Ancheta BOOKHUB – Ce credeți că mai reprezintă Nicolae Iorga azi?

Istoria istoriografiei noastre, în spirit modern, obiectiv, mai presus de toate, rămâne încă în stadiul de deziderat, demonstrând o extraordinară lipsă de atracție pentru cercetătorii din domeniu, cu excepția notabilă a lui Lucian Boia, care a trasat magistral conturul scrisului istoric autohton. Cu atât mai mult o operă de dimensiunile celei produse de Nicolae Iorga este menită, prin vastitatea sa, de a inhiba orice tentativă de apropiere serioasă și interpretare lucidă. Este unul dintre principalele motive pentru care, în spațiul nostru cultural, s-a perpetuat în mare parte o imagine eminamente pozitivă a savantului botoșănean, proclamat drept cel mai mare istoric român, inclusiv de cei care nu i-au parcurs nici măcar parțial scrierile. În siajul acestei premise, Iorga însuși a devenit o figură legendară, încărcată de autoritate naționalistă, ale cărui gesturi, fapte, luări de poziție sau idei nu puteau fi decât pozitive, iar scăderile inerente minimalizate. Or, la o cercetare mai atentă, mai ales din perspectiva contemporanilor săi, s-ar cuveni cel puțin nuanțată efigia lui Nicolae Iorga, căruia nu i se poate concede orice, nici politica inabilă, nici antisemitismul său virulent, nici vulnerabilitatea criticului literar, nici mediocritatea  dramaturgului și poetului, nici numeroasele scăpări ale operei de istoric. Aproape nimic din ceea ce s-a scris despre Nicolae Iorga nu acoperă și aceste aspecte, atât de necesare, altfel, dar pe care sperăm că le vor clarifica în profunzime viitoare studii.

În cadrul acestui context, în preajma zilei de 5 iunie, atunci când s-a născut savantul, ne-am decis să efectuam o anchetă prin intermediul căreia să încercăm să vedem care este relevanța lui Nicolae Iorga în zilele noastre, dincolo de opera sa primordială. Au răspuns provocării noastre oameni din diverse spectre culturale, dar, în primul rând, în mod evident istorici, răspunsuri concretizate în interesante reflecții și incitante idei.

1. Ce relevanță credeți că are opera lui Nicolae Iorga în zilele noastre?
2. Nicolae Iorga a fost unul dintre cei mai virulenți antisemiți din România până la începutul primului război mondial, subiect deseori ocultat. Cum ați caracteriza această latură a savantului român?
3. Ce credeți că mai reprezintă Nicolae Iorga azi?

***

Robert Adam, cercetător asociat Universitatea Liberă din Bruxelles, lector invitat, Facultatea de Științe Politice a Universității din București

1. În ceea ce privește opera sa de istoric, nefiind de specialitate, nu mă voi pronunța. În critica sa literară, Iorga a fost o busolă care a arătat constant sudul: a promovat nulități și a trecut impasibil pe lângă valori. O asemenea operă de proporții herculeene nu poate fi decât inegală, iar metodele de cercetare au evoluat, desigur.

2. Fără dubii, antisemitismul lui Iorga a fost unul incontestabil. Fiind una dintre figurile tutelare ale națiunii române, el a fost trecut sub tăcere. Ba chiar, moartea sa sub gloanțele legionarilor l-a făcut să beneficieze cumva, mai ales în timpul comunismului, de o aură de antifascist, ceea ce Iorga nu a fost. Legionarii erau fiii săi spirituali, filiație pe care Corneliu Codreanu o recunoștea. Merită totuși subliniază evoluția gândirii istoricului pe această temă sensibilă, după Primul Război Mondial. Aș spune că Iorga era un antisemit circumstanțial, chiar dacă virulent, spre deosebire de companionul său politic vremelnic A.C. Cuza, antisemitul structural, ireductibil și a cărui personalitate, la drept vorbind, amputată de antisemitismul strident, nu ar oferi vreun relief.

3. Reevaluarea este un proces necesar, cu atât mai mult în știință. Inclusiv printre contemporani, Iorga număra destui critici. Ar merita reținută în mod cert activitatea sa de fondator de instituții, mai ales în domeniul diplomației academice și al schimburilor culturale, precum și interesul său pentru Balcani. Activitatea sa politică a avut rezultate îndeobște nefaste, uneori chiar dezastruoase, dacă este să menționăm cel puțin complicitatea sa activă la suprimarea democrației românești și instaurarea dictaturii regale.

Lect. Univ. dr. Bogdan Bucur, Facultatea de Științe Politice, SNSPA București

1. Pentru a răspunde la prima întrebare ar fi trebuit să citesc integral opera lui Nicolae Iorga, ceea ce, în mod evident, eu unul nu am făcut. Nu am citit nici măcar un studiu critic privind opera lui Nicolae Iorga. Din aceste considerente, sunt în imposibilitatea de a răspunde. Este un act de profundă neseriozitate să comentezi opera unui savant fără a o fi parcurs integral.

2. Tot ceea ce pot să spun, în această privință, este că meritele savantului Iorga depășesc slăbiciunile politicianului Iorga (fără a le putea scuza, însă). Din nenorocire, prea multe persoane publice din România și Europa interbelică au instrumentat cu cinism antisemitismul pentru ascensiunea lor politică. Este extrem de ieftin și foarte eficient să inventezi – la nivel discursiv – un inamic intern pe seama căruia să pui toate neîmplinirile unei națiuni. Am explicat pe larg acest mecanism de acțiune politică în cartea mea recentă „Sociologia proastei guvernări în România interbelică” (Editura RAO, 2019).

3. Numele „Nicolae Iorga” este sinonim, in spațiul public românesc, cu însăși ideea de istorie. Numele „Nicolae Iorga” înseamnă pentru istorie ceea ce brandul „Adidas” înseamnă pentru pantofii sportivi. Adică, aproape totul. Deci, numele savantului reprezintă, în continuare, foarte mult în istoriografie. Cele mai înalte premii care se acordă în această țară, pentru istorie, poartă numele profesorului Iorga. Deci, numele savantului este o culme a competenței nedepășită încă de nimeni altcineva. Este adevărat că nu avem un studiu critic robust în ceea ce privește opera lui Iorga. Iar sfârșitul său tragic a blocat cumva orice întreprindere critică în legătură cu opera acestuia.

Petru Clej, jurnalist G4 Media și RFI România

1. Nu sunt istoric așa că n-aș putea să fac o evaluare în acest sens.

2. A fost un antisemit virulent, alături de partenerul său politic de atunci, AC Cuza. Deși și-a moderat discursul în perioada de după primul război mondial, în ultima perioadă a vieții și-a reluat discursul antisemit virulent în opera sa Iudaica. A fost însă un antisemit non-violent care a murit ucis de antisemiți fanatici.

3. Nicolae Iorga este un istoric important cu o carieră de aproape jumătate de secol. Cred însă că băgarea sub preș a antisemitismului său, uneori radical, aruncă o umbră semnificativă asupra operei sale.

