Războiul pisicilor. Drumul vieții

Motto: „Orașul s-a pomenit în iad pentru 900 de zile, fiind încercuit, blocat și rupt de spatele frontului: între 8 septembrie 1941 și 27 ianuarie 1944. Un singur drum, Drumul vieții, peste Ladoga, mai unea orașul de spatele frontului.” Vasile Ernu

Să zicem că despre pisici este vorba. Chiar dacă numai acesta ar fi subiectul, și tot ar fi interesant, fiindcă povestea aceasta are gradul de noutate pe care-l aștepți, este surprinzătoare și te înduioșează, după ce te obligă la traversarea multor alte stări de spirit. Dar războiul pisicilor cu șobolanii este, evident, o metaforă în spatele căreia există istorie adevărată – Operațiunea Aurora Boreală.

De fapt, cred că una dintre mizele discuției despre povești, în general, este cum le spunem copiilor adevărul, în așa fel încât să nu denaturăm istoria și, foarte important, să nu le provocăm motive de anxietate. În general, evenimentele negative se pliază foarte bine pe un scenariu de basm, ceea ce constituie o șansă de a-i face pe cei mici să înțeleagă și să accepte mai ușor o pierdere.

„Nu am scris despre pisici niciodată. Dar zilele acestea mi-am amintit de o poveste spusă de mătușa Dașa, din orașul Leningrad, actualul Sankt Petersburg. Asta a fost acum mulți ani, când eram copil.”

Să scrii literatură pentru copii înseamnă să te confrunți cu o voce critică necruțătoare, fiindcă cei mici au obiceiul de a spune adevărul. Nu vor pretinde, de pildă, cu tact că le-a plăcut o poveste și nici nu se vor declara, numai din politețe, interesați de un subiect, cum procedează adulții, obișnuiți cu duplicitatea.

Altă problemă ține de opțiune: cu ce povești crește o generație, în fond, un pretext ideal pentru a observa matricea formatoare – jertfa, recunoștința, neuitarea, curajul etc.

„Mergând cu mătușa mea prin oraș, avea mereu mâncare la ea, cu care hrănea fiece pisică pe care o întâlnea. La colțul casei noastre se afla un fel de monument dedicat unei pisici. Acesta era făcut din metal și reprezenta o pisică în mărime naturală. Ori de câte ori mătușa Dașa trecea pe acolo, mângâia cu tandrețe pisica de metal. Se pare că pisica a fost atinsă de nenumărate ori, încât îi strălucea boticul de atâtea atingeri și mângâieri. Eu nu știam, dar se spunea că aduce noroc.

— De ce faci asta, mătușă Dașa? am întrebat-o eu nedumerit.

— Vasea, pisicile au fost salvatoarele noastre, să nu uiți asta.

Și povestea ei începe așa.”

La un moment dat, faptele relatate sunt, deși reale, atât de cumplite, încât par inventate, după principiul oricărui basm. Adevărul poate fi rostit și așa, ca să nu-i sperie pe copii, sub forma unei narațiuni în care atenția se focalizează nu pe vremurile de foamete, canibalism, dictatură, ci pe acțiunea salvatoare a pisicilor care, la un moment dat, readuc speranța locuitorilor unui oraș distrus:

„Aprovizionarea orașului era aproape imposibilă. A început atunci o foamete teribilă. O foamete atât de crâncenă, încât s-a ajuns la acte de canibalism. În 1941, au fost condamnați penal pentru canibalism 26 de cetățeni. Greu de crezut.”

Ilustrațiile Veronicăi Neacșu urmează îndeaproape vocea narativă. În aceste ilustrații, pisica are coroniță regală și mantie de erou hollywoodian. Pe fundal, apar clădiri ca de lego, dreptunghiulare, cu 3-4 etaje, o arhitectură uniformizată, imperială, elegantă, dar monocromă – cu excepția unui acoperiș oranj, al singurei clădiri care are și fațada de un alb strălucitor. În toate imaginile predomină griurile, dar în fiecare ilustrație există și o pată de culoare – un roșu care trece peste marginile unui acoperiș, un portocaliu care scoate din amorțeală siluetele, ca o revenire a bătăilor inimii, după infarct. Pe altă pagină, statuia ecvestră este impunătoare în pagină, așa cum trebuie să fi fost și în realitate. Picioarele calului saltă în aer, în vreme ce călărețul suportă un recul, e tras în spate. Bărbați cu baston țin de mână copii. Câți copii, tot atâtea siluete de oameni mari sau mai mulți copii, figuri indistincte, se văd clar doar hainele groase de iarnă. Dintr-o clădiră bombardată de avioane, ies flăcări.

O poveste este și un dar, cum este această carte a lui Vasile Ernu. Din copilărie, poveștile ne însoțesc de-a lungul vieții, amintindu-ne că, din când în când, orice închipuire devine posibilă. Într-o zi, îți dai seama că ceea ce trăiești seamănă cu ceea ce știi deja, într-o altă formă, a gândirii mitice, dintr-o poveste de demult. Palimpsest cultural, povestea conservă straturi de istorie pe care ai dori-o irepetabilă.

Războiul pisicilor de Vasile Ernu