Pierduta inocență a lumii

Pe coperta a patra a cărții lui George Cornilă, Rezervația, Radu Vancu atrage atenția asupra a două aspecte, deopotrivă de interesante și provocatoare: proza scrisă de George Cornilă eludează sau chiar „infirmă” clișeul autobiografismului și al minimalismului, specific milenariștilor, fiind mai degrabă un reușit exercițiu de intertextualitate (cu trimiteri la Dante Alighieri, Poe sau Tournier); al doilea aspect, generos exprimat, în spirit confratern, este acela al încrederii în literatură, în puterea ei de a salva, fie și metaforic, lumea noastră asediată din interior, de a ne salva pe noi, indivizi mai mult sau mai puțin efemeri, prin frumusețea inalterabilă a literaturii ca artă a cuvântului.

Bucuria de a scrie și încrederea în ceea ce scrii sunt, iată, condițiile esențiale pentru care (sau în numele cărora) un scriitor alege să se așeze pe dimensiunea, dificil de gestionat altfel, a literaturii, concurată serios de alte domenii artistice, mai ofertante adesea din punct de vedere al afirmării, al notorietății.

Rezervația reprezintă prima întâlnire a mea cu proza lui George Cornilă, deși autorul are în spate o activitate bogată și diversă, fiind apreciat și distins cu numeroase premii. Cărțile și oamenii cărților ajung însă la noi pe nebănuite căi, când le este sortit să ajungă, concretizându-se în mirabile întâlniri-descoperire, așa cum (mi) s-a întâmplat și în cazul de față.

Cele trei nuvele care alcătuiesc volumul desfac pliurile secrete a trei lumi care își pierd treptat inocența augurală: Grădina raiului, un orășel moldovenesc și o insulă nelocuită. Trei locuri, trei destinații, trei călătorii, trei posibile încercări de a-ți (re)găsi și salva sinele sau, poate, de a-ți contura o nouă identitate. Experiențele omenirii, în diversitatea lor, sunt, în fond, reductibile și redundante.

A recrea Grădina edenică aci, pe pământ, este o dulce și fragilă utopie; începutul primei dintre cele trei nuvele, respectiv cea care dă și titlul cărții, stă inspirat sub semnul unei densități specifice jurnalismului de senzație: un ins abrutizat de băutură, un loser, descoperă absolut întâmplător Grădina:

„În fapt, el doar s-a nimerit acolo, întins pe o parte pe unul din tumurugii podului peste gârlă, revenindu-și după o beție strașnică la birt, și a fost aproape să cadă în hăul căscat după cutremur”. (pag. 9).

Acest „descoperitor” conjunctural se bucură vremelnic de faimă, îi apare poza în ziare („mutra lui boțită”), câștigă și risipește rapid banii și gloria, incapabil să-și gestioneze norocul ivit pe neașteptate, apoi dispare în neant la fel de brusc precum se și ivise. Locul, Grădina, își creează însă propria istorie, devenind loc de atracție turistică și de pelerinaj. Doar că (și) mirajul exercitat de acest loc este la fel de supus vremelniciei, căci lumea noastră se extaziază rapid, superficial, iar interesul, fie el și pentru miracole, se stinge la fel de rapid:

„După ce au venit și au plecat toate organizațiile, fundațiile, uniunile, institutele, cluburile, forurile naționale și internaționale, televiziunile, medicii și savanții cu laboratoarele portabile, regii, papii și patriarhii, după ce însuși președintele a zis cu gura lui că acolo avea să fie făcut un parc național – s-a ținut de cuvânt, tot el a tăiat panglica inaugurală câteva luni mai târziu – în fine, după ce s-au scurs puhoaiele pestrițe și gălăgioase, milioanele de gură-cască de toate soiurile și de toate națiile, cu credința întărită sau, din contră, spulberată, și s-au împuținat și pelerinajele, Grădina a început să devină un banal obiectiv turistic, la fel ca toate celelalte”. (pag. 10)

Apetitul omului pentru (de)sacralizare, pentru deconstruire este, se pare, extrem de vorace. Minunile au viață scurtă. Grădina devine o simplă „ieșire la iarbă verde”, loc pentru grătare și hârjoneli la sfârșit de săptămână. Nici primii oameni, Adam și Eva, nu scapă acestui exercițiu demitizant: el bea cafea și fumează, îi place să stea la taclale cu „expertul în limbă adamică”, are nasul rupt și un cucui rezultate în urma căderii din cer și a impactului cu solul, iar Eva e realmente plictisită, tristă și obosită, ca o nevastă sătulă de toate, „plinuță, iar sânii care ne alăptaseră străbunii i se lăsaseră și dădeau să iasă de sub acoperământul de frunze”.

