cel puțin două motive: preluarea folosit primelor măsuri ale cântecului revoluționar Varshavianka, una dintre melodiile preferate ale lui Lenin, într-un tempo de 100 de ori mai lent, pentru a descoperi spațiul dintre granulele sonore; se produce astfel trepanaţia metaforică a sunetului. De asemenea, Rusia are tradiția corurilor bărbătești basso profondo, există o întreagă literatură muzicală scrisă special pentru astfel de voci, iar în bisericele rusești (ortodoxe, firește) sunt o prezență constantă. Așa se face că în prima parte a operei, când spectactorii sunt puși la curent cu tragedia din vremea lui Nero – soliștii își cântă povestea pe scena mică, iar corul se așează pe cele două flancuri și-i acompaniază pe aceștia. Surpriza este introducerea unui element vizual extrem de puternic și de sugestiv: corul este, de fapt, o armată de soldați de teracotă – aluzie evidentă la statutul Chinei de astăzi, dar și la trecutul acesteia – un fost imperiu care a jucat un rol hotărâtor în ceea ce privește evoluția politică a Asiei, dar și a Rusiei. Soldații n-au capete, costumele de teracotă sunt supradimensionate, iar cutiile toracice ale acestora devin adevărate cutii de rezonanță, ceea ce a imprimat un efect magistral, atât din punct de vedere imagistic, cât și sonor. Acești soldați devin marionete în mâinilor câtorva soldați imperiali, care vin dintr-o epocă mai apropiată de cea a revoluției ruse – costumele lor au elemente inclusiv din uniformele husarilor și pe cât de mulți și masivi par soldații de teracotă, pe atât de mici și eficienți par ceilalți (de fapt, aceștia sunt soldații viitoarei Armate Roșii, cei care inițial n-aveau nimic în comun cu marea armată a Imperiului Țarist). Seneca și Nero au fost interpretați de soliști de operă (voce de bariton, respectiv tenor). Un Nero absolut fantastic, versatil și extrem de convingător în rol, cu o voce foarte bună, exersată îndelung – Serghei Malinin. Deși n-are cum să nu te seducă vocea de bariton a lui Alexey Duvanov, prin comparație cu Malinin, mi s-a părut a fi cu cel puțin o treaptă mai jos decât partenerul de scenă. Surprinzător (și nu prea) este faptul că în rolul lui Troțki este un actor, Yury Duvanov. Dar rolul lui este construit mai degrabă din perspectivă teatrală, partitura lui nu cere o anumită performanță, ci doar o voce bine lucrată. El era factorul revoluționar, intrusul, cel care intră pe marea scenă a istoriei într-un fel unic, care nu poate fi ignorat, dar nici îndepărtat foarte ușor. Fantoma Agripinei este o apariție impresionantă, din toate punctele de vedere (o rochie impecabil croită și lucrată, combinată cu o perucă care face trimitere directă la drama vieții ei, dar și la ce personaj tragic a dat istoriei), iar Arina Zvereva este pur și simplu de neuitat; pur și simplu rămâi fascinat de mișcarea de o lentoare extremă care completează vocea extrem de sugestivă, cu modulații unice. Prefectul și Octavia „Cariatide” completează un tablou istoric gândit milimetric, în detaliu, deși, pe fond, este de un minimalism greu de ignorat.

Un uriaș element de decor static – capul lui Lenin și un car roman, care joacă când rol de scut (cine se întoarce pe scut sau sub scut de la război?), când rol de car de război, ba devine și mormânt ad-hoc. Atât! Acestea sunt toate elementele scenografice. Lor li se adaugă costumele coriștilor – mantalele soldaților de teracotă devin importante elemente scenografice tocmai pentru că sunt supradimensionate, ba au și un rol muzical evident. Baia de roșu în care este scufundată scena mai tot timpul spectacolului este mai mult decât sugestivă – baia de sânge din timpul lui Nero, revoluția rusă care schimbă radical istoria lumii contemporane. Cu atât de puține elemente se poate face un spectacol grandios! Asta înseamnă să ai viziune regizorală! Nicio concesie din punct de vedere spectacular, nimic de reproșat din punct de vedere muzical! O operă care ar seduce și pe cei mai înrăiți fani ai genului!

Deși, pe fond, ceea ce și-a propus să facă Boris Yukhananov era foarte aproape de o misiune imposibilă – punerea în oglindă a două evenimente istorice atât de îndepărtate, dar atât de asemănătoare! – iată că școala de regie și-a spus cuvântul și nu întâmplător semnează și libretul (împreună cu Dmitri Kourliandski). Genul acela de spectacol de la care pleci indecis cu privire la ce-a fost mai bun: libretul, partitura muzicală, jocul soliștilor sau regia ca atare. Mă întreb pe când și la noi o montare care să provoace astfel de dileme!