„Prietenul visătorilor și al învinșilor” de Andrei Crăciun

Motto: „Aici, în această mică lume socialistă, plină de lichele, dar și înnobilată de câțiva mari visători, Istrati a trăit în cultul cărții, închinându-se iluziei că, învățând, omul poate crește și moral.” Andrei Crăciun

În viziunea lui Andrei Crăciun, Panait Istrati este un autodidact. Un „vagabond înzestrat cu geniu”, născut la Brăila, la 10 august 1884, fiul unei spălătorese și al unui contrabandist grec. Tatăl, Gherasim Valsamis, rămâne o enigmă pentru băiat, care nu știe dacă să creadă povestea mamei, și să se considere orfan, sau să dea crezare vorbelor din neam, referitoare la nestatornicia bărbatului care și-ar fi făcut familie în altă parte. Singurul copil al Joiței Istrate crește la Baldovinești, avându-i ca model pe unchii săi, Anghel și Dumitru, al căror portret îl realizează mai târziu în cărțile sale – cele scrise mai întâi în franceză și publicate la Paris, apoi traduse chiar de autor și publicate și în limba română. În 1924 apăruseră, cu sprijinul lui Romain Rolland, Chira Chiralina, Moș Anghel.

Inteligența nativă și curajul de a înfrunta toate tarele sărăciei, obișnuința de a căuta prietenia ideală și de a gândi (utopic) cu câțiva pași înainte, dorința de a îndrepta lumea și un fel de naivitate care-i venea din caracter, toate acestea sunt trăsăturile unui personaj care trece prin cele mai diverse experiențe ale vieții. Are valori – încrederea în oameni, mai cu seamă, dar și dorința de a-i ajuta pe oropsiți, aşa cum se vede din articolele care-i apar în ziarele vremii, România Muncitoare, Dimineaţa, Adevărul, Universul.

Trăsătura principală a omului rămâne entuziasmul. Visează la întâlnirea sa cu Romain Rolland, scriitorul cu Nobel care-și dăruise premiul Crucii Roșii. Îi scrisese, dar scrisoarea se întoarce fără să fi fost deschisă. Într-un moment de criză, vrea să se sinucidă, nu reuşeşte, însă publicarea scrisorii găsite asupra lui în ziarul L’Humanité îi schimbă destinul – devine, la Paris, o celebritate. Până azi, o stradă din Nisa îi poartă numele.

Tot entuziasmul îi hrănește (dez)iluziile și-l aruncă în tabăra cealaltă, a contestatarilor socialismului (până la bolşevism mai e un pas). În esență, dacă nu un vagabond genial, atunci un om foarte liber a fost Panait Istrati, acest Gorki al Balcanilor, cum îl numea prietenul Romain Rolland, cel care, în loc de corespondeţă, îi cerea să-i trimită opere.

Având talent nativ pentru limbi străine, Istrati, Panaitaki adică, învață singur franceza în cele patru luni petrecute într-un sanatoriu de tuberculoși, citind pur și simplu, cu dicționarul, cărțile lui Balzac, fără a se sluji de vreo carte de gramatică. Nivelul la care va fi ajuns, călăuzit de Balzac, trebuie să fi fost foarte bun, de vreme ce Panait Istrati îşi scrie primele proze în franceză. Şi scria impecabil, apreciat fiind pentru stilul subiectiv, pentru autenticitate. Știa, în afară de limba română, grecește, turcește și arăbește, noțiuni de bază, nivel conversațional, probabil, câteva cuvinte în italiană și, din perioada vizitei în Uniunea Sovietică, și foarte puțină rusă.

Ești tentat citind cartea lui Andrei Crăciun să crezi că biografia este mai interesantă decât opera, asta dacă nu iei în considerare faptul că proza unui scriitor care numai brăilean n-a rămas își găsește pitorescul în Brăila. Oraș cosmopolit, în plină dezvoltare, Brăila este totuși un mediu al luptei de clasă. Cei sărmani sunt slugi, nevoiţi fiind să suporte capriciile şi asprimea celor bogaţi. Dar Brăila, unde Panait Istrati devenea în 1910 liderul de sindicat al muncitorilor din port, este şi un oraş multietnic, ceea ce este în sine o deschidere către civilizaţie:

„Brăila era așadar mare, era orbitoare, strălucea între primele cinci orașe ale Regatului. Încă de dinainte de Primul Război Mondial, brăilenii puteau citi mai bine de treizeci de ziare locale, în română, greacă, idiș, bulgară, italiană, germană, engleză sau franceză.

Se întâmplaseră multe și se întâmplaseră repede în oraș: apăruse iluminatul cu lămpi, înlocuit, cât ai clipi, de becurile electrice, neamurile se amestecaseră ca în porturi, bordelurile prosperau și lirele treceau din mâinile mari ale marinarilor în buzunarele nesfârșite ale matroanelor pitice.