Părăsind abrupt stilul reportericesc din primul capitol al nuvelei, scriitorul tranzitează spre cel confesiv, la persoana întâi, imaginând o călătorie spre locul pe care naratorul nu-l mai vizitase încă din copilărie, respectiv misterioasa Grădină a Raiului pe pământ. Călătoria antrenează alte două personaje, pictorul nonconformist Francisc și Ilona, un soi de Evă a zilelor noastre, cu care naratorul aspiră în secret să refacă perechea primordială, lucru care finalmente nu se va întâmpla, dar călătoria e memorabilă și savuroasă, iar secvența cu lupta dintre unicorni de-a dreptul emblematică.

A doua nuvelă, O vară cu Misha, are în centrul ei un personaj în formare, Camil, elev într-o școală de orășel moldovenesc din perioada comunismului târziu. Un băiat inteligent, dar timid, cu stimă de sine în cădere vertiginoasă, mai cu seamă din cauză că e supraponderal și ciuca bătăilor aplicate de ceilalți băieți. Apariția unei fete în viața lui, frumoasa și enigmatica Misha, echivalează cu un veritabil bildungsroman. Lecțiile calibrate de Misha pentru transformarea lui Camil, în special în perioada liceului, în opusul a ceea ce fusese în anii de gimnaziu, se dovedesc eficiente. Secvențele care jalonează această metamorfoză sunt ca mărgelele pe o ață rezistentă: fluente, luminoase, de o spontaneitate cuceritoare. Lumea lui Camil, cea interioară mai cu seamă, e încapsulată în memoria unei veri care i-a schimbat viața. Iubirea lui Camil pentru Misha, inocentă și răbdătoare, naște ea însăși o lume în care, odată reinventat, crezi că orice este posibil. E o vară lungă, vara mai multor ani. Întâlnirile dintre Camil și Misha, de-a lungul anilor, sunt aparent întâlniri erotice ratate; în fapt, deși nu reușesc să facă dragoste vreodată, cei doi își sunt providențiali unul celuilalt. Este o nuvelă fermecătoare, proză de atmosferă și evocare a vârstelor în care ne pierdem, inevitabil, inocența dintâi, probabil singura irecuperabilă altfel decât prin intermediul memoriei noastre afective…

Câți dintre noi nu au visat oare să se retragă, temporar sau definitiv, pe o insulă pustie?! O insulă ale cărei legături cu civilizația să țină doar de strictul necesar: aprovizionarea cu alimente, apă de băut, medicamente etc. Mitul bunului sălbatic. Al solitarului excedat de civilizație și de consumerism, asediat din toate părțile de slujbă, familie, sistemul social, asediat mai cu seamă de imaginea unui homo faber care nu are voie să irosească timp pentru sine, pentru bucuriile mărunte, aparent nenecesare. În cel de-al treilea text, Trecerea iernii, un astfel de ins dorește „să iasă din lume”, obosit de presiunile acesteia. Pragmatic și cumpătat, cum se autocaracterizează, își ia un an sabatic și cumpără o vacanță pe o insulă în care, timp de un an, trebuie să reziste mai multor privațiuni. I se asigură o locuință cu strictul necesar, destul de spartană altfel, inclusiv aprovizionarea cu alimente odată la câteva luni. Dar, desigur, cea mai provocatoare experiență este singurătatea, însingurarea, cu demonii ei neconștientizați încă. Mitul referitor la individul care își este suficient sieși, așa cum a străbătut acesta literatura lumii, este analizat cu finețe psihologică, dar fără balast narativ-descriptiv. Proza lui George Cornilă, inclusiv în această nuvelă despre formele pe care le îmbracă însingurarea umană, are marea, rara calitate a simplității în abordare și în stil, care vine nu doar din talent, ci mai ales din acea bucurie de a scrie despre care vorbeam la începutul recenziei.

Insul din acest text reușește să reziste anotimpurilor în ciclicitatea unui an, traversând perioade și experiențe diverse (o furtună, deteriorarea locuinței și a unora dintre alimente, teama, de fapt, fricile de tot soiul), inclusiv mai multe episoade în care dialoghează cu Egor, in absentia, un fost coleg decedat de covid între timp. Discuțiile lor despre retragerea din sânul civilizației sunt provocatoare în măsura în care fiecare dintre noi a internalizat cel puțin o dată chestiunea. Concluzia? Experiența (auto)izolării este completă și eficientă doar dacă ești un amnezic, o persoană fără trecut, „care se trezește într-un loc în care n-a mai călcat niciodată un om și de unde nu poate pleca”. Se pare, nu-i așa, că „doar atunci ai ajunge să te cunoști cu adevărat. Pentru că într-un asemenea loc nu te-ai găsi decât pe tine”.

Așadar, într-o lume vădit și inevitabil supusă desacralizării prin superficialitate și plictis existențial, în care suntem singuri în mijlocul și în viermuiala semenilor noștri, ființe la fel de alienate ca și noi, care ar fi oare salvarea? În ce rezervație ne (mai) putem refugia?

Rezervația de George Cornilă