Ovidiu Cristea, istoric

1. Relevanța operei lui Iorga – Într-o perioadă în care se scrie tot mai mult și se citește tot mai puțin opera lui Iorga este tot mai puțin citită. În afara României mai este amintit prin cele șase volume de note și extrase privind istoria cruciadelor și citat cu lucrarea referitoare la Philippe de Mezieres și cruciada târzie. În țară numele său este menționat încă în aparatul critic dar în puține cazuri este vorba de o cunoaștere autentică a operei citate. De multe ori se știe că Iorga s-a ocupat de un subiect și atunci este menționat ca precursor. Motivele sunt multiple și nu cred că are rost să dezvolt ideea pentru a nu mă depărta de întrebarea d-voastră. Concluzia este aparent pesimistă. Pentru mulți istorici Iorga pare prea puțin relevant; totuși îndrăznesc să spun că, măcar pentru istoria medievală, cei care se încumetă să parcurgă paginile scrise de Iorga nu își va irosi timpul. Multe dintre ideile aruncate în cărțile și studiile sale sunt astăzi la modă și  multe dintre intuițiile sale au fost dezvoltate de alți istorici. Deși textele sale nu au fost și nu sunt o lectură ușoară,  ele ar fi încă relevante; probabil nu prin metodă, dar prin uriașa cantitate de informații, prin capacitatea de a sesiza conexiuni acolo unde alții ar considera că e vorba de simple coincidențe precum și prin plasarea faptelor într-un context istoric foarte larg.

2. Nu știu în ce măsură subiectul a fost ocultat. Nu a fost un subiect preferat nici înainte, nici după 1989 din motive care pot fi înțelese, dar Leon Volovici Nationalist Ideology and Antisemitism a consacrat un capitol întreg chestiunii, iar Radu Ioanid și, mai recent, Georgiana Țăranu au scris despre Nicolae Iorga și fascism. Chiar și expoziția recentă de la Muzeul Național de istorie are referiri la această chestiune.

Cum aș putea caracteriza aceasta latură? Desigur regretabilă când vorbim despre omul Nicolae Iorga. Dacă antisemitismul a influențat și opera istorică atunci răul ar fi încă și mai mare, dar, cel puțin pentru partea medievală despre care am o oarecare cunoaștere, nu cred că antisemitismul lui Iorga i-a influențat concluziile istorice. Opțiunile ideologice și politice ale lui Iorga pot fi criticate, pot fi discutabile, dar eu personal prefer să mă raportez la ce a lăsat în urmă ca istoric: o operă uriașă nu numai cantitativ, ci și ca impact (să ne gândim la câte generații au folosit și vor folosi încă miile de documente adunate din arhive și publicate de savantul român); un număr de instituții și de publicații care au contribuit la evoluția științei istorice în România și unele dintre ele există și azi.

3. Cred că pentru mulți dintre semenii noștri mai nimic cât timp și istoricii par să îl considere o simplă relicvă a trecutului.

Florea Ioncioaia, istoric, UAIC Iași

1. Iorga rămâne un reper intelectual important: opera sa istoriografică este în continuare folosită dacă nu ca o resursă principală cel puțin drept o referință imposibil de ignorat, pentru a nu mai vorbi de figura sa, intens celebrată chiar dacă adesea inadecvat. Este drept că, partea cea mai importantă a operei sale, contribuțiile istoriografice, nu mai are influența de altădată, ceea ce de altminteri este natural. Șocul primei sale reabilitări, din anii șaizeci-șaptezeci, s-a consumat în bună măsură. Marile sale lucrări, precum sinteza monumentală de Istoria românilor este aproape nefolosită. Totuși unele monografii sunt încă uzuale, în absența unor lucrări mai recente: Istoria învățământului, Istoria presei, Istoria literaturii în secolul XVIII etc. Multe din studiile sale au deschis subiecte de discuție încă neepuizate, cum ar fi de pildă marea problemă a secolului XVIII ori aceea a balcanității românilor.

Este drept că raționamentele sale istorice, care i-au configurat o parte a reputației sale profesionale, reprezintă în general perspectiva simțului comun, experiența sa biografică adesea. Altminteri, Iorga avea oroare de teorie și discuții metodologice. De aceea, pozitivismul său nu depășește un nivel elementar, iar stilistica contribuțiilor sale aparține rareori protocolului academic uzual. Marile sale colecții de documente sunt editate mai mult decât precar. Iar atunci când părăsește aria studiilor istorice, Iorga este aproape lipsit de mijloace: atât în literatura propriu-zisă cât și în istoriografia literară, ceea ce arată o precaritate care poate părea surprinzătoare a culturii sale intelectuale.

Din fericire, Iorga a încetat să mai fie o referință ideologică de oarecare importanță, chiar dacă naționalismul său se insinuează în unele discuții publice. Relevanța operei sale trebuie văzută pe mai multe planuri, oarecum distincte. Ca istoric, Iorga rămâne un model de angajament față de profesiunea de istoric, în măsura în care putem vorbi cu adevărat de o profesiune. Chiar și transferul capitalului simbolic generat de practica profesională ca istoric către poziția de intelectual public și apoi politician, nefericită în raport cu multe dintre rezultatele sale, ar trebui să fie văzută ca un demers exemplar. În fond, angajamentul public și instrumentalizarea cunoașterii istorice din această perspectivă, n-au nimic reprehensibil în sine. Iorga a devenit la un moment dat aproape un istoric oficial, însă această calitate a fost obținută prin mijloace profesionale și nu l-a împiedicat să fie critic, chiar dacă temperamentul său și mai ales cultura politică la care se raporta i-au alterat aproape radical această poziție.

Însă, din punctul meu de vedere, Iorga este deplin relevant astăzi ca publicist, în sensul cel mai larg al termenului: pamfletele, articolele de critică socială și culturală, memorialistica și îndeosebi intervențiile radiofonice ne arată un narator remarcabil, capabil să emită formule și judecăți memorabile, să seziseze nuanțe surprinzătoare, să ofere unghiuri de abordare interesante.

2. Da, această parte a personalității sale este adesea ocultată. Iorga a fost un antisemit notoriu, nu este nimic de contestat aici. Rămâne pentru mine o enigmă profunzimea acestuia. Problema cu înțelegerea lui Iorga este că el a fost o personalitate excesivă și care-și vărsa excesul în discurs. De aceea, nu știm câtă este convingere profundă, o formă de conștiință politică de nedepășit, și cât este oportunism, mimetism, precaritate intelectuală.

Probabil, pasiunea sa antisemită vine din ambientul în care crescuse și se formase, cât și din simplismul gândirii sale istorice de tinerețe. De asemenea, antisemitismul său nu trebuie izolat de rătăcirile sale anti-occidentale și anti-liberale. Posibil să fi fost și o doză de oportunism politic în anii în care încerca să-și facă o fizionomie publică, să navigheze între cele două grupări, liberalii și conservatorii: Iorga încercând astfel să se folosească politic de o temă facil de exploatat. În același timp, știm că Iorga aprecia cultura iudaică și că manifestase o anume simpatie față de unii savanții evrei, printre care Moses Gaster. În tot cazul, nu cred că există un criteriu mai bun pentru evaluarea naturii sale fundamental anti-moderne decât antisemitismul.

