Ignoranță. Parfum, cașmir și vise

Motto1: „Reciti. Doamne, își spuse, textul pe care tocmai Îl scrii este întotdeauna o minune. Un text în care intri oricând vrei, oriunde vrei și căruia Îi poți adăuga, la nesfârșit, cuvinte. O carte de nisip. Un text pe care-l poți începe de oriune și pe care să nu-l sfârșești nicicând. O lectură infinită. Să fii îngropat într-un astfel de text, moartea devine o glumă.” (Ioana Scoruș, Ignoranță)

Motto2: „Acum, gândindu-se la cartea pe care o ținuse în mână, îi scăpără în minte o idee cumplită, și obrajii i se împurpurară: cum s-au petrecut lucrurile? Inginerul îi spusese că se duce să pună de cafea. Ea se apropiase de bibliotecă și trăsese din raft Oedip al lui Sofocle. Pe urmă, inginerul a revenit, dar fără cafea! (Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, trad. Jean Grosu)

Cafeaua este un pretext pentru a privi în tihnă structura neobișnuită a unui roman modern, surprinzător prin modificările de ritm narativ și prin autenticitate. Tema oricărui roman, spune Milan Kudera – pe care l-am citit de curând (și) în lectura Victoriei Diaconescu[i] – este, de fapt, acea alegere imposibilă la care ne obligă Insuportabilă ușurătate a ființei. Preferăm gesturile imponderabile și nesemnificative sau ne lăsăm striviți de povara care dă sens vieții. Ignoranță este, ca definiție de lucru, un metaroman, adică un roman care se are pe sine ca subiect.

Se bea cafea bună, după un ritual exotic. Cafeneaua devine un spațiu al intimității în așa măsură încât poate fi considerat orice altceva, de pildă spațiu de trecere, confesional sau cameră matrimonială, numai spațiu public nu.

„În timp ce-și soarbe cafeaua în aerul rece al dimineții…” este o secvență care se repetă, cu mici, foarte mici modificări de cuvinte, deci și de sens. De mai multe ori este amintită, în diverse contexte, imaginea cafenelei pariziene, locul ruperii unei relații și al deschiderii alteia. Dar nu acesta este și traseul gândurilor care, odată pornite, se reîntorc obsesiv la anumite repere senzoriale, la nuanța verzuie a luminii din apartament sau la mirosul proaspăt al dimineții.

Vocea femeii este un ecou al singurătății, parcă și mai apăsătoare atunci când bărbatul iubit doarme în camera de alături și somnul îl face să pară vulnerabil. Gândurile care ies la iveală nu sunt decât cele ce pot fi rostite (în gând). Celelalte, greu de formulat, fiindcă ascund ceva, își așteaptă rândul. Vorbind despre Kundera,

„În timp ce-și soarbe cafeaua în aerul rece al dimineții care se insinuează treptat prin fereastră deschisă, își dă seama că în joc este o problemă de libertate. Acest infinit și binemeritat timp liber pe care, de zece luni încoace, îl are la dispoziție nu este, nu poate fi echivalentul libertății, ci închisoarea în care alegerea de a-l urma pe Michael la noua lui slujbă a aruncat-o. Este, în fapt, o problemă de libertate întoarsă pe dos, pe care-o vede, dintr-odată, într-o nouă lumină: este prizoniera libertății. Prinsă în inima ei. Prizonieră a unui nonsens existențial. Cine oare spunea că libertatea se definește într-un anume fel într-un sistem coercitiv și în cu totul altfel în condiții de libertate? Azi, având la dispoziție timpul de care nu putea dispune cu un an în urmă, nu eliberată de orice grijă se simte, ci împovărată de nonsensul din care timpul ei este făcut și pe care, până în dimineața asta, l-a confundat cu libertatea. Insuportabila frivolitate a ființei. Insuportabila ușurătate a ființei. Schimbarea de perspectivă îi cască un gol în stomac și un altul în minte. Timpul? Ce să facă de-acum înainte cu timpul? Cafeaua, sursă de inspirație în general, acum se răcește în ceașcă.” (p. 118)

Vocea bărbatului care ezită între iubire și liberate are un timbru aparte, pe care-l poți întâlni la Hélène Grémillon, în Tangou pentru Lisandra.

