Despre arhiva secretă a lui Stieg Larsson sau cum să privești dincolo de aparențe

În ultimii ani, numele lui Stieg Larsson a fost și este intens vehiculat grație faimoasei ecranizări a trilogiei sale Millenium, însă foarte puțini știu că, de fapt, meseria de bază a celebrului suedez a fost cea de desenator/grafician și jurnalist. Cărțile care l-au făcut faimos au fost scrise în ultimii ani ai prea scurtei sale vieți (a murit de infarct la doar 50 de ani, datorită ritmului infernal de lucru pe care l-a avut toată viața sa). Jan Stocklassa, un fost diplomat suedez, aparent fără nicio legătură cu presa scrisă, publică în 2018 un volum care îl readuce în prim plan pe Stieg Larsson dintr-o cu totul altă perspectivă decât cea de scriitor, reușind astfel o reparație morală mai mult decât necesară cu privire la activitatea lui Larsson; titlul în suedeză este unul cât se poate de simplu: Arhiva Stieg Larsson, însă editorii englezi au preferat, din motive lesne de înțeles, un titlu bombastic: Omul care s-a jucat cu focul: pe urmele asasinilor lui Olof Palme: arhiva secretă a lui Stieg Larsson. Același titlu a fost preferat și de Editura Paralela 45, care a reușit să obțină drepturile de autor foarte repede, varianta în limba română apărând în 2020.

Jan Stocklassa ține să precizeze încă de la început că opera sa este un roman documentar, specie literară cu care românii nu prea sunt obișnuiți, însă cei care au curiozitatea să treacă de primele pagini se vor trezi fără să realizeze într-un univers fascinant, alert, tenebros, cu o atmosferă specifică romanelor noir, deși personajele principale sunt/au fost cât se poate de reale. La fel ca în multe cazuri, scopul inițial al autorului va fi destul de repede abandonat, rezultatul fiind unul cu totul surprinzător, grație unei documentări consistente, plină de surprize la tot pasul, care îl vor obliga pe Stocklassa să-și concentreze atenția asupra unei arhive despre care prea puțini știau și încă și mai puțini avuseseră șansa să o exploateze:

„Totul începuse de la ideea de a scrie o carte despre influența pe care o pot avea locurile asupra oamenilor în săvârșirea crimelor. Hazardul mă făcuse să-l întâlnesc pe unul dintre suspecții în cazul Palme, care mă orientase în direcții noi, până când am abandonat proiectul meu pentru a mă consacra cercetărilor din jurul asasinatului. Fascinația pentru o enigmă nedezlegată constituia o parte din motivație, firește, dar asta nu era suficient pentru a explica de ce îi dedicasem atâta vreme. Cea mai bună justificare la care mă puteam gândi era nevoia evadării din cotidianul meu prea banal. Monotonia, singurătatea și dorința de a face altceva. Orele petrecute în depozit erau, la prima vedere, o muncă tristă, în întuneric și praf. Dar pentru mine era ca o altă viață.

Mobilul crimei care reieșea din articolele de ziar din lunile de după asasinat era clar: rezultatul unei conspirații. Harta pe care o realizase Stieg, publicată pe 2 martie (la două zile după crimă – n.n.) în mai multe ziare, oferea o imagine precisă a desfășurării evenimentelor. Ceea ce citeam în arhive era mai convingător decât tot ceea ce se scria în prezent despre crimă. Părea că se știu mai multe lucruri decât în urmă cu treizeci de ani, când poliția și mass-media dinamitau, încet, dar sigur, faptele pentru a inventa adevăruri noi, în acord cu ipoteza zilei.” (p. 72)

Prima parte a romanului documentar reprezintă o sinteză a cercetărilor lui Stieg Larsson cu privire la asasinarea primului ministru suedez Olof Palme din februarie 1986. În general, noi, românii, admirăm modelul economic și social dezvoltat de țările scandinave, ne uimim și aproape că nu înțelegem cum de suedezii ( o nație de nici 11 milioane de locuitori) sau Norvegia (cu un pic peste 5 milioane de locuitori) au rezultate mai mult decât spectaculoase atât la sporturile de iarnă, cât și la cele vară și ne dorim să avem parte de serviciile lor medicale și educaționale. Dar iată că liniștea acestui univers aproape paradisiac a fost zdruncinată de un asasinat aparent fără miză, rezultatul vreunui fanatic dezaxat:

„Când au ajuns la locul crimei, au fost șocați de tăcere. Cam o sută de oameni se adunaseră lângă micul loc încercuit. Nimeni nu schița gesturi, nici nu se mișca. Nimeni nu vorbea tare. Cei care plângeau, o făceau în tăcere. Era un fel suedez de a-și arăta durerea. Veneau oameni – unii cu câte un trandafir în mână – și alții plecau, dar totul se petrecea în tăcere.