3. Din perspectivă populară, Iorga este asociat cu imaginea hiperdimensionată de savant, erudit excepțional și mucenic al cauzei naționale; din acest punct de vedere, Iorga este mai presus de toate imaginea normativă a istoricului, care trebuie să fie patriot, în sensul tribalist, unanimist, în tot cazul, neproblematic, narativ, popular, în sensul de populist etc. Excesele personalității sale, care făceau de numeroase ori deliciul presei epocii sale, au fost demult uitate.

Pentru istorici și intelectuali, Iorga rămâne ca un mare constructor de narațiuni explicative și o sursă inepuizabilă de problematizări istoriografice. De asemenea, Iorga rămâne drept unul dintre cei mai influenți intelectuali români dintotdeauna, un om-instituție, fără corespondent în epocă și nici de atunci încoace. A fost primul intelectual român a cărui imagine publică s-a identificat cu aceea a savantului, a scholar-ului.

În fine, Iorga rămâne un imens publicist. Poate printre cei mai mari pe care i-am avut.

Conf. dr. habil. Hadrian Gorun, istoric

1. Nicolae Iorga este, până astăzi, cel mai prolific și cunoscut istoric român. Opera sa însumează peste 1000 de volume, aproape 13000 de articole și aproximativ 5000 de recenzii.

Un savant care s-a bucurat de o considerabilă recunoaștere și apreciere atât în arealul românesc, cât și în străinătate, cu deosebire în Occidentul european. A fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa de universități prestigioase, a devenit membru de onoare, membru corespondent și membru asociat în numeroase academii și vicepreședinte al Comitetului Internațional de Științe Istorice.

Opera lui Nicolae Iorga se evidențiază printr-o monumentalitate dificil sau chiar imposibil de egalat vreodată. Imensa erudiție și spiritul enciclopedic al autorului se reflectă în scrierile sale. Vastitatea operei este și rodul preocupărilor multiple, de o mare diversitate ale savantului român. Spectrul cercetărilor lui Iorga este foarte larg: de la istorie politică și economică la istorie militară și bisericească, de la istoria artei la istoria presei și nu numai. A fost creator de instituții : Institutul de Studii Sud-Est Europene, Școala română din Franța, Institutul de Studii Bizantine, Institutul de Istorie Universală. A scris istorie românească, istorie universală, istoria statelor balcanice, a Imperiului Bizantin ș.a.m.d.

Nicolae Iorga este și va rămâne un reper important al culturii române, în general, și al istoriografiei românești, în special, indiferent de aprecierile și judecățile de valoare mai mult sau mai puțin obiective ori subiective, care au fost emise cu privire la opera lui.

2. Se cuvine să distingem între activitatea științifică a unui intelectual și orientările lui politice sau luările de poziție publice. De altfel,  „latura” politică a savantului a fost punctul slab al activității sale, un adevărat „călcâi al lui Ahile”.

Pe de altă parte însă, antisemitismul de care a dat dovadă, în unele etape ale vieții,  aruncă, oarecum, o umbră asupra personalității de mare calibru a savantului român. Dar, în acea perioadă, antisemitismul a reprezentat o plagă și un flagel nu doar al societății românești, ci și al altor societăți europene. Clișeele și stereotipurile antisemite, precum și ostilitatea față de evrei, mai mult sau mai puțin nedisimulată, reprezentau un fel de modă, existând în mentalul si comportamentul tuturor popoarelor.

Alături de Nicolae Iorga, alte personalități remarcabile ale culturii  române au fost animate, într-o mai mică ori mai mare măsură, de sentimente, porniri sau atitudini antisemite. Cazurile poeților Mihai Eminescu și Vasile Alecsandri, al istoricului Alexandru D. Xenopol sau al filosofului Vasile Conta (ca să mă refer la perioada invocată de dvs.) sunt simptomatice. Nu este scuzabilă poziția acestor prestigioși intelectuali umaniști, dar ea trebuie încadrată contextului epocii. Istoricul Nicolae Iorga nu a sugerat și nicidecum nu a susținut eliminarea fizică a evreilor. Antisemitismul său s-a manifestat cu intermitențe. Totuși, este regretabilă și de incriminat pledoaria lui Nicolae Iorga în favoarea marginalizării evreilor și a excluderii lor din viața economică. Din nefericire, strălucitul savant va cădea, el însuși, victimă a fanatismului și a intoleranței; cu alte cuvinte, a plătit cu viața „păcatele din tinerețe” tocmai pentru atitudinile sale antilegionare.

3. Cu siguranță, Nicolae Iorga este și în prezent istoricul român cu cea mai mare notorietate, dacă vorbim cel puțin despre publicul larg, nu neapărat specialist în știința istorică.

Dacă ar fi solicitați să nominalizeze cel mai reprezentativ istoric al României, probabil, un procent covârșitor de cetățeni români, cu studii măcar medii, l-ar menționa pe Nicolae Iorga. Aș putea afirma că această situație este generată atât de motive obiective, derivând din amploarea deosebită a operei sale, dar și de cauze subiective. Astfel, scrierile lui Nicolae Iorga au fost recuperate, valorizate și promovate cu insistență de către regimul Ceaușescu, datorită accentelor lor naționaliste.

Actualmente, omul Nicolae Iorga poate fi privit atât ca un model de patriotism, dar și ca un exemplu negativ de naționalism exacerbat. În timp ce patriotismul este nu doar acceptabil, ci și dezirabil, într-o lume a toleranței și a susținerii alterității, naționalismul agresiv trebuie repudiat și respins, Și totuși, Nicolae Iorga rămâne încă/ deocamdată un mare istoric…Și am în vedere și chestiunile de teorie, de fenomenologie, de filosofie a istoriei.

Prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, istoric

1. Înainte de a putea răspunde acestei întrebări s-ar cuveni să știm în ce constă opera lui Nicolae Iorga. Or, cu greu am putea susține că știm. De la moartea înfiorătoare a savantului și literatului de, probabil, cea mai mare cuprindere din trecutul nostru (nu ignor nici existența altor uriași ai spiritului, precum Dimitrie Cantemir sau B.P. Hasdeu, dar cred că ei se califică la o oarecare distanță de Iorga, începând chiar cu criteriul statistic, cantitativ al numărului de pagini date la iveală), și până astăzi nimeni nu s-a învrednicit încă să inițieze o serie de autor în cazul lui. Nu vorbesc aici de dezideratul editării critice, științifice, a operei în integralitatea sa, obiectiv la realizarea căruia ar trebui, probabil, să lucreze cercetătorii și specialiștii din mai multe discipline, ai unui întreg institut, vreme de ani, dacă nu de decenii. Vorbesc doar de țelul, mult mai modest, de a ordona oarecum și a pune într-o serie coerentă aluvionarul tumult creator al lui Iorga. S-ar putea aborda totul cronologic sau pe nuclee științifice (scrieri literare, istorice, filosofic-teoretice, oratorie politică, jurnalism militant, memorialistică, corespondență), sau oricum altcumva, numai să fie un criteriu coerent avut în vedere, numai să se facă acest lucru. Or, timiditatea tuturor în fața copleșitoarei moșteniri se relevă în integralitatea ei. Au existat reeditări meritorii, inclusiv înainte de 1989, mereu însă parțiale și nițel cam trecute prin filtrele cenzurii, după cum au existat și altele, după căderea comunismului, care nu au mai fost stingherite de ghilotine ideologice. S-a reeditat cu acribie, printr-o muncă de echipă care a durat ani, marea istorie a românilor în zece volume (unul cu două părți), sub atenta revizie a unei întregi echipe de cercetători. S-au dat la iveală cursurile universitare de Istorie Universală din anii 1933-1936, de o copleșitoare importanță (meritul lui Ion Oprișan). A apărut de prin sertare jurnalul intim al ultimilor ani de viață și s-au pus împreună toate istoriile literare ale omului referitoare la beletristica românească (rămâne de recuperat istoria literaturilor romanice și alte câteva care, împreună, ar constitui corolarul necesar mai bunei contextualizări a celorlalte, care vizează cultura națională). Oricine răsfoiește însă bibliografiile alcătuite până astăzi cu scrierile genialului învolburat va vedea că suntem, cu toate acestea, în imposibilitatea de a estima corect și deplin totalitatea operei. Nu putem fi deloc siguri că în bibliografiile de până astăzi autorii lor au izbutit să identifice și să cuprindă toate textele datorate lui Iorga.

