Motto: „Ca să nu fiu taxat drept ficționar impenitent, iată ce franjuri și scame am extras din ruptura costumului verde.” Dumitru Ungureanu

Citind paginile acestea de memorialistică îmi dau seama perfect ce semnificație are titlul, Terapie narativă. Poate că scriind te vindeci de nostalgie sau de cine știe ce alte umbre ale sufletului. Dar și cititorul, nu doar autorul, are această impresie, de încheiere bună a lumii rămase, prin expresivitate, în apropierea ficțiunii. Trebuie să recunosc însă că m-a dus gândul și la Terapia intensivă, sunt în carte câteva pagini (mai bine zis, câteva rânduri) și despre supraviețuire, la propriu. În general, ritmul alert al povestirii, în ciuda descrierilor și informațiilor secundare, te ține atent și interesat.

În Pantofii de viconte, titlul, minunat ales, nu are funcție anticipatorie și nici nu capătă sens decât în final, după ce vei fi trecut de partea introductivă, cu atenție, și vei fi parcurs o serie întreagă de inserții narative pitorești, ironice și autoironice. Iată începutul:

„Am împlinit 14 ani în luna martie a anului 1970. În mai, cred, am căpătat primul buletin de identitate. Cu ocazia acestui eveniment cosmic mi-am depășit performanțele anterioare, și-am izbutit să rup în coate și-n genunchi frumosul meu costum de tergal, de culoare verde-închis, purtat cu mândrie la poza oficială. Poza o făcuse un domn necunoscut, cu vreo două-trei săptămâni înainte, în incinta dispensarului unde eram supuși periodic la câte o sumară inspecție medicală, pentru depistarea de eventuale boli pe lângă obișnuiții păduchi.” (p. 63)

Așadar: poza de buletin, căzătura de pe bicicletă, provocată de apariția unei fete „cu păr blond și ochi căprui”, un fel de rescriere a destinului de personaj stendhalian (cu voință și inteligență),  compromiterea, ca urmare a căzăturii, a costumului verde-închis, bun pentru fotografia oficială, invidia colegilor de clasă, născută din intrarea perfectă, pe scena școlară a serbării de sfârșit de an, în rolul personajului domnul Vucea, al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, încălțările jalnice în prim-plan, orgoliul rănit al mamei, opoziția tatălui față de cumpărăturile inutile, din pricina picioarelor „în permanentă creștere”.

La nivel tehnic, digresiunea e folosită constant, fie pentru a mai spune o poveste, fie pentru a amâna firul narativ principal – uneori ai impresia interesantă că cel instalat în postura de instanță narativă a uitat subiectul inițial, nu mai știe exact care a fost punctul de plecare, de vreme ce întâmplările par să aleagă un traseu secundar, diferit de prima cale. Ești chiar surprins de revenirea la narațiunea inițială, o întoarcere bruscă, pe ultimele pasaje, de cele mai multe ori în tonalitate ironică, moralizatoare sau glumeață de-a dreptul. N-are niciun haz, dacă ți-a trecut ideea asta prin minte, obosit de o neobișnuită densitate a peripețiile și a personajelor, să nu citești finalul. Relația dintre felul în care începe o povestire și tipul de final ales devine în acest caz marcă a stilului.

Pantofii de viconte este o narațiune frumos pusă în pagină, pe ocolite. O să strâng în câteva rânduri firul epic, îl comprim, deși scriitura merge, ca intenție exact în sensul invers, al dilatării narative, al lucrurilor care, povestite pe îndelete, caută parcă să recupereze ceva din decalajul temporal resimțit față de ritmul trăirii. Ceea ce povestești repede, știm bine, nu s-a întâmplat la fel de repede.

Mama observă, rușinată, că băiatul ei, care joacă la școală un rol într-o piesă de teatru, nu are încălțări bune. Tenișii sunt jalnici. Așa că mama îl trimite la oraș (12 km merge copilul pe bicicletă) să ia de la magazinul de lângă statuie o pereche de pantofi, din cei de calitate. Mama îi dăduse 100 de lei, pantofii nu constau mai mult de 80. Iar copilul se oprește la… librărie, nu la magazinul de încălțăminte. Știe ce vrea: să-și cumpere Vicontele de Bragelonne de Al. Dumas, ediție în 4 volume, minunat editată:

„Patru volume masive, cu copertele de carton presat legate elegant la cotor în pânză, nu broșate, cu ilustrații rococo intens zugrăvite, expuse pe-o tăblie, în linie frântă precum scara unui templu mayaș, mi-au captivat privirea și mi-au tăiat răsuflarea. Titlul mi-era cunoscut, autorul de asemenea: Vicontele de  Bragelonne – Al. Dumas. Știe tot cititorul despre cine și despre ce este vorba, nu mai pocnesc apa în piua paginii. Traducerea o semna Pericle Martinescu, ediția purta numărul II, editura se chema Albatros, ilustrația o făcuse Albin Stănescu. Recitesc, prin ochelarii aburiți, colofonul:

Redactor: Alexandru Timpău

Tehnoredactor: Constanța Vulcănescu

Apărut 1970. Comandă nr. 9920. Hîrtie semivelină de 63 g/m². Format 540×840/16. Coli de tipar 34,5 C.Z. pentru bibliotecile mici 8R-31.