„Era o studentă întârziată, făcea a doua facultate. Dar, mai ales, era un strateg desăvârșit. Ataca de fiecare dată când mă aflam cu garda jos. De exemplu, când îmi beau cafeaua la mine-n birou, departe de privirile tuturor, prelungind pauza dintre cursuri cu vreun roman sau vreo carte de poezii, iar ea se insinua sub fel de fel de pretexte doar pentru a mă privi insistent, cu ochii ei scotocitori, de parcă permanent avea de descifrat un mister. Venea dintr-o familie care de mai bine de cincizeci de ani deținea Hacienda San Pablo, a cărei producție de cafea mergea la export.” (p. 14-15)

Vocile textului sunt distincte la început, țin la identitatea lor, la tonalitate și timbru. Prima voce, de exemplu, este a unui bărbat care are simțul detaliului și o memorie fotografică – identifică la nuanță culoarea unui pulover sau a unei eșarfe. Își și explică precizia percepției: vrea să devină scriitor.

Vocea feminității este a Verei (și totuși nu Vera lui Nabokov), tânăra cu ochi fosforescenți, frumoasă și tristă, bântuită ca toate personajele, de altfel, de un sentiment de inutilitate, neliniște și disperare înăbușită. Are tot ce și-ar putea dori cineva, premisele fericirii, libertatea, iubirea. Are tot și nu are nimic. Trăiește la suprafața lucrurilor, supraviețuiește.

A doua voce masculină este a unui bărbat îndrăgostit de femeia altui bărbat, care, prin jocul îngrozitor al sorții, îi este fiu:

Ignoranță este un roman al intimității, cu secvențe care, privite subiectiv din perspectiva personajului captivat de propriile reflecții, alunecă spre fantasmatic. Textul vorbește de la sine, prin armonia lui intrinsecă. Fraza amplă, cu tăietura ei modernă, alunecă, în flux al conștiinței, acoperind ca o mătase, „pielea” textului, străbătută de terminații nervoase, receptorii de senzații, parfum, cașmir și vise:

„Totul i se pare perfect în acest oraș făcut pentru un trai fericit. Un loc care i s-a oferit, pentru a cărui posedare nu are niciun merit. Nu își ia foarfeca și mănușile de grădină, nu asudă săpând și îngrijind trandafiri, dar întârzie pe câte-o bancă din orașul-grădină, și astfel își poate gândi temerile și căuta soluții. Este ceea ce va face mâine, după ce-l va fi întrebat pe străinul din fața ei câte ceva despre părintele lui, după ce va fi insistat suficient, în caz că el refuza să spună ceva.

— Nu-ți amintești? Doar ți-am spus odată că s-a mutat la Londra, cu tot cu vanitatea lui de chirurg celebru, i-a spus a doua zi, dimineața la cafea, iar Vera a avut senzația că a fost catapultată în cel mai prost scenariu de film de când s-a inventat televiziunea. După care a uitat tot, ca și cum cuvintele lui nu fuseseră altceva decât un vis.” (p.144)

La un moment dat, aceste voci se amestecă, preiau zgomotul din fundal, cum se întâmplă în secvențele care au decupaje unor fragmente de teatru. Prin fereastra deschisă, în dialogul tăios uneori, alteori doar tandru-indiferent, se strecoară zgomote urbane, senzații auditive, toate sunetele necesare pentru a umple tăcerea și distanța. Scena e pregătită. Actorii pot intra ca să-și rostească replicile memorabile:

„El: Pentru ce?

Ea: Pentru că este posibil să mă fi înșelat.

(pauză)

El: Ce anume vrei să spui? (tăcerea este atât de densă, încât se aud ciripitul păsărelelor din grădină și o mașină rulând prin fața casei, apoi depărtându-se)” (p. 138)

Ignoranță propune un imaginar exotic, rafinat, fiind, în esență, o carte despre psihologia relațiilor, mai întotdeauna ratate, despre singurătate și revoltă. Despre spații personale. Despre valorile civilizației.

În egală măsură, Ignoranță este și o poetică a romanului, specie versatilă, catoblepas, ca la Borges, Llosa sau Flaubert. Fiecare se confruntă, mai întâi, cu străinul din el. Frumusețea va salva lumea. Sau nu. Vom trăi și vom citi:

„nopți de insomnie delirantă în care-i văd pe Joyce, Marquez, Bolaño, Roth, McEwan, Auster perindându-se prin fața ochilor și umilindu-mă, și atunci îi urăsc și îi iubesc în egală măsură. Și-atunci apare Fowles care-mi face cu ochiul și-mi zice să vin în Phraxos: soare, pietre albe, conac la dispoziție, fete, liniște pentru scris, mistere cu duiumul, și-atunci îl urăsc și pe Fowles (cu toate că, sincer, îl iubesc); și când mă îneacă disperarea, din neant sau dintr-un loc despre care nu știu nimic, apare Borges, iar eu stau cățărat pe un gard, habar n-am cum am ajuns acolo și știu că-mi este frică să cobor, cu toate că gardul nu e înalt, totuși mi-e frică, iar Borges îmi întinde o mână, și ochii lui orbi văd mai bine decât ochii mei care încă nu au nevoie de lentile, și spune Hai, zâmbindu-mi și întinzându-mi mână, eu am pe mine o cămașă ca a lui McEwan dintr-un interviu din The Telegraph și o pereche de blugi noi și mă gândesc că ar trebui să-mi cumpăr și o geacă din piele, și stau acolo cocoțat pe gard și vorbesc cu Borges despre moarte. Care moarte?, zice, vrei să spui timp. Care timp?, zic, timpul nu există, moartea, da.” (p. 33)