Ce relevanță are astăzi opera lui Nicolae Iorga vă voi putea, deci, spune mai precis peste o sută de ani. Mă tem însă că la data respectivă voi fi extrem de ocupat. Să răspundă deci cei care vor avea privilegiul de a putea cântări rafturile bibliotecii care vor cuprinde reeditările ordonate într-o serie de autor ale operei marelui om.

2. Fără îndoială Nicolae Iorga a vituperat împotriva evreilor în publicistica lui și cu certitudine că linia politică pe care a adoptat-o, pe când făcea un tandem de tristă memorie cu A.C. Cuza, într-o formațiune politică de pomină (dar nu numai atunci!), a numărat printre elementele sale caracteristice atitudinea antievreiască.

O explicație posibilă a acestei linii atitudinale cred că poate fi aceea a regretabilei confuzii între patriotism și naționalism, nici până astăzi definitiv înlăturată. În timp ce primul se identifică, mi se pare, cu un atașament sincer și devotat, consecvent, față de țara și poporul propriu, celălalt dobândește un aer radical, exclusivist, antipatic, prin xenofobie și antisemitism, manifestându-se ca un excepționalism irascibil și, în cele din urmă, radical violent. Născut și crescut într-o epocă în care statul român abia trecuse proba unificării moderne, a cuceririi independenței sale și, totodată, a proclamării sale ca regat, Nicolae Iorga s-a angajat devreme și pătimaș în bătălia pentru consolidarea acestui stat național modern, încă nedefinitivat, și unificarea tuturor românilor. El a combătut, ca publicist și ca militant, dominația maghiară sub umbrela Monarhiei Bicefale în Transilvania și în Parțiu (teritoriile vestice extracarpatice) și a denunțat, de asemenea, ceea ce i s-a părut a fi, în consonanță cu alți politicieni, intelectuali și creatori de opinie români ai timpului, „pericolul” străinului intern reprezentat de populația de origine evreiască stabilită mai cu seamă pe teritoriul Moldovei. Acest pericol îi apărea ca o prioritate, datorită caracterului aluvionar al stabilirii evreilor pe teritoriile românești, mai ales în Moldova, ca urmare a migrației din Galiția și, în general, din zonele de vorbire rusă și ucraineană, ca și a indetității religioase și de tradiții a comunităților evreiești, care îi păreau incapabile sau deloc dornice să se adapteze la oriceiurile și modul de a fi al populației românești majoritare. (Astăzi știm că nu era chiar așa, în pofida explicabilului conservatism evreiesc: muzica klezmer conține destule – memorabile – teme muzicale populare românești, prelucrate într-un mod original valoros; și nu e doar atât…) Cum în perioada respectivă evreii căutau, pe bună dreptate, un liman statal propriu, pare că în epocă a existat printre elitele românești spaima că statul român de curând creat și încă în curs de împlinire ar putea fi „alterat”, „deturnat” de la destinul său de a reprezenta și a făuri pe mai departe națiunea română.

Astăzi vedem netemeinicia acestui mod de a înțelege lucrurile și putem reproșa, pe bună dreptate, înaintașilor, fie ei chiar proeminenți – cazul lui Nicolae Iorga însuși, dar și al filosofului Vasile Conta sau al poetului Mihail Eminescu – căderea în antisemitism și influențarea gravă, foarte regretabilă, a unei părți a opiniei publice românești în această direcție. Ni se pare, de asemenea, o formă teribilă de cecitate – în plin vizionarism național – faptul că o serie de străluciți reprezentanți ai vieții noastre publice și ai celei culturale nu au putut pricepe cum, într-o generație sau două, unii dintre evreii născuți și crescuți în România se pot identifica deplin cu idealurile poporului român, participând cu toată creativitatea și inteligența lor la realizarea unora dintre acestea (menționez în treacăt cazurile notorii ale lui Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, H. Tiktin dintr-o generație cu care tânărul Iorga a fost contemporan, dar și pe cele ale lui Mihail Sebastian sau N. Steinhardt, ca să nu mai vorbesc despre câțiva dintre cei mai străluciți reprezentanți ai avangardei noastre interbelice. Cunoașterea noastră asupra propriei limbi, a moștenirii culturale populare nu ar fi, în niciun caz, aceeași fără aporturile bogate și semnificative ale celor menționați expres, după cum nici literatura română și conștiința noastră națională nu s-ar putea lipsi de accentele, fie și incomode, prilejuite de ultimii doi dintre cei amintiți și alții ca ei – mă gândesc la Tristan Tzara, la Ilarie Voronca, la B. Fundoianu și la atâția alții…).

Configurarea lui Nicolae Iorga ca lider al unui partid populist de dreapta cu alunecări lejere înspre extremă avea să îl coste, de altfel, viața, în cele din urmă, asasinii săi provenind tocmai din generațiile tinere formate în spiritul eminesciano-iorghist sub raportul opțiunilor naționale „puriste”; o pierdere inestimabilă, etern reprobabilă, a României, căci a marcat dispariția unui uriaș, altminteri, al spiritului, fie și contestabil într-o serie de judecăți ale sale (nu doar politice, ci și literare), dar, în orice caz, cu o alonjă inestimabilă pe alte liniamente creative.

3. O Atlantidă a spiritului României neresemnate, aptă să se gândească pe sine și pe ceilalți din mers, cu profunzime și cu neobosit elan, cu nesecate intuiții și chiar cu accente vizionare. Opera expandată, copleșitoare, a acestui uriaș se cuvine frecventată, înțeleasă în toate nuanțele ei conjuncturale și perene, sancționată critic acolo unde se cuvine și pusă în cât mai deplină lumină acolo unde se găsesc bulgării ei de metale prețioase. Iorga este atât de mare, încât nu are nevoie de concesii și aplanări, acuzele care îl pot viza sunt alături de elogii binemeritate pentru alte contribuții, iar acestea din urmă s-ar putea să precumpănească. Cultura noastră nu se poate dispensa de el, cu tot amestecul lui de humă și lumină. De aceea mă întreb: oare nu ar fi timpul să înceapă să fie cunoscut integral? Aștept curios și nerăbdător savanții, instituțiile, oamenii de seamă care să pună în discuție, la peste trei decenii de la căderea comunismului, cu o teribilă – deja – întârziere, planul după care să se reediteze scrierile lui Nicolae Iorga. Când începem? Voi apuca momentul respectiv?