Tiparul executat sub comanda nr. 195 la Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”, Piața Scânteii nr. 1, București – Republica Socialistă România.

Cum să reziști ispitei de a lua toate cele patru volume?! Mai puține nici n-ar fi avut sens. De cumpărat niște teniși noi rămân totuși 15 lei. Acasă, mama gândește cu voce tare: vine toamna, încep ploile, cu ce o să meargă copilul până la școală?! Răspunde hâtru tatăl: Cum cu ce? Cu pantofii de viconte… Pe lângă faptul că textul e frumos, e și scris dens, îți dă de gândit și, de cele mai multe ori, întâmplările astea descrețesc fruntea. Mai ales că volumele din opera lui Al. Dumas stau, în continuare, în biblioteca personală:

„Nu cred că mi-a fost hărăzită bucurie mai mare, nici n-am demonstrat o inconștiență mai egoistă ca-n momentul în care am strâns volumele la piept și le-am depus pe tejgheaua librăresei. Mă uit și azi cu emoție netrucată, incomplet ascunsă de pojghița transparent autoironică, la cele patru cărămizi. Sunt demne de orice bibliotecă mare, nu mică, nici insignifiantă, cum era cea încropită de mine sub masa pe care îmi rezolvam temele matematice și scriam primele rânduri de proză… memorialistică. S-au păstrat binișor de-a lungul acestor peste cinci decenii, prin diversele locații unde mi-am așezat comoara. Starea lor fizică este acceptabilă. Cartonul copertelor, ros pe canturi, e neted în totalitate. Pânza cerată a cotorului nu e ruptă, nici ștearsă de vreme. Cerneala aurie, imprimată ca titlu pe lățime, strălucește vag, uneori vioi la soare. Tăietura foilor a prins un fel de patină gălbuie datorită șederii pe raft, lăcaș insațiabil și resemnat de praf. Dar praful nu s-a depus între file, nu se scutură la răsfoire, mirosul curat, de hârtie tipărită, nu-mi îmbâcsește nasul, nu-mi stoarce lacrimi, nici nu mă gâdilă să strănut.” (pp. 64-65)

Mersul cu bicicleta, după apă, „la țâșnitoare” e doar un pretext, între altele, de a rememora perioada copilăriei, pornind de la un miros familiar, emanat de pe tăpșan. Se întâmplase cam când povestașul  avea 9 ani. Un băiat omorâse un șarpe, altul îl purta, agățat într-o creangă de salcie (la sălcii, depozitarul amintirii „ajungea doar cu privirea”), ca pe un steag. Șarpe mare, lung, adevărat trofeu:

„Băă, nu mai plimba șarpele așa, că se pune pe vântoasă de-o să usuce tot!”

Există, așadar, un blestem al șarpelui purtat în aer. Vântul din partea locului, dispărut și el din cauza politicii de redefinire agrară a zonei, în comunism, se chema Băltărețul. Coborât pe pământ, șarpele e purtat în continuare de Nicu lui Pogon „ca pe-o funie”.

Mai încape aici o poveste legată de șarpe, se mai trage un sertar al amintirii: la un moment dat, șarpele acesta (sau altul) îi apare în vis, ieșit fiind din peretele din spatele casei, unde „se ascunsese taica să nu fie găsit de activiștii care umblau cu bâtele să convingă gospodarii să se treacă la geaceu.” În vis, frica de șarpe lipsește cu desăvârșire, poate pentru că a fost îmblânzită. A devenit un șarpe-totem. Este remarcabilă, în asemenea pagini, îmbinarea de imagine frustă și secvențe de mare delicatețe, lucru caligrafic, pe fiecare frază:

„În lumea rustică din care provin, să omori un șarpe era ceva tot atât de firesc și necesar precum a hrăni un câine.”