M. Cărtărescu, acela care privește din stradă o casă din București, acela dinainte de a fi cunoscut, scriind cartea la care visase, este în mintea autorului frământat de întrebări – de ce scrie, care-i titlul potrivit (cel visat?!), să aleagă sau nu coperta cu nor, ce informații va trimite editurii despre Raspeglio, cum îți citești propria carte, cu ochi străini, și te înduioșezi (ridicol) până la lacrimi. Berberova și debutul ei la 80 de ani, Wagner și Bach, Tițian, tăcerea care poate avea „transparența ceaiului japonez”, ceaiul negru făcut în samovar, cristalurile franțuzești și pendula elvețiană din casa bunicii, Liuba, șoarecele din bibliotecă, Grupul de literatură contemporană – iată tot atâtea subiecte de discuție, tot atâtea fronturi estetice deschise în paginile romanului:

„— Cărțile folosesc plăcerii, atâta tot.

(intrigată)

— Așa ceva nu se poate!

— Este un adevăr.

— Bine, atunci întreb altfel: de ce anume se scrie pe lumea asta?

— Din același motiv. Și din vanitate. Plăcere și vanitate, asta-i tot.

— Imposibil!

— Îmi pare rău că te dezamăgesc.” (p. 72)

„Dacă ficțiunea este viața povestită sau ceea ce ar fi putut fi viața, atunci cu toții suntem personajele propriilor ficțiuni.” (p. 73)

„Azi, nici a fi scriitor nu este și nici nu mai poate fi o problemă. Azi, toată lumea scrie.” (p. 171)

Să te ignori pe tine, acela care ai devenit, trăind un vis străin, al oamenilor străini de dorințele tale, să vrei mereu altceva, chiar dacă nu ți se potrivește, să ignori ceea ce ai, pentru a tânji după ceea ce nu poți obține.

Ca personajul din Ignoranță, n-am știut exact ce titlu să așez pe coperta recenziei, n-am știut pentru că am ezitat, găsind mereu ceva mai potrivit cu materialul cărții acesteia în care, așa este, intri pe unde vrei, în orice moment, ca într-un text pus la dispoziția cititorului capricios, care s-a așezat, după ce și-a băut cafeaua, într-o dimineață ploioasă, la o masă din cafeneaua pariziană sau geneveză („în patria luxului bine temperat”) sau în grădină, cât să audă muzica pianului. Trenul spre Siberia a plecat, biletul e dus-întors, Vera!

Câteva date despre Ioana Scoruș am găsit pe Bookhub.ro:

Ioana Scoruș (n. 1968) este psiholog, psihanalist cu practică privată, scriitor. A semnat rubrica „Cititorincul” din suplimentul literar LA&I și numeroase articole și cronici în revistele Dilema veche, România literară, Convorbiri literare, Apostrof, Timpul, Orizont etc. În prezent, semnează rubrica „Psiho” din revista Viața Românească. Pe lângă un volum de dialoguri cu șapte psihanaliști care au practicat psihanaliza în România în clandestinitate, înainte de 1989 (Paradoxurile psihanalizei în România, Paralela 45, 2007), Ioana Scoruș a publicat versuri (Iubiri imperfecte, Premier, 2004), romane (Povestea unei sinucideri, Albatros, 2006; Un an din viața Liubei B., Trei, 2017; Freud Museum, Polirom, 2019), un volum de convorbiri cu Ion Vianu (În definitiv, Polirom, 2018) și Aventuri în Ţara lui Strolyx. Prima mea carte despre emoții (Humanitas Junior, 2020), cea dintâi carte pentru copii a autoarei. A mai publicat în volumele colective Cazuri clinice de psihiatrie (Editura Universitară, 2011), coordonat de Simona Trifu și Camelia Petcu, și De taină (Editura Universității de Vest, 2020), coordonat de Cristian Pătrășconiu.