Prof. dr. Dan Prodan, istoric

1. Activitatea și producția istoriografică ale lui Nicolae Iorga au fost cele mai solide, în perspectiva trecerii timpului, istoricul rămâne un nume de referință, un reper obiectiv în istoriografia românească, încă de la începutul secolului al XX-lea. El poate fi contestat, dar niciodată eliminat din istoriografia românească. Pe baza unor intuiții istoriografice excepționale, a unei pregătiri profesionale solide, a unui număr mare de izvoare istorice descoperite personal, analizate și integrate în cercetare, a cunoașterii aproape exhaustive a bibliografiei tematice, a elaborat ipoteze și teorii referitoare la fapte istorice din trecutul românesc și al altor popoare și formațiuni politice din lume, marea majoritate confirmate, unele amendate, de cercetările și lucrările istoriografice ulterioare.

Lucrările istoriografice ale lui N. Iorga se regăsesc în bibliografia obligatorie a numeroase teme de cercetare, în unele rămânând repere importante. În completare, volumele de izvoare istorice, trudite și editate de Iorga, rămân încă surse istorice obligatorii în orice cercetare tematică, finalizată fie cu un articol de 10 pagini, fie cu o monografie de 400 pagini. N. Iorga a scris foarte mult, enorm, opera sa istoriografică este încă în proces de contabilizare, iar bibliografia sa în continuă completare. Datorită unei pregătiri profesionale solide, a unei memorii fenomenale, a unei capacități de muncă uriașe, a unei atenții distributive, a unui program zilnic specific de activitate, în care a muncit enorm și a dormit strictul biologic necesar, N. Iorga, spirit renascentist, enciclopedic, nu a avut complexul foii albe de hârtie, scria oriunde geografic și oricum tehnic, cuvintele, propozițiile, frazele curgeau firesc pe hârtie, manuscrisele sale erau destul de curate, cu puține corecturi și completări, fără reveniri semnificative.

Însă stilul de scris (care este omul!) al lui Iorga, întortocheat, încărcat, aparent arid, ca și cum autorul ar dori să transmită într-o frază, într-o pagină, într-un subcapitol, un mesaj complet despre subiectul cercetării, nu a plăcut în epocă, este dificil de citit și de asimilat și astăzi de către cititorii istoricului. Aceștia au fost puțini în timpul lui Iorga, sunt puțini și în prezent, cărțile istoricului s-au vândut și se vând greu, într-o atitudine care a oscilat în trecut între contestarea Magistrului și complexitatea mesajului transmis prin text, iar astăzi prin indiferența față de / marginalizarea operei istoricului și prețul mare al cărților sale.

2. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și în primele două ale celui următor, naționalismul (cu accente antisemite) lui N. Iorga, născut și trăit în orașe cu un număr important de minoritari, s-a încadrat în curentul naționalist european al timpului, manifestându-se în forme specifice, dar non-violente (de exemplu, polemica științifică filologică cu Lazăr Șăineanu). Istoric al nației sale, N. Iorga a promovat naționalismul, românismul prin diferite mijloace, non-violente. Această conduită a fost depășită în 1910, când politicianul N. Iorga a înființat, împreună cu prof. universitar ieșean Alexandru C. Cuza, Partidul Naționalist – Democrat, cu un program politic ce promova românismul și lupta împotriva asupritorilor naționali externi (Imperiul Austro – Ungar și Imperiul Rus) și asupritorilor social – economici interni (clasa politică, minoritari îmbogățiți ilegal). În program au fost introduse și articole anti-semite, sub influența politicianului de dreapta A.C. Cuza, co-președintele PND. Dar întreaga activitate politică a PND și a lui N. Iorga, adevăratul conducător al partidului, în deceniul 1910 – 1920, a dovedit că politicianul a promovat un naționalism moderat, non-violent, parlamentar, reformist.

După formarea României Mari (1 Decembrie 1918) și recunoașterea ei internațională (1919 – 1920), N. Iorga a reorganizat Partidul Naționalist – Democrat și a adoptat un nou program politic, actualizat și adaptat noilor realități politico – etnice interne și externe, în care prevederile anti-semite au fost în mare parte eliminate. PND s-a consolidat ca formațiune politică de centru, sub directa influență a lui N. Iorga. Partidul și președintele său au fost virulent atacați în presă și în activitatea parlamentară de către foștii ”aliați” politici, extremiștii de dreapta ai bătrânului A.C. Cuza și ai tânărului Corneliu Zelea Codreanu. Peste două decenii, în noaptea de 27 / 28 noiembrie 1940, ”copiii de suflet” ai lui Cuza – Codreanu îl vor asasina mișelește pe fostul lider al Partidului Naționalist – Democrat, Nicolae Iorga.

Nicolae Iorga a fost o instituție în istoriografia și cultura română a primei jumătăți a secolului al XX-lea. Activitatea lui Iorga în diverse domenii a fost reală, cu produse concrete, palpabile, care nu pot fi ignorate, nici măcar de criticii virulenți ai istoricului. A fost recuperat și revalorizat după 1965 și, evident, după 1989, în funcție de culoarea sistemului politico – ideologic al timpului. Dar într-un secol criteriile și grilele de evaluare evoluează și rezultatele sunt susceptibile de subiectivism, prezenteism, etichetare preconcepută, contestarea personalității, superficialitate, ironie etc. De asemenea, personalitatea dificilă, incomodă și controversată a lui Iorga a influențat și încă influențează evaluarea obiectivă a operei acestuia în societatea românească a timpului său și în posteritate.  Este vorba de Moștenirea Nicolae Iorga sau „Iorga după Iorga” în anii 2020.

Moștenirea Nicolae Iorga, ”Iorga după Iorga” este, după un secol, inegală valoric, în domeniile de activitate în care personalitatea născută la Botoșani s-a implicat.

Astfel, activitatea de istoric a fost cea mai importantă și a rezistat cel mai bine criticii necruțătoare a timpului și a oamenilor. Prin activitatea științifică personală: cercetări în arhive, muzee, biblioteci, depozite de izvoare istorice, prin parcurgerea bibliografiei specifice și conexe unui fapt istoric, a creat produse istoriografice: note, articole, studii, cărți, culegeri de izvoare istorice de referință, unele rămase și astăzi în bibliografia obligatorie a diferitelor teme. A împărtășit rezultatele cercetărilor sale și ale altor istorici, prin paginile revistelor istorice sau de cultură generală pe care le-a editat, cititorilor interesați de trecutul istoric și de reverberațiile acestuia în prezent și în viitor. Revista Istorică, exemplu paradigmatic, înființată în 1915, a avut o evoluție cronologică constantă și, cu câteva sincope temporale și de nume, apare și astăzi, fiind un periodic de referință al publicisticii istoriografice românești.