Orașul era plin de dughene, și dughengiii umblau grași pe drum, ca popii de țară, plin era și de drogherii, de bănci, de cârciumi, de prăvălii care mai de care mai înfloritoare și de hanuri. Locanda Rossa și-a avut faima sa, și chiar și războiul cu ploșnițe părea uneori câștigat. Erau așa nopți când doar țânțarii de baltă chinuiau drumeții.

Orașul mai avea parcuri și statui, teatru frumos ca la Paris, avea bursă de cereale, care dădea ora exactă în Europa. România ajunsese pentru o scurtă perioadă chiar al treilea exportator mondial de grâne, înaintea sa erau doar Imperiul Țarist și Statele Unite ale Americii, țări mai lungi decât zilele de post ale creștinilor.

Iar hamalii cu umerii lor lați, fețele arse de soare și brăzdate de cicatrici, se amestecau nonșalant în mulțimea pestriță, lângă geambașii veniți tocmai de la Călărași sau angajații viceconsulatelor Marilor Puteri, care voiseră neapărat să aibă emisari la Brăila.” (p.11)

Aventurile sentimentale nu sunt nici ele puține. La Brăila, Istrati este condamnat fiindcă a sedus o minoră și a fugit în lume cu ea. Cazul se rezolvă în spirit nastratinesc. Scapă de pedeapsa cu închisoarea, negociind cu judecătorul – îi zugrăvește casa. Zugrav a fost Panaitaki atunci când n-a călătorit la Cairo, Napoli, Geneva, Paris, Damasc, Beirut sau Moscova. Cu Nikos Kazantzakis la Moscova se împrieteneşte pe viaţă şi dincolo de ea:

„Cu trei zile înainte de ultima ta zi pe pământ, tocmai din Japonia, scriitorul Nikos Kazantzakis ţi-a scris o telegramă. Doar două cuvinte: Bre, Panaitaki! Şi telegrama aceea a călătorit pe pământ şi a ajuns la Bucureşti a doua zi după ce plecaseşi în ultima călătorie, aceea mai îndelungată.

Bre, Panaitaki!

Două cuvinte şi o scrisoare care călătoreşte tot pământul şi strigătul de dor care devine, din voia lui Dumnezeu şi a diavolului, un strigăt de disperare.

Şi Kazantzakis care a continuat să strângă zile pe pământ şi să te caute, şi a fost rânduit ca el, cretanul, să scrie cea mai frumoasă dintre cărţile care s-au scris despre prietenie.

Şi eu merg din nou prin Moscova ducând cu mine un exemplar din Zorba, cartea prieteniei.” (p.158)

În Prologul acestei excelente cărţi, Andrei Crăciun adună, în maniera sa nonconformistă, datele unei biografii neobişnuite – Panaitaki a rămas, până la final, martorul revoltat al suferinţei semenilor, om cu gândirea aprinsă şi sufletul prăbuşit în faţa nedreptăţii pe care, constată, n-o poate îndrepta. Conţinutul propriu-zis al cărţii este o revenire accentuat subiectivă asupra diverselor aspecte ale vieţii lui Panait Istrati, un poem în proză despre singurătate, intransigenţă morală şi spovedanie. Nu spovedania unui învins, ci a unui prieten al visătorilor.

Iată alte câteva secvențe de o neobișnuită frumusețe:

„În România, Istrati nu e bine văzut, venise de nicăieri, nu ieșise pe porțile universităților, absolvise strălucit doar nenumăratele școli ale vieții, iar acum era copilul răsfățat al literelor la Paris. Cine se credea acest neobrăzat brăilean?” (p. 27)

„Căci nu e viață mai grea pe pământ decât aceea a omului lovit de utopie etică, idealism romantic, sentimentalism deșănțat, incapabil de compromisuri, rău de gură, mereu cu inima deschisă, căutând un prieten ideal, murind de foame și visând că lumea se poate, totuși, îndrepta. Nu e viață mai grea pe pământ, dar nici viață mai frumoasă nu se află.” (p. 18)

„Şi tu ai fost acolo, la Paris, în anii jazzului şi Ernest Hemingway ştia numele tău şi Ernest Hemingway ştiuse să vadă în tine un mare scriitor.” (p. 44)

„din fericire n-ai trăit pe pământ să vezi ce înseamnă pentru români cuvintele astea împreună: cuvântul cizmar şi cuvântul comunism.” (p. 43)

„Dar nu mai este în vogă să scrii cu sângele tău, au rămas prea puţini scriitori pe lume şi prea mulţi geambaşi de cuvinte s-au născut, farmacişti care respectă toate reţetele şi negustori care le vând avantajos.” (p. 36)

Prietenul visătorilor şi al învinşilor de Andrei Crăciun