Las mai jos alte fragmente din romanul Ignoranță:

„Numai iubirea poate fi atât de amăgitoare încât să ascundă, o viață-ntreagă, o mare ură. O mare ură ca revers al unei mari iubiri.” (p. 271)

„Buna educație în exces face la fel de mult rău ca lipsa ei.” (p. 136)

„Viața este despre a-ți da voie, Vera. Nu despre a amâna.” (p. 90)

„S-au instalat la sfârșitul lui aprilie, un aprilie luminos și cald și ține minte că o uimiseră florile. Geneva era plină de aranjamente ciudate, dar atât de armonios construite. Acasă existau, prin parcuri, ronduri de trandafiri, de pansele, de năsturei sau de flori de gheață, toate de aceeași mărime, orânduite ca niște soldăței veseli, dar nu existau combinațiile de flori și plante decorative de diferite dimensiuni și de toate culorile, care dau Genevei un aer romantic, de oraș desuet și fragil, ca al unei romantice domnișoare bătrâne. La Paris, în schimb, mai că nu existau flori.” (p. 110)

„A clipit și mi-a schimbat destinul.” (p. 17)

„Oh, și această aroganță de a vorbi și de a scrie despre lucruri pe care nu le stăpânești, atât de comună în secolul care smintește și mistifică totul.” (p. 125)

„Tinerii de azi nu au limite. Morala a rămas în cărți. Azi, tinerii au doar drepturi, obligațiile sunt ale noastre.” (p. 14)

„Nu rezist în fața misterului, tot la fel cum frumusețea mă pune la pământ. Cu atât mai mult combinația celor două. Poezia este cel mai mare mister și cel mai frumos lucru care s-a inventat pe lumea asta, singura pe care o cunosc. Aș vrea să învăț să scriu poezie. Nu știu de ce. Poate pentru că-mi este imposibil să consider poezie fie doar și un singur vers scris de mine. Nu știu ce este poezia și nu cred să aflu vreodată.” (p. 31-32)

„— N-aș putea deveni niciodată personajul propriei cărți. Sunt mult prea banală. În niciun caz nu aș putea deveni personaj într-o carte în care să fiți eroul.

— Te-nșeli. Orice ai scrie, întotdeauna scrii despre tine. Chiar de-ai scrie despre mine.

— Chiar sunteți dispus să faceți orice pentru a cuceri.

— Chiar sunt dispus să fac orice pentru-a te cunoaște.

— Nu cumva sunteți dispus să faceți orice pentru a mă inventa?” (p. 76)

„— Las-o dracului, a zis Genovese într-o zi, ăsta-i cenaclu sau terapie de grup?

— Uneori nu e nicio diferență între una și alta, a zis Emily zâmbind superior, lucru care pe Genovese îl scotea din sărite, așa cum nici între viață și literatură nu e nicio diferență.” (p. 156)

„Trebuia să scrie pentru că, pur și simplu, trebuia să scrie. La fel cum iubești pentru că, pur și simplu, iubești, își zice. Nimeni nu stă să se întrebe de ce iubește. Trebuia să scrie pentru că trebuia să-și amintească. Și trebuia să-și amintească pentru că rămăsese ultimul mod de-a simți că e viu.” (p. 274)

„Știa că prozatorii se citesc între ei și că poeții se citesc tot între ei, iar atunci când s-a apucat să devină scriitor, a făcut-o și pentru că i s-a părut inacceptabil ca prozatorii și poeții să se citească numai între ei, propunându-și să schimbe odată pentru totdeauna acest prost obicei, cu toate că știa că lucrurile (și oamenii) nu se schimbă niciodată. Ce păcat de toată literatura lumii, gândea, ce păcat de toată poezia lumii, ce păcat că milioane de cărți rămân necitite… ” (p. 250)

„De aceea literatura din România rămânea o literatură închisă, impenetrabilă, care se învârtea în cerc. Era o literatură născută sub semnul fatalității, sub semnul unui destin mic, balcanic, dar care reușise totuși să dea un Eminescu, atât, un singur Eminescu, restul fiind poeți foarte mici, mici, medii și doar vreo doi, trei poeți mari. Într-un fel, nici nu era de mirare, având în vedere că, la doi pași, exista marea Germanie, la trei pași exista marea Franță, iar la patru pași exista Marea Britanie.” (p. 250)

„Scrisul este o luptă continuă, mai întâi cu tine însuți, mai apoi, cu cititorul. Lectorul, ca să fie mai prețios. Era lupta impunerii adevărului lui contra interpretării – false, desigur – a lectorului (cititorul, constată, era mai degrabă un concept). Mai era și lupta cu criticii, pe aceleași considerente ca cea cu lectorului (criticul nu era un concept, și asta pentru că erau cât se poate de reali, ceea ce nu putea băga mâna-n foc despre cititori). Dar, fundamental, era lupta cu adevărurile vieții care trebuiau prezentate ca ficțiune.” (p. 261)

Ignoranță de Ioana Scoruș