Crizele politice, militare, naționale – identitare, culturale, religioase etc. de la începutul secolului al XX-lea din sudul Dunării, din Balcani, trebuiau studiate de echipe inter-disciplinare, în cadrul unor institute de cercetare istorică. Astfel, Institutul pentru studiul Europei Est – Orientale, înființat în 1913 – 1914 de către marele istoric, în colaborare cu alți istorici și geografi de referință ai perioadei, pe lângă investigațiile științifice de rigoare, a contribuit, indirect, și la consolidarea influenței politice, diplomatice, militare, culturale etc. românești în Balcani. Amintitul Institut, alături de cel de Bizantinologie, creat în 1924 – 1925 de același N. Iorga, au constituit temelia Institutului de studii sud-est europene, înființat la București în 1963, care instituție, prin ”translatio Imperii”, există și astăzi, la peste un secol de la prima înființare. În paralel, N. Iorga a înființat în București Institutul pentru studiul Istoriei Universale, în 1937, care a avut o evoluție instituțională continuă, cu diferite denumiri, astăzi purtând numele întemeietorului său și sărbătorind 85 de ani de la întemeiere.

Cariera de profesor universitar la Universitatea din București, pe parcursul a 46 de ani, și la alte instituții de învățământ superior din capitală, a fost la fel de strălucită, fiind un exemplu de urmat în privința profesionalismului practicat, a bogăției de idei a mesajului transmis către studenți și auditori, a formării profesorilor preuniversitari prin puterea exemplului, a Magistrului coagulant al energiilor creatoare către împlinirea unui ideal, pentru verticalitatea cu care a înfruntat primejdiile de orice fel, din orice direcție, din acei ani. În completare, a fost un vulcanic și mobilizator conferențiar, vorbind auditoriului în săli din România, din Europa, din America de Nord și, în premieră, ascultătorilor nevăzuți, dar așezați confortabil în fotoliile din locuințe, la Radio București (Sfaturi pe  întuneric).

3. Iorga a fost și rămâne unul dintre cei mai mari ziariști români ai secolului al XX-lea. Pe nedrept neglijat sau marginalizat astăzi ca temă de cercetare și exemplu de bună practică, la Iorga rămân importante mesajul transmis către cititor, modul, forma, stilul și cuvântul prin care ideile și informațiile sale așezate pe hârtie tipografică sunt receptate și însușite de către cetățean. Ziaristul a scris peste 25.000 de articole cu diferite abordări tematice și mărimi, publicate în diverse periodice naționale, zonale sau locale, în peste patru decenii, în medie cam două articole pe zi. De asemenea, N. Iorga a editat ziarul Neamul Românesc, periodic paradigmatic, cu un impact major asupra cititorilor români în anii luptei pentru formarea statului național unitar român și ai consolidării României Mari.

Istoricul s-a manifestat și ca literat: dramaturg, prozator, poet, dar aceste creații au avut o valoare literară modestă, cu puține excepții, fiind receptate, inegal, de către o parte a clasei intelectuale mai ales în timpul vieții autorului. De exemplu, poezia Brad bătrân impresionează și astăzi prin puterea premoniției și valoarea de simbol a metaforei. Mult mai valoroase sunt operele memorialistice: autobiografii, portrete umane, relatări de călătorie, și cugetările sale.

Și domeniul politic a fost abordat de N. Iorga. Ca politician independent sau de partid, a fost deputat și senator ales, senator de drept, prin articol / efect  constituțional, consilier regal între 1938 – 1940. În paralel, a fost ideologul și liderul Partidului Naționalist – Democrat, președinte al Camerei Deputaților în primul parlament al României Mari, în 1919 – 1920. Peste un deceniu, în 1931 – 1932, a ajuns prim – ministru al unui guvern de tehnicieni și ministru al Instrucțiunii Publice, în perioada crizei economice ce a lovit puternic și România. Dar eficiența activității politice a lui N. Iorga a fost redusă, pentru că abilitățile sale politice de negociere și compromis au fost modeste, sistemul său valoric uman – comunitar solid, personalitatea puternică și rectilinie și, astfel, incomodă în relațiile cu eventualii parteneri sau aliați politici, coloana vertrebrală dreaptă, dușmăniile personale puternice, viața politică curgătoare și explozivă, agenda personală zilnică foarte încărcată, Iorga făcând și politică, nu doar politică. În concluzie, Iorga a fost politicianul – istoric, profesor universitar, conferențiar, animator cultural, ziarist și literat în același timp!

Ioan Stanomir, scriitor

1. Nicolae  Iorga a fost, încă din vremea vieții sale, un mit, iar  vocaţia profetică este una pe care a cultivat-o cu tenacitate. Iorga s-a dorit a fi cu mult mai mult decât un istoric, căci ambiţia sa  cea mai importantă a fost îndrumarea  şi modelarea spaţiului  public românesc. Tragedia asasinării  sale din 1940 nu a făcut decât să  întărească acest semn al  mitului, o pecete care durează până azi.

Cariera lui  Iorga sfidează, prin diversitate şi longevitate, clasificările tradiţionale. De la poezie şi teatru la memorialistică şi istorie, textele lui  Iorga au fost produse cu o energie ce uimeşte şi azi.   Recitirea eliberată de povara legendei obligă,  pe cei de astăzi, la revizuiri, iar judecata asupra  lui Iorga trebuie scoasă din zona hagiografiei.

Aş spune că, din opera istoricului, se vor salva nu operele în integralitatea lor monumentală, ci  fragmentele  în care intuiţiile sale sunt adesea sclipitoare. Iorga nu mai poate fi socotit  cel mai important istoric român modern: acest titlu  i se cuvine lui Gheorghe I. Brătianu. Dar chiar şi aşa Iorga continuă să fascineze prin  amestecul de erudiţie şi de fulguraţie stilistică. Cărţile ce se nasc din cursurile ţinute la diversele  catedre sunt proba acestui  geniu al oralităţii superioare.

Şi dacă sămănătorismul este un obiect de muzeu, iar orbirea sa critică în raport de arta modernă este una evidentă, literatura memorialistică oferă prozatorului Iorga  ocazia de a salva în posteritate.  “ O viaţă de om, aşa cum a fost” este  punctul cel mai înalt al unei arte ce deţine un echilibru, rar, al evocării angajate şi al nostalgiei.  Paginile de aici sunt  edificiul funerar în care geniul lui  Iorga este adăpostit, pentru posteritate.

2. Din studiile dedicate lui Iorga în epoca de după recuperarea sa postbelică antisemitismul a fost eliminat ca subiect de cercetare. Alianţa cu A. C. Cuza  a fost  privită ca un accident. Iorga devenea, în aceste lecturi orientate comunist, un autentic intelectual “democrat “, mereu de partea progresului.

Dar antisemitismul lui Iorga, temperat în anii de după 1918, nu este un accident  biografic, ci  expresia unei viziuni reacţionar-romantice despre societatea românească. Evreul generic devenea, în mitologia  sămănătoristă a lui Iorga, tot ceea ce era detestabil şi suspect:  emblemă a capitalismului și a rapacităţii, semn al cosmopolitismului ,agent al ideologiilor ce tind la slăbirea unităţii naţionale. Întâlnirea cu A. C. Cuza se produce pe acest teren al naţionalismului integral.