*

„Zăresc și azi, cu ochii minții, crengile moi ale sălciilor de pe malul heleșteului, turtite de pala vântoasă, văd luciul de culoarea oțelului cum se încrețește sub vânt, văd florile unor salcâmi scuturate violent la înălțimea la care noi ajungeam doar cu privirea.” (p. 157)

Ca stil, proza memorialistică a lui Dumitru Ungureanu se apropie cel mai mult de realismul lui M. Preda – numele personajelor au propria poveste, uneori deslușită pe de-a-ntregul, alteori doar intuită, problemele dintotdeauna ale oamenilor, sărăcia neluată în seamă, acceptată așa cum e, ca toate ale vieții, micile întâmplări („fleacurile explozive”) văzute și revăzute din unghiuri noi, marile tristeți și absențe, bătătura, izlazul, sălciile, grădina de zarzavat, cercul cititorilor etc.

Centrul lumii e satul Cacova, comuna Morteni, nu Humulești, nici Pripas ori Siliștea-Gumești. Ținutul acesta este aproape o țară, ai nevoie de hartă. Iat-o:

„Satul nostru este așezat pe malul Neajlovului. Străbătut de drumul principal ce vine dinspre Găești și, trecând prin Morteni, ajunge la Ciupa și Teiu, Cacova are centrul în Poiană, la Răspântie sau Răscruce, acolo unde se întâlnesc patru ulițe, zise și Linii. Porțiunea de drum principal, de la intrare în sat până la Răspântie, se cheamă Linia Bisericii, din motive evidente. Continuarea, ieșirea din Cacova spre Morteni se numește Linia Ungurenilor, dat fiind că multe gospodării aparțin celor din acest neam. Spre dreapta este Linia Broscarilor, scurtă și înfundată, cu denumirea luată de la balta plină de broaște într-o vreme, situate chiar lângă Răspântie. Cealaltă uliță se crapă în două și se cheamă Linia Sârbilor. Numele vine de la satul vecin, Sârbi (în fapt, bulgari strămutați acolo pe vremea lui Mihai Viteazul), către care duce un braț; celălalt braț străbate – și se împarte în numeroase ulicioare – cea mai populată zonă a satului. E ca o țară în miniatură, locuită de mai multe neamuri, purtătoare de nume și porecle frumoase: ai lui Mocanu, zis Bolovan; ai lui Uță, ai lui Trandafir, zis Procororu; ai lui Olteanu, zis Moșradu; ai lui Micșorelu; ai lui Nicolae, zis Bertea, și ai fratelui său, German; ai lui Birișcă, ai lui Gogu Sticlă; ai lui Iordache; ai lui Colăcel; ai Oanței, sora bunicului meu, măritată cu unul dintr-ai lui Colivaru; ai lui Titu, zis Bubulică; ai lui Piciu, zis Dighiban; ai lui Ghidarcea; ai lui Niță, zis Nenecea și câți, Doamne, alții, trecuți în țărâna uitării, îngropați într-un cimitir pe care actualmente un popă nedemn de statutul său încearcă să-l strămute ca să-și lărgească bătătura! Curios, niciodată partea asta de sat n-a primit numele după al unui neam, probabil fiindcă erau prea multe și egal de faimoase. (p. 143)

Atmosfera este, fără îndoială, moromețiană:

„Nimănuia dintre rude, vecini, prieteni sau dușmani nu-i trecea prin minte că a munci pământul este altceva decât normalitate. Chiar și în deceniul următor colectivizării forțate, când satul nu începuse a se goli de oameni, iar prezența la CAP devenise obligatorie, a te hrăni din produsele curții constituia ceva normal. Azi, cu mentalitatea schimbată în mare măsură, pot admite, din punct de vedere cultural, că obținerea celor necesare traiului zilnic seamănă unui fel de lucru sfânt.” (p. 142)

Aș spune că realismul din volumul al doilea al Moromeților și digresiunea etică din Viața ca o pradă se recunosc mai ușor – Terapie narativă este genul de proză cu inserții de secvențe fantastice, absurde sau comice, pur și simplu, păstrând, dincolo de registrele stilistice diverse și de simțul ludic, un subtext mai grav, reflecție pe marginea istoriei înseși, trăite, nu imaginate:

„Pe atunci, la jumătatea anilor 1960, în satul nostru fără lumină electrică, a merge la biserică era un alt lucru de la sine înțeles, fără ca vreun om să caute explicații metafizice ori ideologice pentru asta. Nimeni nu era considerat mistic dacă se închina, nici nu credea despre sine că se împotrivește comunismului sau că rezistă prin credință, așa cum se laudă în spațiul public, de peste un sfert de secol încoace, tot felul de ipocriți sfertodocți (sau sfertodocși…?).” (p. 142)