Eva și Stieg au mers până la banda de plastic care încercuia scena crimei, înțelegând cât de aproape se aflau de locul în care murise Palme. Sângele lui cursese pe trotuarul înghețat și gheața era de un roșu întunecat. Balta de sânge era mai mare decât ai crede că poate curge dintr-un om. Lângă marginea locului împrejmuit se aflau flori, mai ales trandafiri. Câțiva fuseseră aruncați chiar peste locul marcat. Ți se făcea groaznic de frig dacă stăteai nemișcat, dar Eva și Stieg au rămas acolo încremeniți un lung moment. Tăcerea era ruptă doar de voci sporadice provenite de la aparatul de radio din mașina poliției.” (p. 46)

Dar Stieg Larsson ne aduce cu picioarele pe pământ și ne introduce într-un univers complex, plin de relații surprinzătoare între serviciile secrete suedeze și cele de peste mări și țări, în speță Africa de Sud și, ca întotdeauna, CIA, dar nu numai. Primele întrebări sunt inevitabile: ce treabă au suedezii cu cei de la CIA? Dar de când până când au sud-africanii servicii secrete, și unele chiar foarte bine puse la punct? Și lanțul de întrebări crește pe nesimțite… Un sondaj de opinie printre români confirmă faptul că noi știm prea puține despre țările nordice: da, știm că Suedia, patria lui Nobel și a faimoaselor sale premii, este o monarhie constituţională, cu regim democratic consolidat și cu o economie performantă, dar cam atât. Stieg Larsson a înțeles rapid că asasinarea lui Olof Palme e doar vârful unui aisberg, rezultatul unui conflict de putere între organizațiile extremiste de dreapta (șocant de multe pentru o țară atât de mică) și un guvern democratic fragil. Dar și mai interesantă este încrengătura dintre interesele economice ale marilor concerne suedeze și diversele zone de conflict din Africa sau Orientul Mijlociu, Suedia fiind una dintre marile producătoare de armament din lume!

Rădăcinile extremismului suedez sunt lesne de identificat de către cititorul cu minime cunoștințe de istorie: propaganda lui Hitler aici a fost mai mult decât eficientă! Aceleași rădăcini i-au afectat iremediabil familia lui Stieg Larsson și îl vor determina pe acesta să ducă un război neîncetat cu adversari mult mai puternici decât și-ar fi putut închipui cititorul român:

„Lupta împotriva extremismului de dreapta fusese o parte integrantă a existenței lui Stieg de când își aducea aminte, dar abia în ultimii ani dăduse o formă acestui angajament. Povestirile bunicului său Severin despre cel de-al Doilea Război Mondial și anii care urmaseră fuseseră, cu siguranță, scânteia care aprinsese flacăra. În calitate de comunist, acesta fusese bănuit și atacat de simpatizanții naziști, asta în ciuda neutralității Suediei. Stieg era doar un copil când a început să înțeleagă nedreptățile și avea doar 9 ani când bunicul lui a murit în urma unui atac de cord. Poate că ceea ce i-a dat forță lui Stieg să lupte a fost atât gustul răzbunării pentru modul în care fusese tratat bunicul lui, cât și moartea precoce a acestuia, la 56 de ani. Oricum ar fi fost, Stieg avea să-și dedice viața luptei împotriva nedreptății și intoleranței, mai ales când ele apăreau sub forma fascismului, a rasismului sau sexismului.

În ultimii ani începuse să cartografieze organizații, rețele și indivizi cunoscuți pentru ideile și opiniile de extremă dreaptă, ceea ce îi sporise fascinația. Cum se putea ca, în anii 1980, oameni care deseori păreau normali să frecventeze locuri în care se pronunțau mesaje fasciste sau rasiste? Aceiași oameni pe care îi vedeam reapărând în partide politice cu totul onorabile, precum Moderații sau „Partidul Poporului”, FolkPartiet, ștergând astfel mai mult sau mai puțin granițele care existau între burghezie și extrema dreaptă, chiar și naziștii adevărați. Așa că nu e de mirare de ce inima lui Stieg începuse să bată mai tare când a auzit că poliția arestase un extremist de dreapta.

În dosarele lui erau mai multe persoane ce se potriveau cu descrierea celui arestat, așa că nu îi rămânea decât să le treacă în revistă pentru a găsi suspecții care îi semănau cel mai mult.” (p. 59 – 60)

Demersul lui Larsson s-a dovedit a fi mult mai dificil decât ar fi crezut oricine, dovadă că nici la momentul actual nu se cunoaște asasinul prim-ministrului Olof Palme. Parcurgând cartea lui Stocklassa, este imposibil să nu faci asocieri cu încrengătura polițistă din faimosul roman al lui Umberto Eco, Numele trandafirului, și aproape că îți vine să iei creionul și să începi să faci propria ta investigație, cum de altfel i-sa întâmplat și autorului. Dar el a avut șansa să aibă acces la arhiva lui Larsson, care l-a șocat prin dimensiunile sale și prin documentele mai mult decât surprinzătoare, așa cum este și un raport CIA scris în anii 1950:

„Parcursesem de mai multe ori tot ce scanasem, mai puțin un număr de rapoarte copertate pe care nu le scanasem și, de aceea, nu puteam căuta prin ele. Le aveam acasă, așa că am decis să le citesc pentru a mă asigura că nu scăpasem nimic din vedere.

Unul dintre ele se numea A Study of Assassination. „Studiu despre asasinat”, un titlu care suna și academic, și incitant în același timp. Nu știam cum dăduse Stieg peste el, dar asta era valabil pentru mai multe documente din arhiva lui.

Era un document de nouăsprezece pagini care nu era nici datat, nici semnat, dar noua ediție din 1997, arăta faptul că manuscrisul fusese terminat în 31 decembrie 1953. CIA se afla în spatele documentului și îl folosise în tentativele de destabilizare ale regimului Guzman, președintele din Guatemala între anii 1952 și 1954.” (p. 306 – 307)

Clasificarea diverselor tipuri de asasinat la comandă regăsită în acest studiu îi va fi utilă lui Larsson, care va putea înțelege mai bine conexiunile dintre organizațiile extremiste de dreapta suedeze și serviciile secrete americane și cele din Africa de Sud. Stocklassa va continua investigația și va ajunge la o concluzie pe care o va comunica autorităților suedeze în speranța că misterul asupra acestui asasinat va fi elucidat:

După ce am citit A Study of Assassination, n-am putut să nu folosesc termenii proaspăt descoperiți pentru a compara din nou teoria lui Stieg, cea despre o organizație profesionistă, cu a mea, cea a unui asasin probabil lipsit de experiență. Exista și posibilitatea ca ambele păreri să fie corecte: o organizație profesionistă care apelase la un asasin neexperimentat. […]

Concluzia mea, bazată pe raport, era că asasinatul lui Olof Palme fusese organizat de un serviciu secret cu acces la cunoștințe echivalente cu cele ale CIA din anii 1950, deci era un asasinat pierdut, simplu și deschis, pentru a prelua terminologia din studiu. Ceea ce însemna că asasinul era un fanatic (pierdut), Olof Palme nu se simțise amenințat (simplu) și crima nu trebuia ținută secretă (deschis). (p. 311)

Cititorul va remarca cu ușurință faptul că ambele anchete, și cea a lui Larsson, și cea a lui Stocklassa, au fost pline de neprevăzut, cronofage, periculoase, implicând tot felul de relații, unele la limita legalității. Dilemele celor doi au fost numeroase, ambii au fost tentați să abandoneze investigația, însă dorința de a se afla adevărul a fost dominantă. Cu siguranță că Jan Stocklassa a fost uimit să-și descopere aptitudini pe care nu știa că le posedă: foarte captivantă relatarea sa cu privire la operațiunea sub acoperire pe care desfășoară în ultimii ani doar pentru a confirma rolul cheie jucat de un personaj trecut cu vederea în investigațiile anterioare. Dincolo de aspectele de policier ale romanului, subiectul ne pune pe gânduri: chiar era nevoie de un asasinat pentru a atrage atenția? Cum se explică ascensiunea rapidă a acestor organizații extremiste, unele dintre ele câștigând alegerile parlamentare din ultimii ani din Suedia? De ce se bucură de succes extremismul de dreapta și în alte state europene? Demersul lui Stocklassa nu face altceva decât să ne provoace să fim mai atenți la lumea în care trăim și să ne punem întrebări. Dar și mai important, să căutăm răspunsuri și să luăm atitudine (una constructivă, evident).

Omul care s-a jucat cu focul: pe urmele asasinilor lui Olof Palme: arhiva secretă a lui Stieg Larsson de Jan Stocklassa