Antisemitismul său, turnat în pagini de virulenţă extremă, face parte din moştenirea asumată de dreapta radicală interbelică. Legionarismul creşte  nu doar din solul cuzismului, ci şi din cel al profetismului lui Iorga.  Naţionalismul său mesianic educă  generaţii întregi de intelectuali, iar  discursul antisemit capătă respectabilitate şi onorabilitate simbolică.

3. Efigia lui Iorga este una profetică şi enciclopedică. Dincolo de mitizare, ceea ce supravieţuieşte este un tip de dezordine  genială de tip haşdeian. La antipodul clarităţii victoriene a lui Maiorescu, Iorga este un ciclopic, un posedat al ideilor, un politician ratat şi capricios.

Iorga  nu este un zeu ce trebuie venerat, ci un autor care trebuie analizat cu acribie şi luciditate. O  ediţie critică Iorga ar fi, poate, ocazia de a reexamina  poziţia sa în canon.  Elogiul poematic trebuie înlocuit, în fine, de privirea severă a criticii de idei.

Dr. Remus Tanasă, istoric, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași

1. Pentru a răspunde unei asemenea întrebări ar fi nevoie de foarte multe pagini, la umplerea cărora să contribuie specialiști din mai multe domenii, nu doar istorici „puri”, ci și literați, filosofi sau politologi. Spun aceasta pentru că vastitatea scrierilor lui Iorga este greu de cuprins fără comprehensiune interdisciplinară, darămite de integrat obiectiv în circuitul istoric internațional din timpul vieții savantului român. În plus, după cum remarca Andrei Pippidi, Iorga a avut patru direcții livrești care l-au mișcat în scrierile sale, astfel că opera sa ar trebui împărțită și din această perspectivă. Cititorii sau analiștii lui Iorga ar trebui să fie conștienți că Iorga a fost atât autorul unor studii de largă acribie documentară, cât și al unor sinteze în care imaginația a luat-o cu mult înainte pașilor documentați. Pentru evoluția istoriografiei din țara noastră, Iorga a fost un pionier meticulos și, totodată, avântat. Dar, în fond, orice pionierat este antrenat de intenții larg cuprinzătoare, mai ales dacă pionieratul este susținut și de erudiție, precum în cazul său.

Nefiind un specialist al operei lui Iorga, nu pot face afirmații categorice. Pot însă da exemplul armenologiei din România, unde studiile sale trebuie avute în vedere în continuare, chiar doar și pentru a se forma un punct critic de vedere în domeniu. Țin să mai adaug că cel mai important armenolog ce a scris în limba română, Hagop Djololian Siruni, a fost „descoperit” și susținut de Iorga; fie doar și din acest motiv, pionieratul lui Iorga în armenologie a fost un pas înainte. Cu siguranță mai există și alte direcții de cercetare istorică unde pionieratul lui Iorga a constituit o cărămidă despre care ar trebui să se țină cont. În concluzie, doar printr-o contextualizare corectă în evoluția direcțiilor de cercetare istorică se poate indica relevanța scrierilor sale, astfel că trebuie subliniată acolo unde există, precum și acolo unde nu (mai) există sau nu a existat cu adevărat.

2. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până târziu în secolul al XX-lea, multe figuri publice au avut convingeri puternice sau orbiri ideologice. Savantul Nicolae Iorga nu a fost ferit de asemenea tentanții, poziționându-se de multe ori la limita dintre convingere și ideologie.

Cazul său este de neînțeles dacă în prealabil nu facem o serie de remarci. În imaginarul colectiv european, antisemitismul este asociat cu ceea ce se consideră a fi dreapta politică, însă asocierea este una injustă din punct de vedere istoric. În afara mediilor anti-moderniste de factură religioasă, care nicidecum nu pot fi poziționate în masă la dreapta, antisemitismul a fost teoretizat de figuri importante ale stângii: Charles Fourier, Alphonse de Toussenel, Pierre Joseph Proudhon, Georges Duchêne, Louis Auguste Blanqui, Pierre Henri Leroux, Karl Marx, etc.

Revenind la spațiul românesc, are trecere o altă confuzie de percepție, și anume că Partidul Național Liberal ar fi fost mereu un partid moderat de centru sau de centru-dreapta, în orice caz, partidul care ar fi modernizat România și care ar fi avut mereu în vedere un program politic de emancipare universală. O imagine foarte puțin conformă cu evoluția istorică a acestui partid. Trebuie spus că înainte de înființarea oficială, PNL a fost un partid de stânga, ba chiar radical de stânga. Membrii marcanți (frații Brătianu, C.A. Rosetti) s-au format într-un mediu republican francez de stânga unde antisemitismul a fost în floare. Astfel se face că, până târziu, la început de secol XX, antisemitismul mai pregnant a venit mai degrabă din această tabără. Un aspect care, în general, a fost meticulos obliterat de istoricii autohtoni ai liberalismului românesc.

Printr-o metodă similară, antisemitismului lui Iorga a fost prea puțin evidențiat de specialiști. Fundamentat cultural și social în vederea „propășirii” țăranului român prin cultura… românească, antisemitismul lui Iorga considera evreul ca fiind incompatibil cu o cultură de tip național. Pe tot parcursul vieții Iorga a purtat după sine un antisemitism, când virulent, când mocnit, însă permanent. În perioada în care și-a manifestat cel mai apăsat antisemitismul (sfârșitul anilor ’30), cu ușurință ar fi putut fi confundat cu alți antisemitiți notorii din epocă. Mișcat de un puternic filoțărănism, savantul considera destabilizatoare pentru țărani influențele din exterior, iar evreitatea, ca idee abstractă, nu putea fi privită decât în termenii unei alterități nefaste. Din păcate, o asemenea preconcepție a fost foarte răspândită în epocă în societatea românească, de fapt, în mai toată Europa Orientală.

Căutarea adevărului implică și „mea culpa”, admiterea faptelor și ideilor reprobabile ori de câte ori acestea sunt remarcate, precum antisemitismul lui Iorga. Ignorarea lor poate constitui un prim pas spre legitimarea lor, dacă vreți, spre banalizarea răului, pentru ca, în cele din urmă, să se găsească vreun rascolnic de uliță care să le foloseasă demagogic, după cum în perioada interbelică, antisemitismul lui Iorga a hrănit cu himere capetele înfierbântate dispuse să se dedea la acte de violență și la crimă.

3. În Istoria literaturii române, George Călinescu îl vedea pe Iorga ca un „specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor”; plecând de la această descriere, consider că Iorga reprezintă arhetipul enciclopedistului interesat de istoria „totală”, așijderea universitarilor descriși de Jacques Le Goff în Intelectualii în Evul Mediu. Dacă ținem cont că Iorga considera istoria omenirii ca fiind caracterizată de o „perfectă și admirabilă unitate” (Generalități cu privire la studiile istorice, ediția a IV-a) și dacă ținem cont că întâmplarea a făcut ca preocupările sale istorice să prilejuiască o continuă extindere de orizont, integrând astfel istoria românească în cadrul firesc al istoriei universale, Iorga reprezintă cercetătorul încatenat de pasiunea perfecțiunii; însă, în cazul său, pasiunea s-a confundat adesea cu orgoliul, astfel că în scrierile sale se îmbină rigurozitatea și improvizația, spiritul critic și superficialitatea. Totuși, consider că sunt riscuri inevitabile pentru oricine ar fi tentat de orizonturi, precum Iorga.