Dintre „comuniștii de strânsură” care căpătaseră brusc sentimentul exacerbat al valorii de sine, fiind în închipuirea lor „cocoțați pe cai invincibili”, se detașează Marin al Saftei lui Nirlă, zis Călică. În stare bahică, omul îl amenință cu securea pe Iisus, cel de pe crucea aflată în mijlocul satului, „Pân-aci, Cristoase, că te tai!” Gestul era menit, probabil, să impresioneze o femeie „mare consumatoare de bărbați”, să-l facă mai important în ochii ei. Cu ochi buni nu vede lucrurile Safta, mama lui Călică. Ea își dă repede băiatul pe brazdă, venită la fața locului cu bastonul și cu intenții disciplinare. Călică, sancționat de tovarăși, e părăsit de amantă și se vede nevoit să se întoarcă la nevastă. Pierde pe toate planurile. Ca personaj, Călică e din speța moromețiană a lui Isosică, Bilă, Mantaroșie și Ouăbei, un ticălos mărunt. Are și ticăloșia gradele de ei prostie. Aici e ilustrată prostia rudimentară.

La școală, între băieți, începe o bătaie, din dorința de a intra în atenția Irinei, dar și din pura plăcere a măsurării forțelor. Vărul Andrei, zis Puie, este pus la pământ de Victor, zis Baba, luptător un pic mai experimentat. E grav, copilul nu-și revine imediat, sunt chemați profesorii de la cancelarie, până la urmă Puie scapă fără spitalizare, iar Baba primește la rândul lui o corecție, și nu doar el. O ușă în nas primește, din greșeală, și profesorul – nu orice profesor, exact acela care merită:

„Victor era cât pe-aci să fie exmatriculat și, mai rău chiar, ajungea la casa de corecție dacă Puie o mierlea. Am scăpat tustrei cu mustrări din partea diriginților, iar Stăvărescu, zis Baba, cu o bătaie strașnică din partea lui Barbu Costinel, profesorul de istorie. Ăsta era un vlăjgan de aproape doi metri înălțime, dur la nevoie, blând în rest. Port palma lui dreaptă imprimată în memorie, pe obrazul stâng, fiind și eu beneficiarul unei lovituri însetate, primită în mod corect. Am receptat-o după îmbulzeala produsă când intram la ore din recreație, iar ușa împinsă de mine cu avântul dat de valul colegilor din spate l-a pocnit pe dascăl drept în față, turtindu-i nas…” (p. 174)

Mi-aș dori ca acest text pe care-l scriu să nu fie cronică literară în sensul clasic (nici nu este, aud vocile cârcotașe), nici recenzie, semnalare a unei noi apariții în peisajul literar contemporan, Editura Junimea având prestigiul cerut pentru asemenea necesare producții interpretative. Pentru a fi în acord cu tonalitatea pe care am detectat-o eu, mi-aș fi dorit să iasă până la urmă un text de tipul întoarcerii la sine, așa cum cred că este și Terapie narativă.

Mărturisesc că am fost tentată să cred că sunt eu însămi un personaj și să mă caut în pagină, atât de multe referiri sunt la școală și la lumea cărților. Și am citit cu atât de mare atenție, încât am găsit în tot volumul și o greșeală de redactare, doar una, fapt pe care l-am considerat un adevărat noroc, în primul rând pentru că ediția chiar este frumoasă (abundă, din păcate, erorile de redactare la edituri prestigioase), apoi pentru că am ocazia să vă provoc să o găsiți, citind atent, fiecare rând. Nu m-ar mira ca Terapie narativă să fie nominalizată sau premiată curând, dar chiar și fără premii tot frumoasă rămâne cartea asta care are, peste toate meritele, și pe acela de a te face să zâmbești, să râzi în hohote, să râzi cu lacrimi. Așa de puțini scriitori au umor, răbdare și simț caligrafic au mai mulți.

Morteni este un sat din care crezi că ai plecat, când ai închis cartea. Nu se întâmpla așa, fiindcă nu doar despre pagini memorialistice este vorba, ci și despre un spațiu incredibil de generos acordat ideii de lectură ca „iscusită zăbavă”.

Terapie narativă de Dumitru Ungureanu

Editura: Junimea

Colecția: Colocvialia

Anul apariției: 2022

Nr. de pagini: 344

ISBN: 978-973-37-2531-2

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Share.

About Author

Sunt câte puţin din fiecare carte care mi-a plăcut. Raftul meu de cărţi se schimbă continuu: azi citesc şi citez din Orhan Pamuk, mâine caut ceva din Jeni Acterian. Caut cărţi pentru mine şi pentru alţii. Îmi place să spun că sunt un simplu profesor, într-un oraş de provincie, tocmai pentru că, în sinea mea, ştiu că a fi profesor nu e niciodată atât de simplu. Trebuie să ai mereu cu tine câteva cărţi bune: să ştii, în orice moment, ce carte ar putea face dintr-un adolescent un bun cititor.

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat: