„Mici dezastre” de Sarah Vaughan

Motto: „Nu-i place să fie etichetată, şi totuşi, când doctorul Arnold a descris caracteristicile comportamentului matern obsesiv-compulsiv, ceva din creierul ei a reacţionat. Asta era o afecţiune cunoscută? Şi alte femei simt la fel?” Sarah Vaughan

Mi se cer frecvent cărţi „mai uşoare”, mai potrivite pentru vacanţă. Mici dezastre de Sarah Vaughan ar putea fi una dintre aceste cărţi – interesantă, fără să fie complicată, dramatică atât cât să suscite interes, cu o intrigă uşor poliţistă şi personaje aflate în situaţii-limită.

În spital, la secţia de urgenţe pediatrice, ritmul vieţii este alert, iar problemele întâlnite seamănă cu cele pe care le ştim din experienţe personale sau din serialele de timpul ER – Spitalul de Urgenţă. Aglomeraţia este provocată de apropierea weekendului, dar şi de nerespectarea paşilor care trebuie urmaţi înainte de a ajunge la spital pentru orice fel de probleme medicale (chiar şi superficiale sau închipuite):

„Un ianuarie friguros înseamnă că în spital e deja destul de lucru; e umplut la nouăzeci şi nouă la sută din capacitate. Secţia de urgenţe mai are un pic şi va refuza ambulanţele: aproape de codul roşu. Mulţi pacienţi n-au voie să fie aici: cel puţin nu cei care n-au putut – sau nu le-a dat prin cap – să-şi facă programare la medicul generalist şi acum îşi dau seama că îi aşteaptă un weekend lung şi neplăcut, în afară de cazul în care vin fuguţa la urgenţă, crezând că, dacă fac asta, o să scape iute de viroză. Ei sunt cei care se plâng cel mai tare de aşteptarea lungă, bântuie pe lângă ghişeul asistentelor, gata să le ţină predici. Cei cu adevărat bolnavi n-au puterea să se plângă.

Nu m-aş apropia de secţia de urgenţe aglomerată dintr-un spital într-o noapte de vineri decât dacă de asta mi-ar atârna viaţa. Nimic în afară de un stop cardiac, un atac cerebral, o fractură sau o hemoragie masivă nu m-ar putea sili să intru pe uşile automate. Şi atunci de ce sunt aici, respirând aburii fetizi ai bolilor altora, bântuind pe coridoare, uitându-mă la chipurile frustraţilor şi celor cu boli fatale, care aşteaptă două, trei, patru ore sau, uneori, mai mult?

Păi, n-am încotro. Asta e munca mea. Sunt medic rezident la secţia de pediatrie din St Joseph’s, în vestul Londrei; un mare spital general echipat pentru tratarea traumatismelor grave la cel mai înalt nivel al îngrijirii clinice.” (pp. 15-16)

Romanul semnat de Sarah Vaughan, apreciat în cronicile din Daily Mail, Sunday Mirror şi Observer, tratează, ca subiect important, pe lângă povestea de familie, şi problema eticii medicale – respectarea strictă a protocoalelor cu diverse alte instituţii (aici, cu Serviciile Sociale), a procedurilor şi a schemelor de intervenţie medicală, etica relaţiilor dintre medici, pacienţi şi aparţinători, problema confidenţialităţii informaţiilor din fişa clinică etc. Cum procedezi ca medic când o mamă (pe care o cunoşti, care-ţi este prietenă) suspectată de rele tratamente aplicate minorului desface perfuzia şi încearcă să fugă din spital cu bebeluşul în braţe, deşi acesta este sub tratament pentru convulsii?!

La urgenţă o mamă aduce cu întârziere de câteva ore un bebeluş care ţipă necontrolat. Se constată că bebeluşul are, în urma unei căzături, o fractură de craniu. De aici înainte, lucrurile ieşite de sub control încep să se aşeze, reconfigurând imaginea unor familii obişnuite, din aşa numita clasă de mijloc a societăţii americane, în care mama nu se află cea mai bună versiune a sa.

Echilibrul familiei este dat de o prezenţă masculină. Dar de multe ori, tatăl e absent, iar mamei îi este greu să se descurce şi acasă, cu cei mici, şi la serviciu. Soţul lui Jess lucrează mult, îşi vede copiii abia seara, dar constată, la un moment dat, că fetiţa este neglijată de mamă, mult mai preocupată să fie curăţinie absolută în bucătărie şi desăvârşită ordine în sertare – mania curăţeniei este unul dintre semnele unei dereglări comportamentale.

Cartea atrage atenţia asupra formelor mai subtile ale depresiei. Cei afectaţi de depresie nu recunosc semnele bolii, iar rudele şi prietenii, preocupaţi de propriile probleme, nu observă nici ei la timp formele de manifestare ale acesteia. Sunt multe cauze care provoacă depresia – în cazul lui Jeff, o femeie tânără, intervine o traumă postnatală. Al treilea copil se naşte în împrejurări complicate, care presupun multă suferinţă pentru mamă şi pentru făt. Acasă, la fel de importanţi ca bebeluşul, sunt alţi doi copii, unul cu forme de ADHD nediagnosticat.

A fi medic înseamnă a fi şi puţin detectiv, adică a putea să-ţi foloseşti intuiţia pentru a pune diagnosticul ţinând cont de tabloul general, stabilit prin anamneză sau prin corelarea diverselor elemente de parcurs, cum procedează Liz Trenchard, medicul rezident, personajul-cheie al cărţii.

Fără să fie o carte de primul raft, Mici dezastre este totuşi un roman interesant prin problematica actuală şi prin felul în care este scris – acţiune alertă, cu frecvente întorsături de situaţie şi răspunsuri la multe dintre întrebările care creează tensiuni într-o familie. O proză care nu te plictiseşte, dar nici nu-ţi dă bătăi de cap.

Mici dezastre de Sarah Vaughan