Este posibilă căutarea adevărului fără erori? Personal consider că nu. A fost Iorga scutit de erori? Bineînțeles că nu. Merită citit istoricul Iorga? Cu siguranță. Dar Iorga gazetarul? Dacă suntem capabili să distingem între Iorga omul de știință și Iorga politicianul și dacă suntem dispuși să condamnă orice tip de exces militant, de ce nu?

Georgiana Țăranu, dr. în istorie cu o teză despre Iorga la Institutul „N. Iorga”, asist univ. la Facultatea de Istorie și Științe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanța

1. Opera lui Nicolae Iorga este încă extrem de relevantă azi și nu este uşor să o caracterizezi în câteva fraze. Faptul că este cea mai vastă producţie istoriografică a unei singure minţi ne dă o primă relevanţă. Fiind atât de complexă, opera lui Iorga oferă de toate. Poţi să o citeşti ca moment esenţial în efortul istoriografiei române de a găsi noi baze ştiinţifice, noi documente de arhivă, teme şi metode. Medieviştii se raportează la ea pentru surse și idei valoroase. La fel de bine însă o poţi citi ca model de scris istoric pus în slujba legitimării proiectului naţional. Iorga este preocupat să găsească continuitate și unitate a românilor pornind de la moştenirea romană şi trecând apoi prin trecutul imperial constantinopolitan până la “Bizanț după Bizanţ”. Găsim la Iorga şi reconstituiri istorice bazate mai mult pe imaginaţie şi emoţie, dar şi critica documentelor sau curajul emiterii de ipoteze originale. În funcţie de perspectivă, a fost deopotrivă lăudat și criticat, a servit tuturor pentru a demonstra orice. Foarte important mi se pare să nu îi separăm activitatea de istoric de cea de om politic, lucru solicitat de altfel şi de Iorga. Cele două s-au susţinut reciproc, iar istoricul era învestit cu o maximă autoritate ca “profet al naţiunii”, aspect întâlnit în epocă și în statele vecine. Ambele dimensiuni, de istoric şi om politic, cât şi marile merite, respectiv limite, ale scrierilor lui Iorga compun o moştenire plină de paradoxuri. Azi opera sa rămâne utilă atât pentru a studia un profil de renascentist român, care a experimentat și depășit limitele unui spirit obișnuit, cât şi un intelectual supus seducţiei capcanelor politice ale secolului în care a trăit, de la exclusivismul etnic la admiraţia pentru liderii providenţiali. Din păcate, biografia sa politică a beneficiat de prea puţine interpretări critice în România.

2. În opinia mea, lucrurile sunt destul de clare: Iorga s-a lansat în politică la începutul secolului al XX-lea creându-și o platformă naționalistă distinctă de a celorlalţi tocmai prin antisemitismul său intransigent. Prin fondarea primului partid politic explicit antisemit, Iorga a botezat naţionalismul românesc întru antisemitism. Este o întreagă discuţie despre gradul în care a putut servi moştenirea antebelică a lui Iorga ultranaţionaliştilor din perioada interbelică în elaborarea ideologiei legionare. Ce nu se vorbeşte însă este despre cum argumentele antisemite ale lui Iorga au slujit inclusiv propagandei lui Antonescu din perioada războiului. Mai mult, după 1989, Iorga a fost recuperat de unii istorici negaţionişti în aceeaşi cheie, interesaţi în special de reabilitarea lui Ion Antonescu. Sunt autori care au scris despre activitatea politică a istoricului fără să pomenească antisemitismul. Alţii menţionează această latură doar pentru a argumenta că antisemitismul său a fost benign, prin comparaţie cu cel al legionarilor. Scriind un text în care am abordat naţionalismul lui Iorga, am observat chiar o strategie interesantă: cei interesaţi de ocultarea antisemitismului recuperează naţionalismul lui Iorga în cheie culturală, și nu într-una politică, cum evident că a fost. Practic, teza livrată aici este că Iorga a fost prea mare ca om de cultură pentru a îl mai raporta la concepţiile sale de om politic, inclusiv la antisemitism, la care a revenit în a doua parte a anilor ’30.

Este interesant cât de tare inhibă acest subiect. Dovadă că se poate vorbi încă despre antisemitismul lui Iorga ca despre un aspect ocultat, deşi există studii serioase în domeniu de cel puţin 30 de ani. În 1991, atât William O. Oldson, cât şi Leon Volovici au scris competent despre antisemitismul românesc, dedicându-i lui Iorga analize judicioase. Ele au apărut, ce-i drept, în străinătate, dar Volovici a fost tradus la câţiva ani distanţă în limba română. S-au alăturat între timp o serie de alte studii, printre care l-aș menţiona pe cel mai recent, semnat de Ana Bărbulescu de la Institutul Elie Wiesel. Pe lângă antisemitism, există şi alte dimensiuni ale biografiei politice a lui Iorga care nu au fost investigate, probabil pentru că există teama de a nu dărâma de pe soclu o statuie. Personal, m-am ocupat de admiraţia lui Iorga față de regimul fascist al lui Mussolini, un alt subiect care a fost, în cele mai multe cazuri, omis sau mistificat.

3. Nicolae Iorga reprezintă mai mult decât poate că pare la prima vedere. El este un simbol naţional, iar asta o dovedeşte prezența sa în memoria colectivă. Chipul lui Iorga se află pe cea mai circulată bancnotă, avem statui, şcoli, străzi, parcuri, o bursă, un institut de cercetare și multe altele care îi poartă numele. Românii din diaspora şi-au creat o reţea de şcoli informale, de weekend, și i-au dat numele său, din dorinţa de a se raporta la cel mai respectat român de peste hotare. Cărţile sale, chiar dacă nu sunt neapărat consumate de un public larg, sunt constant editate. Despre el apar o mulţime de studii anual, în ţară şi în străinătate. Este sărbătorit la Botoșani, Văleni, Bucureşti şi Veneția la momente aniversare. Privind cu interes către toate acestea, pare că Iorga este încă, în România, mai degrabă comemorat și elogiat, decât discutat critic. Există un zid gros, peste care puţini se încumetă să privească, cel al panteonului naţional, în care Iorga tronează de mai bine de un secol, cu o pauză de aproape două decenii. Doar cultul pentru Mihai Eminescu mai este comparabil ca anvergură. În acest context, nu surprinde faptul că memoria lui Iorga a fost utilizată pentru a legitima tot felul de regimuri, politicieni şi agende politice, de la Ion Antonescu la Nicolae Ceaușescu și apoi la discursul antimaghiar din anii ’90. Rând pe rând, găsim reprezentanţi ai întregului spectru politic care se asociază în vreun fel cu Iorga, de la PUNR, PRM, PSD și PNL până la AUR. În încheiere, aș spune că, în ciuda unei activităţi istorice şi politice extrem de ofertante, în istoriografia română încă se lasă așteptată o biografie critică a lui Iorga.